Întrebarea din titlu este, fără îndoială, provocatoare pentru o societate apatică faţă de problema transnistreană. Conform ultimului Barometru de Opinie Publica (BOP) din noiembrie 2011, restabilirea integrităţii teritoriale şi soluţionarea problemei constituie prioritatea nr. 1 doar pentru 1% din populaţia ţării şi se află pe locul 8 în ierarhia celor mai importante probleme ce trebuie rezolvate în Republica Moldova. Pe de altă parte, consensul şi solidaritatea clasei politice cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria), definite prin Legea nr. 173 din 22 iulie 2005, nu mai sunt univoce.
La 30 noiembrie – 1 decembrie 2011, la Vilnius, după o pauză de mai bine de cinci ani, a avut loc prima rundă de negocieri în formatul „5+2”. Negocierile de la Vilnius nu au produs mari rezultate, dimpotrivă au scos în evidenţă, o dată în plus, poziţiile diametral opuse ale Chişinăului şi Tiraspolului asupra scopului final. „Alegerile prezidenţiale” din regiunea transnistreană ar putea precipita lucrurile la masă de negocieri. Rezultatele primului tur par se indice apusul lui Igor Smirnov şi preluarea puterii de un nou lider agreat nu doar la Moscova, dar şi în importante capitale europene, inclusiv la Bruxelles.
Unde se grăbeşte Rusia după 20 de ani?
Înlăturarea lui Igor Smirnov va fi, cu certitudine, un lucru pozitiv, cu toate acestea nu trebuie să cădem în extaz. Schimbarea liderului, nu înseamnă neapărat şi schimbarea regimului. Presiunile exercitate de Moscova asupra lui Smirnov şi a clanului sau, trădează graba Rusiei pentru transformări de faţadă, care ar camufla esenţa autoritară şi anti-europeană a regimului de la Tiraspol. Unde se grăbeşte Rusia după 20 de ani de status-quo? S-au schimbat priorităţile geopoliticii ruse în regiunea noastră? Este oare Rusia îngrijorată de negocierile Chişinăului cu Bruxellesul cu privire la asocierea politică şi integrarea economică? Sunt întrebări la care trebuie să medităm cu toţii, în special politicienii noştri.
Republica Moldova, de asemenea, trebuie să se grăbească, dar prudent, fără a pune în pericol scopul ei suprem: integrarea europeană însoţită de modernizarea sa economică, socială şi politică după modelele statelor membre ale UE. Negocierea neîntârziată a unui statut special pentru regiunea transnistreană este, desigur, un imperativ. În acelaşi timp, nu mai puţin important, este ne asigurăm că de viitorul statut special va beneficia o Transnistrie democratică şi în nici un caz anti-europeană. Nu este o sarcină uşoară, dar nici imposibilă, dacă vom evita un nou Memorandum Kozak, fie el şi cu faţă europeană, şi vom reuşi să încurajăm, împreună cu partenerii europeni, deschiderea reală a regiunii transnistrene pentru dialog, proiecte comune, reforme democratice şi economice.
Deşi apatici, majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova, de pe malul drept al Nistrului, nu agreează idea renunţării la regiunea transnistreană. Reintegrarea presupune, totuşi, costuri financiare şi socio-economice concrete, care pot afecta bunăstarea fiecărui dintre noi. Prin urmare, în primul rând, trebuie să ne răspundem sincer la întrebarea: De ce avem nevoie de Transnistria? Întrebarea nu urmăreşte scopul să argumenteze eventuala abandonare a regiunii, ci, mai degrabă, să ne ajute să înţelegem mai bine miza sacrificiilor noastre şi provocările procesului de reintegrare a ţării.
Republica Moldova nu poate să-şi asume reintregirea de una singură
La ora actuală, costurile evidente ale reintegrării se cifrează la cel puţin 3 miliarde de dolari SUA, care nu sunt altceva decât datoriile acumulate de Tiraspol timp de 20 de ani pentru gazul natural livrat de Gazprom. În cazul în care Republica Moldova se va angaja să achite respectivele datorii, datoria publică pe cap de locuitor va depăşi cifra de 1100 dolari SUA. Actualmente datoria publică pentru fiecare moldovean este estimată la 514 dolari SUA în 2012.
Începând cu anul 2006, 136 mii de pensionari de pe malul stâng al Nistrului primesc din partea Federaţiei Ruse un adaos de 15 dolari SUA la pensia de bază. În perioada 2007 – 2011 volumul total al asistenţei umanitare acordate de Rusia pentru achitarea pensiilor a fost de circa 75 milioane dolari SUA. Dacă Tiraspolul ar efectua plata pensiilor şi salariilor doar din surse proprii, fără împrumuturi şi ajutoare umanitare din exterior, salariile bugetarilor s-ar micşora de 2 ori, iar pensiile cu 40%. În plus, plăţile pentru serviciile comunale ar creşte, cel puţin, de 2 ori, dacă gazul natural consumat ar fi achitat la preţul său real. În 2012, situaţia se poate complica şi mai mult, acest lucru îl recunosc, de asemenea, reprezentaţii administraţiei de la Tiraspol. Deficitul bugetului regiunii pentru anul viitor se ridică la 49%, iar deficitul bugetului fondului de pensii constituie 46%. În mod cert, reintegrarea regiunii va atrage după sine preluarea unui şir de responsabilităţi sociale, inclusiv plata pensiilor pentru cei 136 mii de pensionari, de către Guvernul de la Chişinău.
În prezent, gazul natural se comercializează în regiune la un preţ mediu de 92 dolari SUA pentru 1000 metri cubi, în timp ce pe malul drept preţul este de 400 dolari SUA pentru 1000 metri cubi. Datorită acestui fapt, marile întreprinderi industriale din regiunea transnistreană, care sunt depăşite tehnologic şi energofage, pot exporta produsele lor, inclusiv pe piaţa UE, la preţuri competitive. Reintegrarea regiunii în Republica Moldova va pune capăt acestui avantaj artificial. Întreprinderile transnistrene vor trebui să se conformeze regulilor impuse de economia de piaţă şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) şi să achiziţioneze gazul natural la preţul convenit de Gazprom şi Guvernul de la Chişinău, adică de cel puţin 400 dolari SUA. Fără subvenţionarea preţului de achiziţionare a gazului natural, întreprinderile transnistrene riscă să-şi stopeze activitatea, iar acest lucru va implica concedieri masive a muncitorilor, creşterea ratei de şomaj şi posibile convulsii sociale cu implicaţii politice. Guvernul de la Chişinău va trebui fie să subvenţioneze preţul de comercializare a gazului natural pentru întreprinderile transnistrene, ceea va contraveni regulilor OMC, sau să negocieze un preţ avantajos cu Gazprom, lucru imposibil de realizat fără cedări de ordin economic şi politic.
De asemenea, este bine ştiut că actualul regim din regiunea transnistreană este unul militarizat. Regimul din aşa zisa „Republică Moldovenească Nistreană” are la dispoziţie armata şi „Ministerul Apărării”; „Ministerul Securităţii de Statului” cu trupele de grăniceri, cazaci şi batalionul de destinaţie specială „Delta”; şi ”Ministerul de Afaceri Interne” cu brigada de destinaţie specială „Dnestr”. În total, în regiunea transnistreană există peste 20 mii de trupe militare şi paramilitare. Reintegrarea regiunii fără demilitarizarea ei, va vulnerabiliza securitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Pentru a evita aceste pericole, procesul de reintegrare va trebui să fie acompaniat de reconversia întreprinderilor, disponibilizarea majorităţii trupelor militare şi paramilitare, pensionarea sau reprofesionalizare foştilor militari. Aceste schimbări implică un enorm efort financiar de sute milioane dolari SUA, pe care Republica Moldova nu poate să şi-l asume de una singură, decât din contul bunăstării noastre şi aşa precare.
În ciuda aparenţelor democratice a recentelor „alegeri prezidenţiale”, regimul de la Tiraspol este autoritar, profund corupt şi certat cu democraţia. Cazurile Vardanean şi Cazac au demonstrat cu prisosinţă lipsa de respect pentru drepturile omului. Majoritatea absolută a mass-mediei locale sunt riguros cenzurate şi subordonate ideologiei oficiale a regimului, care prezintă Republica Moldova ca fiind ţară vecină şi agresoare. Opoziţia şi societatea civilă locale sunt controlate/supravegheate strict de „Ministerul Securităţii de Stat”, care îndeplineşte funcţiile poliţiei politice şi menţine atmosfera de frică şi supunere docilă faţă de regim.
Abandonarea Transnistriei este posibilă teoretic, dar nu şi practic
Ce facem cu o astfel de regiune, îndatorată, falită social şi economic, autoritară, militarizată şi anti-europeană? O abandonăm? Teoretic e posibil, dar practic? Cei care susţin această alternativă trebuie să ţină cont de o serie de riscuri deloc neglijabile. În primul rând, renunţarea la teritoriul din stânga Nistrului, care constituie 12% din teritoriul Republicii Moldova, ar urma să se producă în temeiul unei argumentări. Nu este de ajuns să declari că renunţi benevol, unilateral şi nesilit de nimeni la regiunea transnistreană. O astfel de decizie trebuie sa aibă o explicaţie legală bazată pe dreptul internaţional. Sincer, este foarte greu de imaginat o explicaţie onorabilă şi credibilă, dacă ar fi luată o astfel decizie. Ce am putea spune comunităţii internaţionale, că ne-am săturat, că nu putem soluţiona această problemă, că Transnistria este o povară în drumul nostru spre UE, că vrem să aderăm la NATO, că vrem să ne unim cu România, etc.. ? Toate aceste explicaţii ar fi interpretate, mai degrabă, ca lamentări a unui stat falimentar, iresponsabil şi incapabil să-şi rezolve propriile probleme de securitate, mai rău, le lasă pe seama altora.
În schimb, este foarte uşor de ghicit care va fi reacţia regimului de la Tiraspol, în cazul în care, Republica Moldova ar renunţa unilateral la regiunea transnistreană. Dânşii nu vor întârzia să apeleze la unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţional, dreptul la autodeterminare, pentru a obţine recunoaşterea internaţională a noului stat „Republica Moldovenească Nistreană”. Eventuala recunoaştere a independenţei regiunii transnistrene, inclusiv de către Republica Moldova, se va face, vrem noi sau nu vrem, anume în baza acestui drept, indiferent de interpretările şi obiecţiile noastre. Acceptând principiul la autodeterminare, Chişinăul va recunoaşte volens-nolens şi existenţa unei nou popor distinct în stânga Nistrului, „moldovenii transnistreni”, care se vor declară „moştenitorii adevăraţi ai statului moldovenesc medieval”.
Crearea unui nou stat „moldovenesc” în baza dreptului la autodeterminare, va crea un precedent legal „demn de urmat” în spaţiul Comunităţii Statelor Independente, pentru Nagorno-Karabah, Osetia de Sud, Abhazia, Crimeea şi, de ce nu, pentru Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia. Vor fi încântaţi vecinii noştri şi partenerii din GUAM de acest „cadou”, puţin probabil. Dimpotrivă, vor fi foarte supăraţi pe noi, mai ales Ucraina.
Putem presupune, de asemenea, că Tiraspolul nu va întârzia să solicite fie înglobarea noului stat în Federaţia Rusă, fie aderarea sa la Uniunea Vamală Rusia-Bielarusia-Kazahstan, Uniunea Eurasiatică şi Organizaţia Tratatului de Securitate Colectiva (OTSC), din care fac parte Rusia, Belarusi, Armenia, Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan şi Kirghizia. Includerea noului stat în componenţa Rusiei sau acceptarea sa în organizaţiile menţionate va schimba contextul geopolitic în regiunea noastră, consolidând poziţiile geostrategice ale Federaţiei Ruse în detrimentul partenerilor noştri occidentali. În calitate de membra a OTSC, „Republica Moldovenească Nistreană” va deveni avanpostul strategic al Federaţiei Ruse în Europa de Est.
În condiţiile suspendării participării sale la Tratatul cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa, Moscova va fi liberă să staţioneze pe malul stâng al Nistrului un contingent militar mult mai numeros şi mai bine echipat tehnic, care ar asigura paza spaţiului aerian şi a frontierelor estice ale OTSC. De asemenea, Rusia va putea să instaleze aici, nestingherită de nimeni, complexul de rachete Iskander, pentru a contracara scutul antirachetă american, în cazul în care cooperarea ruso-americană în acest domeniu va eşua definitiv. Aceste ipotetice evoluţii ar pune în primejdie nu doar securitatea Republicii Moldova, dar şi securitatea vecinilor şi partenerilor noştri din cadrul NATO şi a Uniunii Europene.
Vom fi paria Europei
Ce vom face noi, daca ne-am pomeni într-o astfel de situaţie? Vom solicita aderarea la NATO? Ne vom uni cu România? Care va fi dreptul nostru moral să solicităm protecţie din partea Alianţei Nord Atlantice, după ce am da dovadă de iresponsabilitate, contribuind la crearea unor provocări majore la adresa securităţii membrilor NATO? Nimeni nu ne va lua în seama. Vom fi paria Europei. Cât priveşte unirea cu România, este aceasta o soluţie, nu roză, dar realizabilă, când 60,5% din moldoveni consideră că Rusia trebuie să fie principalul partener strategic al Republicii Moldova, şi doar 4% consideră că România trebuie să joace acest rol? Este aproape imposibil de imaginat. În schimb, nu este exclus că eventuala prezenţă masivă - politică, militară şi economică - a Federaţiei Ruse în stânga Nistrului, va încuraja sentimentele pro-ruseşti şi va întări partidele rusofile de pe malul drept. Iar aderarea la Uniunea Vamală Rusia-Bielarusia-Kazahstan, Uniunea Eurasiatică şi OTSC, nu vor mai fi alternative teoretice integrării noastre europene, dar soluţii practice. De altfel, conform BOP, 45,6% din moldoveni optează pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Vamală Rusia-Bielarusia-Kazahstan. No Comment.
Evoluţiile descrise sunt ipotetice, dar nu şi improbabile. Ele ne arată cât de limitate sunt opţiunile noastre. De fapt, singura opţiune, realistă şi cea mai dificilă, este reintegrarea regiunii transnistrene. Vrem sau nu vrem, suntem sortiţi să parcurgem aceasta cale, dacă dorim să devenim un stat matur, modern şi respectat. Însă, avem nevoie de o Transnistrie democratică, prosperă şi deschisă lumii. Anume o astfel de Transnistrie merită efortul şi sacrificiul nostru. În caz contrar, graba este prea riscantă.
Victor Chirilă, Director Executiv, Asociaţia pentru Politica Externă, Roma, 21 decembrie 2011, pentru Info-Prim Neo
