În viziunea mai multor politicieni şi experţi de la Chişinău politica externă a Republicii Moldova este incoerentă şi imprevizibilă, iar credibilitatea sa este, de multe ori, pusă sub semnul întrebării de către principalii parteneri externi, cum ar fi vecinii săi Ucraina şi România, de asemenea, de SUA,UE şi, chiar, Federaţia Rusă. Această regretabilă realitate nu îşi are, însă, începutul odată cu venirea la putere a Partidului Comuniştilor (PCRM). Lipsa de coerenţă, previzibilitate şi credibilitate a fost caracteristică politicii externe a Chişinăului, desigur în măsuri diferite, şi în timpul guvernărilor democrate din perioada 1991 – 2001. Totuşi, trebuie să recunoaştem că anume începând cu anul 2001 şi până în prezent, respectivele tendinţe negative din politica externă a ţării s-au accentuat şi mai mult.
Majoritatea politicienilor din opoziţie speră că alegerile parlamentare din anul 2009 vor constitui punctul de cotitură în evoluţia de mai departe a Republicii Moldova şi a politicii sale externe. Speranţele lor traduse în termeni concreţi înseamnă câştigarea alegerilor parlamentare din anul viitor şi schimbarea cardinală a contextului politic intern de la Chişinău. Schimbarea actorilor politici într-o societate ce se pretinde a fi democratică este, în principiu, produsul exprimării voinţei poporului care doreşte o politică internă şi externă ce ar veni să satisfacă aşteptările şi aspiraţiile sale. Prin urmare, eventuala decizie a electoratului de a înnoi scena politică internă de la Chişinău ar urma să atragă după sine şi formularea unei politici externe în concordanţă cu aspiraţiile majorităţii cetăţenilor moldoveni. Totuşi, întrebarea este dacă simpla venire la cârma ţării a partidelor din opoziţie este îndeajuns pentru a elabora şi realiza o nouă politică externă ce s-ar deosebi de cea precedentă prin coerenţă, previzibilitate şi credibilitate.
După cum bine se cunoaşte, în perioada 1991 – 2001, actorii politici s-au primenit de câteva ori în Republica Moldova, dar această schimbare nu s-a materializat neapărat şi în promovarea unei politici externe fără ambiguităţi. Acest lucru ar putea să se repete şi după alegerile parlamentare din 2009, dacă politicienii de la Chişinău, noi sau/şi vechi, nu vor înlătura problemele structurale cu care actualmente se confruntă politica externă a ţării.
Prima problema structurală ţine de conceptualizarea politicii externe a Republicii Moldova, mai bine zis de lipsa oricărei conceptualizări. În majoritatea statelor democrate politicile externe se conduc în aplicarea lor de anumite documente conceptuale ce definesc contextul extern şi intern, principiile şi valorile călăuzitoare, interesele şi obiectivele ţării, resursele şi mijloacele de realizare a obiectivelor propuse, precum şi responsabilităţile instituţionale. La noi, documentul conceptual de care se conduce politica externă este Concepţia Politicii Externe a Republicii Moldova. Prima şi ultima Concepţie de Politică Externă a fost aprobată de Parlament încă în anul 1995. Respectiva Concepţie este demult depăşită de realităţile interne, regionale şi internaţionale, cu toate acestea, ea rămâne în continuare în vigoare, cel puţin formal. Necesitatea elaborării unei noi Concepţii de Politică Externă care să corespundă aspiraţiilor Republicii Moldova de integrare în UE este conştientizată atât de politicienii din opoziţie, cât şi de cei de la guvernare, cu toate acestea lucrurile nu s-au mişcat din loc până în prezent. În anul 2002, Ministerul de Externe împreună cu Institutul de Politici Publice (IPP) au elaborat un nou proiect de Concepţie a Politicii Externe, însă eforturile diplomaţilor moldoveni de a se dota cu un nou document conceptual nu au întrunit atunci acordul guvernanţilor. Desigur, actualmente diplomaţia modoveană se conduce în acţiunile sale de obiectivele de politică externă fixate în Programul Guvernului pentru perioada 2008 - 2009, însă acest program nu poate substitui rolul şi semnificaţia Concepţiei de Politica Externă. De ce? Pentru că în timp ce Programul unui Guvern este limitat în timp (cel mult pentru patru ani) şi, de obicei, are la baza sa programele partidelor aflate la guvernare, Concepţia de Politică Externă, la rândul său, este menită să se ridice de asupra intereselor înguste de partid, să formuleze interesele şi obiectivele naţionale strategice de lungă durată şi, lucru extrem de important, să întrunească consensul majorităţii partidelor politice. În lipsa unui astfel de consens, credibilitatea politicii externe riscă să fie pusă la îndoială atât în interiorul ţării, cât şi în exterior.
A două problemă structurală constă în diminuarea rolului Parlamentului în procesul de elaborare şi implementare a politicii noastre externe. Nu este un secret pentru nimeni că politica externă a Republicii Moldova este ghidată aproape în exclusivitate de Preşedintele Vladimir Voronin. În conformitate cu Art. 86 al Constituţiei Republicii Moldova, Preşedintelui Vladimir Voronin îi revin, desigur, atribuţii importante în domeniul politicii externe, cum ar fi, de exemplu, să poarte tratative, să încheie tratate internaţionale în numele ţării sau să numească şi recheme ambasadorii Republicii Moldova. Dar, anume Parlamentului, prin Art. 65 al aceleaşi Constituţii, îi revine atribuţia de a trasa direcţiile principale ale politicii externe a statului şi, mai ales, să exercite controlul parlamentar asupra puterii executive. În ultimii şapte ani, însă, Parlamentul a excelat mai bine în calitate de paratrăsnet pentru Guvernul de la Chişinău, decât în ipostaza de instrument de monitorizare şi control al modului cum sunt realizate politicile guvernamentale, inclusiv, în domeniul politicii externe. De altfel, desconsiderarea de către Parlament a rolului şi atribuţiilor sale legale a fost, fără îndoială, unul din factorii care au favorizat afirmarea autorităţii Preşedintelui Voronin ca ultimă instanţă de monitorizare şi control a instituţiilor şi politicilor executive în Republica Moldova.
A treia problemă structurală este existenţa unei discrepanţe vizibile între mesajul de integrare europeană al Republicii Moldova şi eforturile autorităţilor de la Chişinău de a umplea acest mesaj cu substanţa unui un proces continuu, coerent şi credibil de implementare a reformelor politice, economice şi sociale obligatorii pentru avansarea pe calea integrării europene. Parcursul reformator al Chişinăului rămâne în continuare unul neuniform şi ambiguu, chiar şi după ce autorităţile moldovene şi-au asumat angajamente concrete în relaţia lor cu UE, prin Planul de Acţiuni RM-UE, din 22 februarie 2005. Această stare de lucruri este expusă în rapoartele Comisiei Europene, din decembrie 2006 şi aprilie 2008, cu privire la implementarea de către Chişinău a Planului de Acţiuni convenit cu UE. Ambele rapoarte remarcă existenţa unei discontinuităţi între procesul de adoptare a legilor de către Parlament şi implementarea lor efectivă de către autorităţile centrale, mai ales, la capitolele cu privire la independenţa justiţiei, libertatea mass-media, combaterea corupţiei şi dezvoltarea unui mediu de afaceri favorabil pentru atragerea investiţiilor străine în economia Republicii Moldova.
A patra problemă structurală rezidă în chiar Ministerul nostru de Afaceri Externe şi Integrare Europeană, care este, în fond, copia actualului sistem de guvernare din Republica Moldova. Centralizarea puterii în stat a avut ca impact diminuarea drastică a autonomiei diplomaţiei noastre, de care aceasta obişnuia să se bucure în elaborarea şi aplicarea tacticilor proprii destinate realizării obiectivelor propuse. În anul 2005, în cadrul Ministerului de Externe au fost iniţiate restructurări chemate să eficentizeze activitatea sa prin întărirea securităţii interne şi consolidarea controlului ierarhic. Rezultatul nu s-a lăsat mult aşteptat. Ministerul de Externe a reuşit să-şi întărească sensibil şi vizibil securitatea internă, devenind, totodată, o structură mai puţin comunicativă şi mai greu de pătruns chiar şi pentru diplomaţii străini acreditaţi la Chişinău. A fost „îmbunătăţit” foarte mult şi controlul ierarhic intern. În prezent, pentru ca notele informative de interes general să circule şi în alte departamente sau direcţii este nevoie de aprobarea expresă a conducerii ministerului. Chiar şi în aceste condiţii comunicarea între departamente sau direcţiile din cadrul aceluiaşi departament are loc, în cel mai bun caz, anevoios. În consecinţă, proasta informare a diplomaţilor contribuie la ignorarea realităţilor interne şi externe în definirea obiectivelor şi alegerea tacticilor potrivite pentru materializarea lor. De asemenea, a fost ”îmbunătăţită” monitorizarea întrevederilor între diplomaţii moldoveni şi cei străini. În prezent nici un diplomat moldovean, mai jos de funcţia de viceministru, nu poate avea o întrevedere de lucru cu diplomaţi străini, fără încuviinţarea conducerii ministerului. Evident, acest lucru se face, volens-nolens, în detrimentul eficienţei diplomaţiei noastre. De aceea, logica acestor măsuri de extremă precauţie este foarte confuză, în particular pentru diplomaţii străini acreditaţi la Chişinău. Mai mult decât atât, în ciuda aşteptărilor iniţiale, transformarea structurii şi practicilor interne a ministerului a dus la exacerbarea supravegherii ierarhice în interiorul său, a avut ca efect centralizarea pronunţată şi reducerea transparenţei procesului de luare a deciziilor, a dus la înlăturarea diplomaţilor cu experienţă de la formularea deciziilor, a inhibat spiritul de iniţiativă şi a descurajat gândirea creativă în diplomaţia noastră. Paradoxal, dar toate aceste transformări au avut loc în contextul afirmării Ministerului de Externe ca promotor al valorilor de integrare europeană în Republica Moldova, valori precum descentralizarea puterii, debirocratizarea instituţiilor, transparenţa în luarea deciziilor, accesul la informaţie, deschiderea spre comunicare etc..
