Traducere din engleza de APE

La 21-23 iulie, reprezentanţii tuturor părţilor implicate în procesul de reglementare a conflictului transnistrean s-au reunit în Moldova pentru consultări informale. Mai întâi, formatul 3+2 (OSCE, Rusia, Ucraina, Uniuntea Europeană şi Statele Unite) a avut întrevederi separate la Chişinău cu Preşedintele Moldovei, Vladimir Voronin, şi la Tiraspol cu “vice-presedintele” Alexandr Koroliov (liderul de facto al regiunii, Igor Smirnov, în mod demonstrativ a optat să absenteze de la această întâlnire). Mai apoi, acelaşi grup a participat la şedinţa conducătorilor grupurilor mixte de experţi pentru probleme socio-economice, grupuri create între Chişinău şi Tiraspol. În final, la 23 iulie, pe un vapor pe râul Nistru, au avut loc consultări informale în formatul complet 5+2, cu participarea negociatorilor-şefi ai Chişinăului şi Tiraspolului, care au fost dedicate exclusiv propunerilor de avansare a măsurilor de sporire a încrederii.

Cum aceasta a fost numai cea de-a doua astfel de reuniune informală a formatului 5+2 de la suspendarea negocierilor în februarie 2006, însuşi faptul că toate părţile implicate s-au reunit pentru a face un schimb de opinii i-a făcut pe mulţi să aprecieze evenimentul drept o evoluţie pozitivă şi un pas înainte spre reluarea formală a negocierilor (preconizată să aibă loc în a doua jumătate a lunii septembrie).

Deşi în cadrul întrevederilor nu au fost realizate niciun fel de înţelegeri formale sau semnate protocoale, Chişinăul şi Tiraspolul au manifestat anumită flexibilitate în vederea avansării către o soluţie de compromis privind modalităţile de deblocare a activităţii grupurilor mixte de experţi, în particular în domeniul mediului înconjurător, transportului şi asistenţei umanitare. Întrebat de jurnalişti despre principalele rezultate ale acestor discuţii, Heikki Talvitie, Reprezentantul Special al Preşedintelui-în-Exerciţiu al OSCE, i-a strâns în braţe pe Ministrul moldovean al reintegrării Vasilii Sova şi negociatorul-şef transnistrean, Vladimir Iastrebciak, spunând că întrevederea acestora şi “voinţa demonstrată de părţi de a relansa activitatea grupurilor de experţi” constituie realizarea cea mai importantă. 

O asemenea apreciere corespunde cu spiritul general al aşteptărilor modeste. Înainte de aceste consultări, nimeni - cu excepţia conducerii moldoveneşti - nu şi-a exprimat speranţe că reuniunea ar fi putut aduce rezultate substanţiale şi cu atât mai puţin - progrese spectaculoase. Atmosfera predominantă în cadrul formatului 3+2 pare să favorizeze o abordare pragmatică a “pasilor mici”, propunându-şi să avanseze cât de mult posibil pe agenda măsurilor de sporire a încrederii şi lăsând pentru mai târziu controversatele subiecte politice şi de securitate.

Cu toate acestea, Chişinăul suspectează că Tiraspolul este interesat doar de anumite măsuri de sporire a încrederii şi doar în măsura în care acestea îi vor permite soluţionarea unor probleme social-economice presante şi, astfel, îi va crea condiţii mai favorabile pentru a menţine status quo-ul. Din perspectiva conducerii moldoveneşti, măsurile de sporire a încrederii pot apropia soluţia doar în cazul în care ele sunt promovate ca parte integrantă a unui proces mai larg de reglementare a conflictului, şi nu decuplate de acesta. 

Timp de aproximativ un an de zile, Moldova în mod energic promovează ideea convocării unei sesiuni extinse a formatului 5+2 a cărei obiectiv principal ar fi discutarea şi poate chiar aprobarea aşa-numitelor Propuneri de Pachet. 

Aceste propuneri au fost elaborate la sfârşitul anului 2006 de către negociatorii moldoveni, care au încercat să identifice un numitor comun ce ar corespunde intereselor Moldovei, dar ar ţine seama şi de principalele preocupări ale Rusiei. Totuşi, propunerile elaborate nu prevedeau subminarea viabilităţii viitorului stat reintegrat sau legalizarea prezenţei militare ruseşti.

În esenţă, Pachetul se baza pe logica barterului. În schimbul reconfirmarii statutului de neutralitate al Moldovei, demilitarizării şi recunoaşterii necondiţionate a proprietăţilor ruseşti din Transnistria (care constituie circa 80 la sută din potenţialul industrial al regiunii), Moldova aştepta ca Moscova să fie de acord să-şi retragă forţele armate şi să promoveze o reglementare viabilă. Alte elemente-cheie ale unei astfel de reglementări prevedeau acordarea Transnistriei a unui stătut de autonomie largă, delimitarea clară a competenţelor dintre Chişinău şi Tiraspol, crearea de instituţii centrale funcţionale şi reprezentarea proporţională a Transnistriei în Parlamentul de la Chişinău. 

Acest ultim punct constituie piesa de bază a Planului. În conformitate cu acesta,  alegerile din martie 2009 în Parlamentul moldovenesc ar urma să fie organizate împreună cu Transnistria. În calitate de circumscripţie electorală separată, regiunea ar avea dreptul la o cotă de deputaţi în Parlament proporţională cu populaţia Transnistriei (estimată la 13 %), dar poate chiar mai înaltă decât aceasta. 

Însă, pentru a face posibilă desfăşurarea unui astfel de scrutin comun, ar fi fost nevoie mai întâi de adoptarea unor amendamente la Codul electoral cel puţin cu câteva luni înainte de alegeri, iar înainte de aceasta (dar nu mai târziu de mijlocul toamnei), de aprobarea acordului de soluţionare a conflictului de formatul 5+2.

Apropierea rapidă a acestui termen limită - după care nici măcar teoretic nu se vor putea organiza alegeri parlamentare comune cu Transnistria - ar putea fi cheia care ar explica nerăbdarea Preşedintelui Voronin de a relua negocierile, dar şi frustrarea lui crescândă legată de faptul că formatul 3+2 nu se grăbeşte să susţină această idee. 

De altfel, Uniunea Europeană şi Statele Unite au salutat demult Propunerile de Pachet, apreciind că ele oferă o bază bună pentru o soluţie viabilă. Însă Rusia este acea care până în prezent nu a reacţionat în niciun fel, în pofida eforturilor insistente ale Chişinăului de a “stoarce” din ea un răspuns pozitiv. Preşedintele Voronin a recurs la tactici diferite pentru a convinge Rusia de meritele Pachetului şi de faptul că se poate avea încredere în Chişinău. A solicitat recunoaşterea internaţională a statutului de neutralitate permanenţă, a promovat adoptarea unei Concepţii de securitate naţională lipsită de substanţă dar în care neutralitatea este făcută piatră de căpătâi, a transmis diverse semnale şi dovezi ale disponibilităţii Chişinăului de a acomoda şi mai departe preocupările Kremlinului, chiar şi cu preţul propriilor interese (cum de exemplu atunci când a acceptat întâlnirea umilitoare cu Smirnov în aprilie, a sabotat activitatea GUAM, a redus cooperarea cu NATO, a escaladat conflictul cu România etc.). 

Preşedintele Voronin, însă, nu a renunţat încă la speranţa că Moscova va răsplăti Chişinăul pentru o asemenea politică “prudenta” (astfel, indirect demonstrând şi “avantajele” acesteia asupra liniei “dure” promovate de Tbilisi). El aşteaptă cel puţin un răspuns clar din partea Moscovei referitor la oferta Pachetului, dar ar prefera o susţinere activă a Rusiei pentru relansarea neîntârziată a negocierilor şi promovarea unei soluţii rapide.  

Cu toate acestea, până în prezent nu sunt niciun fel de semnale că oferta Chişinăului şi argumentele prezentate sunt suficient de apetisante pentru ca Moscova să renunţe la vechea sa politică a cărei eficienţă a fost verificată în timp - de a utiliza conflictul transnistrean că o pârghie pentru a restrânge opţiunile de politică externă a Republicii Moldova şi a o menţine în sferă sa de influenţă. 

Din contra, creşte numărul de indicii care vorbesc despre faptul că din perspectiva Moscovei condiţiile pentru a accepta reglementarea formală a conflictului de fapt nu s-au schimbat de la Memorandumul Kozak din 2003: legalizarea prezenţei sale militare şi acordarea Transnistriei a unui drept de veto asupra principalelor decizii din Parlamentul moldovenesc.

Or, Pachetul nu oferă Moscovei aceste pârghii, ceea ce explică de ce Rusia nu se grăbeşte să-l susţină. În acelaşi timp, Chişinăul nu mai are marja de manevră pentru concesii suplimentare fără a compromite viabilitatea statului şi a provoca o criză politică internă de proporţii. 

Totuşi, de parcă sfidând realitatea, Preşedintele, în timpul întâlnirii sale cu 3+2 la 22 iulie, din nou şi-a reafirmat convingerea că sunt întrunite toate premisele pentru reglementarea conflictului până la sfârşitul anului 2008. Mai mult, deja după aceasta întâlnire, el a declarat că Rusia realizează avantajele pe care le-ar putea obţine dintro astfel de soluţionare şi de aceea foarte curând îşi va arăta susţinerea pentru Planul de reglementare propus de Chsinau.

Mai devreme ori mai târziu, însă, Preşedintele Voronin va trebui să confrunte realităţile şi să se debaraseze de iluzii, acceptând să pornească de la o abordare realistă a naturii intereselor Rusiei faţă de Moldova. Care însă va fi reacţia lui atunci când va fi nevoit să se resemneze cu faptul că în circumstanţele actuale Pachetul nicidecum nu poate fi susţinut de Moscova? Ori el va continua să promoveze ideea reglementării conflictului înainte de alegeri şi, pentru aceasta, va accepta să plătească preţul unor noi concesii masive care vor merge mult dincolo de liniile roşii de astăzi? Ori, el va accepta faptul că o soluţie în 2008 cu sustinera Moscovei este posibilă doar cu preţul subminarii viabilităţii statului şi, în consecinţă, va face o reevaluare fundamentală a întregii abordări a Chişinăului faţă de reglementare: va renunţa la ideea soluţionării rapide şi, fără a renunţa la Transnistria, se va concentra pe pregătirea metodică a terenului pentru o reglementare peste câţiva ani de zile?

Dar încă nici măcar nu este clar dacă Rusia, în genere, va hotărî să ofere Chişinăului posibilitatea de a face această alegere. Pe moment, Moscova pare a fi destul de confortabilă cu status quo-ul creat şi nu pare să fie convinsă că ar putea acum obţine ceva mai bun în schimb. Ea fie nu are certitudinea că după alegerile parlamentare oferta Chisiaului nu va fi retrasă şi Moldova îşi va înăspri poziţia la negocieri, aşa cum cu regularitate avertizează Preşedintele Voronin. Fie ea nu crede că Voronin este pregătit să accepte condiţiile Moscovei care seamănă cu Kozak 2, sau nu-l crede capabil să transpună în viaţă o asemenea soluţie în ultimile luni ale mandatului său. 

Totodată, ar fi greşit să concluzionăm că Moscova a abandonat definitiv speranţele să obţină reglementarea conflictului în baza propriilor condiţii. Mult ar putea depinde de rezultatele discuţiilor pe care Preşedintele rus Dmitrii Medvedev le va avea după vacanţa de vară separat cu Vladimir Voronin şi Igor Smirnov.

Şi atunci, dacă Moscova totuşi va decide că există o fereastră de oportunitate şi că ea trebuie folosită - ceea ce este în continuare posibil, dar nu e foarte probabil - întrebarea  mare este dacă Voronin va fi capabil să se menţină pe poziţiile sale de astăzi şi să “refuze oferta”. Şi ceea de-a doua întrebare este: dacă el totuşi nu va fi în stare să reziste “tentatiei” - ceea ce nu este foarte probabil, dar nu poate fi exclus cu desăvârşire - vor fi oare reacţiile interne şi externe la o asemenea evoluţie a evenimentelor capabile să prevină semnarea şi realizarea unei formule neviabile a reglementării? Traducere de APE.