Rom Eng
Benzi RSS
Prima / Analize / Relaţiile Republicii Moldova cu SUA (1998 – 2008): Un Parteneriat Neglijat de Chişinău. Victor CHIRILĂ. APE. 04.03.2009.
Relaţiile Republicii Moldova cu SUA (1998 – 2008): Un Parteneriat Neglijat de Chişinău. Victor CHIRILĂ. APE. 04.03.2009.
Versiune tipar
04.03.2009

Cooperarea cu SUA – prioritate majoră a politicii externe moldovene

Dezvoltarea unei cooperări strânse cu SUA constituie una din priorităţile majore ale politicii externe a Republicii Moldova. Dorinţa Chişinăului de a se asigura de sprijinul politic al Washingtonului a fost şi este una firească şi logică, iar explicaţia sa rezidă, desigur, în mai mulţi factori internaţionali, regionali şi locali, care continuă, şi în prezent, să modeleze interesul ţării noastre de a avea SUA printre partenerii săi strategici. 

Mai întâi de toate, politicienii de la Chişinău nu puteau să facă abstracţie de faptul că odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, SUA devenise practic unica supra-putere globală, iar influenţa acesteia în cadrul organizaţiilor internaţionale, la care Republica Moldova intenţiona să adere, crescuse semnificativ. De asemenea, pe plan regional, dispariţia Uniunii Sovietice şi degringolada politică, economică, instituţională şi socială din Rusia anilor 90-ci, au favorizat creşterea prezenţei şi rolului SUA de promotor al economiei de piaţă şi reformelor democratice în spaţiul ex-sovietic.

În anul 1992, Congresul american a aprobat vestitul Act de Susţinerea a Libertăţii  prin care au fost fixate obiectivele strategice ale SUA în Noile State Independente apărute pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, în special: facilitarea tranziţiei statelor din regiune de la autoritarism la democraţie, promovarea economiilor de piaţă şi consolidarea securităţii regionale, în particular, prin asigurarea unui control eficient asupra proliferării armelor de distrugere în masă (nucleare, chimice şi biologice). Aceste obiective au coincis, de la bun început, cu aspiraţiile şi interesele Republicii Moldova, iar acest lucru crea, în fond, temelia necesară pentru dezvoltarea unui parteneriat privilegiat cu SUA. Totuşi, anume interesele strategice ale ţării noastre legate de supravieţuirea sa ca stat independent şi suveran au constituit acel factor decisiv care a motivat toate guvernările de la Chişinău să se asigure de bunăvoinţa şi sprijinul politic constant al Administraţiilor americane de la Washington.

De menţionat că pe parcursul celor 17 ani de independenţă, ţara noastră a apelat şi beneficiat de asistenţa SUA în vederea:
 aderării la un şir de organizaţii internaţional, precum Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia de Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC);
 participării în cadrul unor importante iniţiative regionale, printre care Parteneriatul pentru Pace (PpP) al Alianţei Nord-Atlantice (NATO), Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (PCESE) şi GUAM;
 negocierii versiunii adaptate a Tratatului privind Forţele Armate Convenţionale în Europa şi a Declaraţiei Summit-ului OSCE de la Istanbul din 1999, în care se stipulează retragerea completă şi necondiţionată a muniţiilor şi forţelor armate ruse de pe teritoriul Republicii Moldova;
 facilitării procesului de identificare a unei soluţii politice viabile şi durabile pentru conflictul transnistrean (începând cu anul 2005, SUA şi UE sunt observatori la negocierile în formatul „5+2”);
 promovării reformelor democratice şi economice: (în perioada 1992 – 2007 valoarea totală a asistenţei acordate ţării noastre de SUA a constituit peste  700 milioane USD) ;
 modernizarea agriculturii (cu susţinerea tehnico-financiară a SUA, în anii 90-ci a fost implementat „Programul Pământ” de împroprietărire a ţăranilor moldoveni”;
 reformarea şi modernizarea Armatei Naţionale;
 combaterea corupţiei şi traficului de fiinţe umane (la 14 decembrie 2006, Moldova a fost inclusă în Programul preliminar al Corporaţiei SUA „Provocările Mileniului” destinat asistenţei în domeniul combaterii corupţiei, în valoare de 24,7 milioane USD;
 evacuarea armamentului rusesc din regiunea transnistreană: (pentru acest scop SUA au alocat ţării noastre peste 30 milioane de USD);
 eficientizarea controlului vamal la frontiera moldo-ucraineană, în special pe porţiunea transnistreană (cu asistenţa tehnico-financiară a SUA şi a Băncii Mondiale a fost implementat Sistemul ASYCUDA de informatizare a controlului vamal).

Un parteneriat privilegiat moldo-american inexistent

În primii ani ai independenţei sale, Republica Moldova a reuşit să se afirme la Washington ca ţară lider, în spaţiul ex-sovietic, în domeniul promovării reformelor democratice şi economice specifice perioadei de tranziţie. Această imagine a creat în capitala americană un mediu receptiv pentru promovarea obiectivelor noastre strategice. Mai mult de cât atât, către sfârşitul anilor 90-ci se conturaseră premisele necesare pentru a avansa cooperarea moldo-americană la nivelul unui Parteneriat Privilegiat. Chişinăul a eşuat, însă, să valorifice această oportunitate din mai multe cauze.

În primul rând, în perioada 2001-2004, imaginea ţării noastre de „fruntaş” în materie de reforme democratice şi economice a încetat să mai fie una credibilă în rândul oficialilor şi politicienilor americani de la Departamentul de Stat, Consiliul Naţional de Securitate şi Congresul SUA. Anume în această perioada se produce răcirea şi apoi suspendarea relaţiilor de cooperare ale Republicii Moldova cu Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială (BM) ; asistăm la stoparea procesului de privatizare şi tărăgănarea reformelor în domeniile bancar, fiscal, energetic, precum şi a cadrului regulator; au loc încercări de a revedea rezultatele Programului „Pământ” de privatizare a terenurilor agricole, realizat cu asistenţa tehnică şi financiară a SUA ; se produce a doua reformă teritorial-administrativă care nu ţine cont de obiecţiile Consiliului Europei şi a Organizaţiilor Financiare Internaţionale ; observatorii locali şi internaţionali constată un şir de iregularităţi/abuzuri anti-democratice în timpul alegerilor locale din 25 mai 2003 din Unitate Teritorial Autonomă Găgăuzia ; Serviciul de Informaţii şi Securitate de la Chişinău declanşează, fără a dispune de informaţii veridice, scandalul copiilor moldoveni adoptaţi „fraudulos” de cetăţenii americani „pentru a li se preleva organele interne” ; apar impedimente administrative artificiale în activitatea unor organizaţii umanitare americane ; de asemenea, în anul 2003, Chişinăul negociază direct cu Moscova „Memorandumul Kozak” de soluţionare a problemei transnistrene, fără a se consulta cu partenerii occidentali - SUA şi UE etc.. Toate aceste şi alte evoluţii şi acţiuni întreprinse de autorităţile moldovene au avut ca efect deteriorarea graduală a percepţiei ţării noastre în istablişmentele politice de la Washington. 

Totodată, pe parcursul perioadei de referinţă, cadrul juridic al cooperării Republicii Moldova cu SUA nu a înregistrat o aprofundare calitativă . Dimpotrivă, el a rămas în continuare întemeiat preponderent pe un nucleul de acorduri negociate şi semnate de Guvernele de la Chişinău şi Washington la începutul anilor 90-ci ai secolului trecut, în particular: Acordul cu privire la relaţiile comerciale din 19 iunie 1992, prin care ţării noastre i s-a oferit statul naţiunii celei mai favorizate  în relaţiile comerciale cu SUA; Acordul cu privire la stimularea investiţiilor semnat la 19 iunie 1992; Acordul cu privire la încurajarea şi protecţia investiţiilor semnat la 21 aprilie 1993; Acordul cu privire la cooperarea şi facilitarea acordării asistenţei semnat la 21 martie 1994; Memorandumul cu privire la cooperarea în domeniul apărării şi al relaţiilor militare între Ministerele Apărării ale Republicii Moldova şi SUA semnat la 4 decembrie 1995. În plus, până în prezent, Chişinăul nu a reuşit să dezvolte în relaţia sa cu Washingtonul un cadru juridic care ar acoperi şi instituţionaliza dialogul politic bilateral la varii nivele.    

La rândul său, dialogul politic moldo-american s-a remarcat, mai curând, prin lipsa de intensitate şi coerenţă, în special, din cauza interesului superficial manifestat de către autorităţile moldovene în avea un parteneriat privilegiat cu SUA. Vizita oficială la Washington a Preşedintelui Republicii Moldova, dl Vladimir Voronin, a constituit o oportunitate excelentă pentru a dinamiza evoluţia relaţiilor noastre cu SUA în toate domeniile, inclusiv dialogul politic. Chişinăul a eşuat, însă, să facă acest lucru, deoarece respectiva vizită nu a fost expresia unei strategii de lungă durată care ar fi avut ca scop primordial să ridice cooperarea moldo-americană la un nivel calitativ nou. Invitându-l pe Preşedintele Voronin la Washington, Administraţia Republicană a Casei Albe a dorit să încurajeze guvernarea comunistă de la Chişinău să continue cursul reformelor democratice şi economice iniţiate în Moldova în anii 90-ci. Cu regret, vizită oficială la Washington a Preşedintelui Vladimir Voronin nu a fost urmată de o transformare calitativă a cooperării moldo-americane. Aceasta realitate este confirmată de acţiunile ulterioare ale Chişinăului care contraveneau însăşi conţinutului Declaraţiei Comune a celor doi Preşedinţi George W. Bush şi Vladimir Voronin, din 17 decembrie 2002, cu privire la relaţiile dintre SUA şi Republica Moldova . De exemplu, contrar priorităţilor trasate de ambii Preşedinţi în menţionata Declaraţie Comună, autorităţile comuniste de la Chişinăul demarează în anul 2003 negocieri directe cu Moscova la subiectul transnistrean, neglijând totalmente SUA şi UE; îngheaţă practic procesul de privatizare în domeniile energetic, bancar şi telecomunicaţii; tergiversează reformele economice; deraiază relaţiile cu FMI şi BM; de asemenea, comit un şir de abuzuri în timpul alegerilor locale din Găgăuzia de la 25 mai 2003.

De fapt, prin acea „faimoasă” vizită, Preşedintele Vladimir Voronin şi echipa sa au urmărit, mai mult decât orice, să lustruiască imaginea opacă pe care guvernarea comunistă de la Chişinău o proiecta în lumea occidentală. Analizată din această perspectivă, întâlnirea Preşedintelui Voronin cu Preşedintele SUA George W. Bush a fost un adevărat succes politic şi diplomatic pentru Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Mesajele enunţate în capitala americană de Preşedintele moldovean în favoarea: continuării reformelor democratice şi economice; adeziunii la principiile democraţiei şi respectării libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului; integrării europeană a ţării; cooperării cu organizaţiile financiare internaţionale; angajării Moldovei în lupta contra terorismului internaţional etc.., au reuşit să amelioreze, într-o anumită măsură, percepţia guvernării comuniste de către oficialii americani. Mai mult decât atât, prin trimiterea unor contingente reduse ale Armatei Naţionale în Afganistan şi Irak, autorităţile moldovene şi-a asigurat bunăvoinţa relativă a Administraţiei Republicane de la Casa Albă şi a preîntâmpinat radicalizarea nedorită a observaţiilor critice ale Washingtonului la adresa evoluţiilor interne din Moldova. 

Vizita Preşedintelui Voronin în capitala americană nu a constituit un stimul pentru impulsionarea dialogului politic moldo-american. Dimpotrivă, comunicarea la nivel înalt dintre Chişinău şi Washington este redusă la rare epistole diplomatice cu ocazia unor evenimente festive. Dialogul între Congresul SUA şi Parlamentul moldovean este practic inexistent. Paradoxal sau nu, dar începând cu decembrie 2002 şi până în prezent nu au mai existat nici o vizită oficială la Washington la nivel de Preşedinte şi Vicepreşedinţi ai Legislativului moldovean, precum şi nici la nivel de Prim-ministru al Executivului de la Chişinău. De asemenea, în perioada 2002 – 2008, Chişinăul nu a fost vizitat de nici o delegaţie de congresmeni americani. În acelaşi timp, vizitele de lucru în capitala americană la nivel de miniştri moldoveni au fost rare, iar cele care, totuşi, au avut loc sunt, mai curând, nişte excepţii conţinutul cărora nu reflectă existenţa unui interes credibil şi constant pentru iniţierea unui parteneriat privilegiat cu SUA. Printre puţinele vizite de lucru efectuate la Washington de câtre miniştrii noştri se regăsesc cele efectuate de Ministrul Economiei Marian Lupu în ianuarie 2004, Ministrul Apărării Valeriu Pleşca în august 2005, Ministrul Reintegrării Vasile Şova în iunie 2006 şi Ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene Andrei Stratan în decembrie 2006. Diplomaţii moldoveni au preferat, în general, să aibă „întâlniri fulger” cu oficialii americani de rang înalt, pe marginea unor reuniuni internaţionale din cadrul ONU sau OSCE . Or, în timpul unor astfel de întâlniri, de cele mai dese ori, discuţiile se limitează la schimburi reciproce de amiabilităţi şi mesaje superficiale, iar chestiunile serioase sunt abordate doar tangenţial. 

Republica Moldova a fost, în schimb, vizitată cu regularitate de diplomaţii americani, în marea lor majoritate de rang mediu, la nivel de Subsecretar de Stat pentru democraţie şi probleme globale, Asistent Adjunct al Secretarului de Stat pentru Europa şi Eurasia, Negociator Special al Departamentului de Stat al SUA pentru conflictele din Eurasia şi sau Coordonatorul de Asistenţă al SUA pentru Europa şi Eurasia . Numai în perioada februarie 2002 – septembrie 2006, diplomaţii americani au  întreprins 16-ce vizite de lucru la Chişinău. De asemenea, la 26 iunie 2004, Ministrul Apărării al SUA Donald Rumsfeld, aflându-se în drum spre Summit-ul NATO de la Istanbul, a efectuat o scurtă escală în ţara noastră pentru a mulţumi soldaţilor moldoveni pentru participarea lor la operaţiunea internaţională de reconstrucţie din Irak . Această vizită inopinată pentru autorităţile moldovene nu a fost, însă,  rezultatul unui intens dialog politic moldo-american. De altfel, dacă comparam frecvenţa vizitelor efectuate de diplomaţii americani la Chişinău cu cele ale oficialilor moldoveni la Washington, se poate crea falsa impresia ca anume SUA ar fi partea cea mai interesată în stabilirea unui parteneriat privilegiat cu Moldova şi nu invers.

Eficienţa dialogului politic moldo-american este afectată şi de abordarea superficială, de către oficialii moldoveni, a subiectelor cu privire la respectarea principiilor, valorilor şi drepturilor democratice în Republica Moldova. Pentru Chişinău, conflictul transnistrean ocupă locul central în discuţiile cu Washingtonul, iar subiectele legate de democraţie sunt, de cele mai dese ori, marginalizate sau neglijate. Această atitudine nu corespunde cu viziunea Washingtonului, pentru care conflictul transnistrean, desigur, ocupă un loc important în dialogul său cu Chişinăul, însă chestiunile referitoare la consolidarea democraţiei în ţara noastră sunt primordiale. De aceea, sprijinul acordat Republicii Moldova de către SUA, a fost întotdeauna direct proporţional cu angajamentul Chişinăului de a continua reformele democratice.  În plus, din perspectiva SUA, asistenţa şi sprijinul politic oferite ţării noastre au ca obiectiv mai larg nu doar afirmarea, acesteia din urmă, ca stat democratic, prosper, stabil şi integru, dar şi ca stat liber să devină partener deplin al Comunităţii Euro-Atlantice . Conform Departamentului de Stat al SUA, atingerea acestui obiectiv ar urma să contribuie la asigurarea unei stabilităţi de lungă durată în regiune şi să finalizeze procesul de construcţie democratică şi în această parte a Europei . Cu regret, însă, în perioada 1998 – 2008, nu a existat niciodată o certitudine deplină că şi Chişinăul împărtăşeşte întru totul aceeaşi viziune.     

Chişinăul nu a reuşit să permanentizeze dialogul politic moldo-american în cadrul unei formule instituţionale. Diplomaţia noastră a eşuat să instituţionalizeze consultările sale cu Departamentul de Stat al SUA după formula celora existente cu Federaţia Rusă,Ucraina, China, India şi alte state.  De exemplu, Ministerul de Externe moldovean are semnate protocoale de consultări până şi cu Iran, Belarus, Turkmenistan sau Cuba, state ce nu se bucură, nici pe departe, de cea mai bună faimă în rândul democraţiilor occidentale. În perioada 2002 – 2005, Chişinăul şi Washingtonul au încercat să compenseze acest lapsus al dialogului bilateral prin constituirea Comitetului mixt pentru cooperarea economică şi investiţii, agenda căruia cuprindea inclusiv şi subiectele de ordin politic, precum problema transnistreană, respectarea principiilor, libertăţilor şi drepturilor democratice, cooperarea regională, cooperarea în domeniile combaterii terorismului internaţional şi preîntâmpinarea proliferării armelor de distrugere în masă etc.. Dar şi această experienţă pozitivă nu a fost una de durată, după doar trei reuniuni comitetul mixt moldo-american a intrat de mai bine de trei ani în impas .

Lipsa unui dialog politic activ, coerent şi eficient cu Washingtonul s-a răsfrânt negativ asupra randamentului cooperării Republicii Moldova cu SUA. Dialogul anemic combinat cu suspiciunile ce existau în principalele instituţii decizionale de la Washington vizavi de seriozitatea angajamentului guvernării comuniste pe calea reformelor şi integrării europene au constituit, de fapt, acel melanj de factori negativi ce au împiedicat ţara noastră să fie admisă concomitent cu Georgia  şi Armenia  la Programul Guvernului SUA „Provocările Mileniului”. Republica Moldova  a fost declarată eligibilă pentru Programul „Provocările Mileniului, abia la 11 august 2006, dar până în prezent ea nu a semnat cu Guvernul american un Program Compact care i-ar fi permis să beneficieze de acelaşi volum comparabil de asistenţă financiară precum Georgia sau Armenia. 

Conform opiniei general acceptate, fenomenul corupţiei este considerat principala cauză ce a împiedicat Republica Moldova să se califice, în anul 2005, fără condiţionări pentru fondurile de dezvoltare ale Programului Guvernului SUA „Provocările Mileniului”. Această opiniei, desigur, nu este lipsită de temei. Într-adevăr, în timpul discuţiilor purtate, de Ambasada noastră la Washington cu oficialii americani la subiectul Programului „Provocările Mileniului”, nivelul ridicat al corupţiei a fost menţionat în permanenţă ca fiind obstacolul major în calea includerii Moldovei la această din urmă iniţiativă. Totuşi, dacă comparăm parametrii democratici, sociali şi economici, care au fundamentat decizia autorităţilor americane de a admite Georgia la fondurile Programului „Provocările Mileniului”, cu parametrii care au motivat decizia Washingtonului de a amâna admiterea ţării noastre la acelaşi Program, descoperim că parametrii Moldovei  au fost identici cu cei ai Georgiei . Acest detaliu important vine în susţinerea ipotezei noastre că anume lipsa unui dialog politic eficient şi consistent cu Guvernul american, precum şi incertitudinile existente în capitalele occidentale vizavi de angajamentul pro-democraţiei şi integrare europeană al Guvernării comuniste de la Chişinău au fost adevăratele cauze care au împiedicat Republica Moldova să adere la Programul „Provocările Mileniului” odată cu Georgia. La 8 noiembrie 2006, Guvernul american a decis, în cele din urmă, că Moldova este pe deplin eligibilă pentru a fi inclusă în Programul „Provocările Mileniului” . Această decizie a fost, însă, luată în condiţiile în care ţara noastră a început implementarea Planului de Acţiuni semnat cu UE la 22 februarie 2005, a reluat cooperarea cu FMI în februarie 2006 şi a semnat cu NATO un Plan Individul de Acţiuni (IPAP). Toate aceste evenimente, mai ales în contextul unor presiuni politice şi economice constante din parte Federaţiei Ruse în perioada 2005 – 2006, au contribuit la atenuarea neîncrederii Occidentului faţă de Guvernarea comunistă şi au favorizat conturarea unui sentiment de simpatie şi solidaritate vizavi de ţara noastră la Washington şi în capitalele UE. 

În aceste circumstanţe, la Chişinău, a existat mereu tentaţia de a blama Ambasada Moldovei în SUA pentru lipsa unui dialog activ cu Washingtonul. Unii sunt tentaţi să facă acest lucru pentru că nu dispun de informaţii veridice, alţii pentru că ignoră deliberat disfuncţionalităţile diplomaţiei noastre. Una din probleme majore ale diplomaţiei moldovene rezidă în insuficienta comunicare şi interoperabilitate între MAEIE şi Misiunile sale diplomatice. Pentru ca o Misiune diplomatică să fie capabilă să-şi îndeplinească sarcinile fixate de Centrală (MAEIE), este nevoie, cel puţin, ca obiectivele să fie formulate clar pe termen mediu şi lung, să existe indicaţii precise/neinterpretabile, să dispună de acces la informaţii veridice furnizate continuu de Centrală sau să primească răspunsuri/reacţii, în timp util, de la Centrală la observaţiile/îngrijorările şi solicitările/propunerile partenerilor. Toate aceste condiţii au lipsit aproape cu desăvârşire în cazul Ambasadei Moldovei la Washington în perioada 2002 – 2004 . Nu au existat obiective clar definite nici în cazul problemei transnistrene, nici cu referire la Programul SUA „Provocările Mileniului”, nici cu referire la reluarea relaţiilor Moldovei cu Organizaţiile Financiare Internaţionale. Ambasada a fost lăsată să acţioneze autonom, nedispunând de indicaţii concrete informaţii veridice şi neavând suportul necesar de acasă formulat în termeni de progrese în domeniul reformelor interne. De cele mai dese ori, anume Departamentul de Stat la SUA şi nicidecum propriul Minister de Afaceri Externe a fost pentru Ambasadă cea mai de încredere şi stabilă sursă de informare despre evoluţiile de acasă, precum şi despre rezultatul discuţiilor purtate de oficialii americani cu cei moldoveni, de exemplu, cu referire la subiectul transnistrean. În plus, în repetate rânduri, statutul Misiunii şi al Ambasadorului Moldovei la Washington a fost desconsiderat ostentativi de chiar Ministerul Afacerilor Externe de la Chişinău. Or, astfel de acţiuni iresponsabile au avut că efect subminarea autorităţii Ambasadorului moldovean la Washington.     

Evoluţia relaţiilor comercial economice nu a fost de natură să stimuleze interesul strategic al Chişinăului de a dezvolta un parteneriat privilegiat cu SUA. De fapt, putem spune că în perioada de referinţă, relaţiile comerciale moldo-americane s-au aflat într-o continua stagnare . De exemplu, dacă în anul 1997, volumul comerţului realizat de Republica Moldova cu SUA a constituit  99 milioane USD, atunci în anul 2008 acesta s-a ridicat la suma de 101 milioane USD. Cu alte cuvinte, după 10 ANI, volumul total al comerţului ţării noastre cu SUA abia de reuşeşte să depăşească cifra de 100 milioane de USD. Ceea ce înseamnă că piaţa americană rămâne în continuare un „eldorado” nevalorificat de exportatorii moldoveni. Pentru comparaţiei, dacă în anul 1997 comerţul Republicii Moldova cu China s-a cifrat la suma de 1 592 000 USD, în anul 2008 aceasta a înregistrat suma de 294 409 700 USD. În mare parte, această creştere semnificativă a fost favorizată şi de relaţiile politice foarte strânse între Guvernarea comunistă de la Chişinău şi Autorităţile comuniste de la Beijing.

De asemenea, în această perioadă, interesul potenţialilor investitori americani pentru efectuarea unor investiţii directe în economia moldoveană a scăzut dramatic, în particular, din cauza faptului că climatul investiţional în Moldova nu era considerat optimal de către autorităţile americane , iar procesul de privatizare în domenii importante ale economiei Moldovei, precum sectorul energetic, comunicaţiilor şi bancar, a fost practic îngheţat. Mai mult decât atât, re-naţionalizarea societăţii farmaceutice româno-americane „Farmaco” nu a trecut neobservată de potenţialii investitori americani .  De altfel, începând cu anul 1994 şi până în 2008, investiţiile americane în economia moldoveană au însumat 36.4 milioane Euro , dintre care 28,5 milioane Euro au fost realizate în perioada 1994 – 2002   şi doar aproximativ 8 milioane Euro între anii 2002 – 2008.

Nici cadrul juridic al cooperării comercial-economice nu a înregistrat schimbări calitative. De exemplu, până în prezent relaţiile comerciale ale ţării noastre cu SUA au rămas sub incidenţa anacronicului Amendament Jackson-Vanik, legiferat de Congresul american în august 1972, pentru a determina Uniunea Sovietică să respecte drepturile omului, în special, dreptul la libera emigrare a cetăţenilor săi. În conformitate cu Amendamentul Jackson-Vanik, statutul comercial de naţiune cea mai favorizată recunoscut ţării noastre de către Guvernul SUA trebuie să fie reconfirmat/prelungit periodic de Congresul SUA. 

Concluzii şi propuneri

Conform Raportului MAEIE referitor la activitatea sa diplomatică în anul 2008, „dialogul moldo-american a avut în continuare un caracter constant” . Realităţile descrise mai sus ne demonstrează însă că noţiunea de „caracter constant” utilizată de MAEIE pentru a descrie evoluţia dialogului politic dintre Chişinău şi Washington nu este altceva decât o expresie eufemistică care ascunde caracterul stagnant al cooperării dintre Republica Moldova şi SUA. Perpetuarea actualei stări este de natură să genereze riscuri mari la adresa capacităţii ţării noastre de a-şi promova eficient interesele naţionale în condiţiile unui context geo-politic regional instabil. Nestatornicia geo-politică a spaţiului în care ne aflăm a fost scoasă în evidenţă şi, în acelaşi timp, accentuată de agresiunea militară a Rusiei contra Georgiei din august 2008. Tot mai mulţi experţi locali şi internaţionali, recunosc că Rusia se află într-un permanent proces de reafirmare a supremaţiei sale în „vecinătatea sa apropiată”. Agenda Moscovei nu coincide, însă, cu aspiraţiile şi obiectivele de integrare europeană ale ţărilor din regiune: Moldova, Georgia şi Ucraina. Pentru a face faţă presiunilor politice, economice şi militare crescânde din partea Rusiei, Ucraina şi Georgia, ambele state cu aspiraţii euro-atlantice, au avansat recent cooperarea lor politică cu SUA la nivel de Parteneriat Strategic . Totodată, Ucraina se află în proces de redefinire calitativă a relaţiilor sale cu UE. În paralel, Georgia urmăreşte acelaşi obiective strategic în raport cu UE.

Redimensionarea relaţiilor cu SUA în sensul dezvoltării unui Parteneriat Privilegiat, trebuie să devină in imperativ şi pentru clasa politică de la Chişinău, cel puţin pornind de la două considerente majore. În primul rând, pentru că chestiunea transnistreană nu mai este doar un conflict separatist cu implicaţii regionale, ci o importantă piesă geo-politică utilizată de Rusia pentru preveni extinderea lumii euro-atlantice în spaţiul ex-sovietic şi în al doilea rând, pentru că Moscova doreşte să renegocieze aranjamentele de securitate în Europa, în particular, Tratatul adapta FACE, precum să convingă SUA şi UE să iniţieze negocieri asupra unui nou Acord comprehensiv de securitate euro-atlantică. Or, în ambele cazuri, o Moldova fără parteneri strategi în Occident riscă să se trezească total nepregătită pentru a-şi apăra propriile interese în timpul posibilelor viitoare discuţii/negocieri asupra arhitecturii de securitate euro-atlantice. Pentru a evita o atare evoluţie, este necesar ca autorităţile de la Chişinău să convingă SUA de necesitatea unui Parteneriat Privilegiat baza pe următoarele principii:
• sprijin reciproc pentru suveranitatea, independenţa, integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor;
• cooperarea în domeniul apărării şi securităţii pentru a răspunde în mod efectiv la ameninţările la adresa păcii şi securităţii în regiune;
• consolidarea Republicii Moldova ca stat independent, suveran şi democratic, capabil să contribuie la securitatea şi prosperitatea nu doar a cetăţenilor săi, dar şi a întregii Europe;
• încurajarea şi susţinerea eforturilor Republicii Moldova în vederea aprofundării legăturilor sale politice, economice sociale şi de securitate cu Comunitatea Euro-Atlantic;
• susţinerea integrării depline a Republicii Moldova în UE;
• consolidarea securităţii energetice a Republicii Moldova prin conectarea ei la Coridorul Sudic de tranzitare a resurselor energetice din Bazinul Caspic spre Europa;
• dezvoltarea cooperării economice moldo-americane prin negocierea unui Acord bilateral aprofundat în domeniul investiţiilor, extinderea accesului ţării noastre la Sistemul General de Preferinţe şi explorarea posibilităţilor de a semna un Acord de Liber Schimb.  

Un astfel de Parteneriat Privilegiat, întemeiat pe obiective clar definite, poate impulsiona evoluţia şi substanţa relaţiilor ţării noastre cu SUA în toate domeniile de interes reciproc. Mai mult decât atât, Republica Moldova şi-ar asigura un aliat strategic în contextul viitoarelor evoluţii geo-politice din regiune.  

 
comments powered by Disqus
Prima / Analize / Relaţiile Republicii Moldova cu SUA (1998 – 2008): Un Parteneriat Neglijat de Chişinău. Victor CHIRILĂ. APE. 04.03.2009.
Adresa
str. Sciusev 64, MD-2012 Chisinau, Republica Moldova


Tel.: +373-22-224430, 210986
Fax:
+373-22-210986, 233950 office@ape.md
Noutăţi  |  Analize  |  Opinii/Comentarii  |  Interviuri  |  Declaraţii  |  Documente  |  Conferinţe  |  Studii  |  Evenimente  |  UE - problematica transnistreana  |  Multimedia  |  APE în MassMedia  |  Friedrich Ebert Stiftung  |  Proiecte  |  Negociatori europeni
Copyright © 2019 Asociaţia pentru Politica Externă din Moldova.
Toate Drepturile Rezervate

Acest site a fost elaborat si lansat cu sprijinul Ambasadei Marei Britanii in Republica Moldova
TRIMARAN - IT Solutions Company // web, interactive, motion and software development solutions // http://www.trimaran.md, B2B and B2C solutions  /  Branding & Graphic Design Services / Website Design and Development  /  E-Commerce Systems / Software Application Architecture and Development / Multimedia solutions  /  2D/3D modeling & animation solutions / Video & Post Production / contact@trimaran.md
O soluţie Trimaran
Vizitatori: 481801
ultima actualizare: 23.01.2018