Alegerile din acest moment din Ucraina sunt o replică revoluţiei oranj de acum cinci ani, o revanşă a perdanţilor de atunci, iar cei care s-au identificat cu această revoluţie - Victor Iuşcenko şi Iulia Timoşenko, prin rivalităţile politice pe care le-au generat, şi-au eliminat şansele de câştig acolo unde practic nu ar fi avut nicio şansă să piardă dacă ar fi rămas împreună.

Această replică aduce lecţii valoroase noilor guvernanţi din Republica Moldova, este de părere analistul politic Igor Munteanu, directorul executiv al Institutului pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale" Viitorul" de la Chişinău.

Care sunt aceste lecţii, dar şi care sunt perspectivele relaţiilor moldo-ucrainene după schimbările survenite în administraţiile centrale de la Chişinău şi Kiev, dar şi rolul UE în aceste relaţii, puteţi afla din interviul alăturat cu Igor Munteanu.

Lina Grâu: Primul tur al alegerilor prezidenţiale din Ucraina a avut loc. Care sunt aşteptările Dvs. pentru cel de al doilea tur şi ce înseamnă aceste alegeri, această schimbare care are loc în Ucraina, pentru relaţiile bilaterale dintre Chişinău şi Kiev?

Igor Munteanu: Multă lume consideră că alegerile din acest moment din Ucraina reprezintă o replică revoluţiei oranj, pentru că rezultatul care se prefigurează deja şi pentru turul doi este schimbarea totală a celor care şi-au asociat numele şi experienţa lor politică cu valul de acum cinci ani în urmă, atunci când Ucraina era asociată şi era simbolul revoluţiilor, sau tehnologiilor de schimbare politică, prin tineri - cei care ieşeau în piaţă şi cereau acţiuni contra fraudelor electorale.

În acest an, evident că nu mai există distincţii foarte clare dintre cele două grupuri aflate în competiţie. În primul rând, cei care reprezentau câmpul pro-oranj au devenit cei mai mari inamici - Timoşenko şi Iuşcenko sunt în acest moment cei mai importanţi rivali, care şi-au pus piedici şi care s-au blocat reciproc în ultimii doi ani de zile, prin toate mijloacele care le-au avut la dispoziţie. Din decretul lui Iuşcenko, Timoşenko a fost demisă, ulterior a revenit cu sprijinul propriilor formaţiuni politice, după care a început să negocieze cu Ianukovici. Iuşcenko a criticat-o pe Timoşenko, după care a început el, la rândul lui, să negocieze cu Ianukovici, numai ca Timoşenko să nu ajungă preşedinte...

Respectiv, abracadabra scenei politice din Ucraina nu poate fi explicată decât prin reacţia populaţiei de a limita efectele revoluţiei din 2004 şi reacţia oligarhilor de a căuta punţi de comunicare şi de înţelegere între aceste grupuri concurente. Pentru că în principiu, după cum putem observa din această campanie pentru prezidenţialele din 2010, practic nu există niciun candidat cu şanse reale care să nu fie asociat unor grupuri oligarhice de foarte mare influenţă financiar-industrială.

Practic surpriza turului întâi este Tighibko, originarul din Republica Moldova, care nu va putea decât să se asocieze celui mai puternic. Pentru că el îşi vinde, îşi comercializează în acest moment voturile colectate pentru funcţia de prim-ministru - cele 13 procente pe care le-a acumulat.

În relaţiile cu statele vecine, Ucraina are o mare problemă, pentru că pe de o parte s-a avântat, inclusiv datorită preşedintelui Iuşcenko, într-o luptă cu Federaţia Rusă pentru controlul, sau păstrarea suveranităţii, asupra reţelelor de gaze, a suferit o victorie care seamănă a eşec în majoritatea iernilor care s-au întâmplat după 2006 încoace. În acelaşi timp, Federaţia Rusă nu a pierdut din vedere posibilitatea de a influenţa rezultatele alegerilor - doar şi-a schimbat tehnologiile de influenţare.

Favoritul acestei curse este în continuare Ianukovici. Dar Ianukovici şi-a schimbat mesajul - în 2009 Ianukovici a început să pozeze în politicianul care adoră idea europeană. Grupurile oligarhice care l-au sprijinit au investit masiv în crearea unei alte imagini, astfel încât Occidentul să nu-l privească drept cel mai mare adversar al integrării europene. Cu siguranţă, proiectul de euroatlantizare, de îndreptare spre NATO va fi oprit după aceste alegeri, pentru că nu mai are actori care să-şi asume riscurile promovând un asemenea proiect. Dar nu va fi oprit cursul spre integrare europeană. Acordul de Asociere, pe care Ucraina l-a început acum aproape doi ani în urmă, reprezintă şi pentru Ianukovici, şi pentru Timoşenko, posibilitatea de a se emancipa de controlul şi tutela Federaţiei Ruse. Respectiv, Ucraina va fi şi mai departe contonată, prinsă între Vest şi Est, între Federaţia Rusă care încearcă să blocheze modernizarea acestui stat şi planurile Occidentului de a-şi extinde influenţa benefică şi instituţională spre Est.

Ce efecte decurg din această reglare de conturi prin alegerile din Ucraina pentru Republica Moldova? În primul rând, unul dintre ele este că apare ocazia, importantă pentru Chişinău, de a-şi stabili un alt cadru de comunicare cu Kievul. Noi nu l-am avut, nu am avut contacte regulate cu elitele de la Kiev, diplomaţii Republicii Moldova au reprezentat pe oricine vreai numai nu interesele Republicii Moldova, iar vizibilitatea problemelor ridicate în discursul oficial a fost foarte joasă pe agenda politică a Ucrainei. Ucraina a privit cu ignoranţă, dar şi cu o anumită doză de superioritate spre Republica Moldova şi din acest motiv nu s-au rezolvat nici în 2009 problemele esenţiale, sau vitale, pe relaţiile dintre Ucraina şi Republica Moldova, în ciuda cruciadei întreprinse de viceministrul Andrei Popov la Kiev, unde s-a reuşit semnarea doar a unui tratat nesemnificativ cum este Tratatul de protejare a minorităţilor naţionale.

Multitudine de probleme care confruntă agenda comună sunt delimitarea frontierelor, proprietăţile din Ucraina, terminalul de la Giurgiuleşti şi de asemenea gradul şi intensitatea influenţelor ucraineşti în regiunea transnistreană. Să nu uităm că în Transnistria, regiunea secesionistă a Republicii Moldova, este singurul punct în care Ucraina şi Federaţia Rusă cooperează prin divergenţe.

Lina Grâu: Cum vedeţi Dumneavoastră evoluând anume aceste dosare sensibile, după schimbarea guvernării şi la Kiev? La Chişinău a venit o nouă guvernare care vizează şi stabilirea unor relaţii foarte bune cu vecinii. La Kiev, la fel, puterea se schimbă. Există noi oportunităţi sau ajungem din nou la aceleaşi dosare sensibile să batem pasul pe loc?

Igor Munteanu: Nu cred că în 2010 se vor dezgheţa malurile între Republica Moldova şi Ucraina, pentru că Ucraina va privi cu multă zaviste dacă vor exista succese în procesul de negociere dintre UE şi Republica Moldova, considerând că meritele sale sunt mult mai importante, ponderea geopolitică mult mai serioasă şi eforturile depuse sunt mult mai consistente. Pe Transnistria, Ucraina acum nu este interesată să altereze sau să schimbe status-qvoul existent în regiune pentru că încearcă să-şi folosească influenţa în zonă în raport cu Federaţia Rusă. Respectiv, o schimbare fundamentală a situaţiei nu o avantajează.

Pe de altă parte, Republica Moldova este într-o situaţie strâmtorată în această privinţă pentru că progresele în negocierile privind liberalizarea vizelor depind de asigurarea protecţiei frontierelor. Noi nu putem să avem un acord finalizat, subscris şi de europeni, decât în momentul în care vom putea găsi o soluţie administrativă şi pentru frontiere. Şi în acest moment ajungem exact la acelaşi cerc vicios pe care fosta guvernare l-a demonstrat sau l-a parcurs.

Să ne aducem aminte că în anul 2005 apăruseră cei şapte paşi lansaţi de preşedintele Iuşcenko. Acesta avea mai multe elemente - democratizarea regiunii, alegeri libere, în acelaşi timp păstrând infrastructura şi instituţiile de putere existente în regiune. La momentul în care Ucraina şi Republica Moldova au ajuns să vorbească despre o frontieră comună, protejată de structuri de grăniceri, lucurile s-au oprit.

Exact în acelaşi fel, în anul 2010 vedem că există limite în dialogul dintre Kiev şi Chişinău, dacă acest dialog nu este completat de un trialog - de prezenţa mai activă şi mai convingătoare a factorului european.

Nu ştiu dacă ar trebui să ne aşteptăm la progrese în ceea ce priveşte finalizarea procesului de recunoaştere a proprietăţilor din Ucraina, pentru că din toate punctele de vedere această moştenire a URSS-ului cred că a trecut nişte faze naturale în care putea fi soluţionată. Lunga listă de întreprinderi a trecut deja prin nişte privatizări locale, au apărut grupuri concurente care influenţează, sau care au avut de profitat ca urmare a acestor privatizări, iar statul Republica Moldova a rămas pe dinafara acestor procese. În acest moment, cred că singurul lucru care poate fi transmis către Republica Moldova este lista nominală a acestor bunuri care deja aparţin altor persoane şi care, evident, folosesc drepturile de proprietate.

Alte probleme comune ar putea fi îndreptate spre nişte avantaje obţinute în comun din partea UE.

Se vorbeşte foarte mult, mai ales în ultimile trei luni de zile, despre deschiderea unei noi euroregiuni, despre proiecte de infrastructură, drumuri construite în comun cu finanţare europeană, dar aceste lucruri nu pot fi pornite atâta timp cât Republica Moldova nu are acces la fondurile de dezvoltare regională ale UE, la care Ucraina are acces. Republica Moldova rebuie să aibă o abordare sistematică şi să inventeze subiecte comune. Până în acest moment, pe agenda dintre Republica Moldova şi Ucraina au fost mai degrabă probleme cu încărcătură şi riscuri politice, dar nu proiecte comune din care ambele state pot câştiga. O parte din aceste probleme pot fi soluţionate doar după începerea noului ciclu financiar al UE - asta înseamnă din 2013. Până atunci, aceste proiecte, finanţare din bugetele Ucrainei şi a Republicii Moldova sunt greu de imaginat.

Lina Grâu: La sfârşitul anului trecut era anunţată vizita preşedintelui Iuşcenko pentru a bate primul stâlp de demarcare a frontierei pe segmentul transnistrean. Vizita respectivă nu a avut loc, vine un alt preşedinte la Kiev. Când credeţi că va începe acest proces de demarcare şi credeţi că va avea o finalitate logică? Şi care va fi rolul implicării UE, prin misiunea ei de asistenţă la frontieră EUBAM?

Igor Munteanu: Sunt două aspecte aici. Preşedinţii de regulă „bat stâlpi" atunci cânt toate problemele sunt clarificate pe agenda diplomaţilor. Dacă nu a apărut Iuşcenko, acest lucru înseamnă că nu fost clarificate, şi nu au fost clarificate mai ales pe segmentul transnistrean. Respectiv, povestea se repetă cu aceeşi insistenţă ca şi pe vremea preşedintelui Voronin. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că Iuşcenko era prins de cursa electorală şi dacă pentru dândul contau alte chestiuni şi nu soluţionarea, reglementarea, facilitarea problemelor cu Republica Moldova, el a ales să rămână în cursă şi să-şi obţină cele cinci procente care îi erau promise de sondajele de opinie.

În ceea ce priveşte a treia chesiune, cred că mandatul misiunii EUBAM este foarte restricţionat. Pe de o parte, ei pot participa doar la instruirea şi creşterea de calificare profesională ale birourilor vamale ale Ucrainei şi Republicii Moldova, dar nu pot să participe la control, nu pot să-şi extindă influenţa şi asupra altor sectoare vitale cum ar fi aeroportul militar din Tiraspol, nu pot de exemplu să verifice anumite încărcături cu forţe proprii, ci doar prin intermediul serviciilor vamale oficial recunoscute ale Republicii Moldova. Or, una din părţi - Republica Moldova - nu are acces la ieşirea din regiunea transnistreană a garniturilor de tren cu încărcătură, participă doar Ucraina. Pe de altă parte, ucrainenii, mai ales prin autorităţile locale, au creat sisteme extrem de sofisticate de facilitare a scoaterii mărfurilor din regiunea transnistreană. Mă refer evident la perioada în care în regiunea se mai producea câte ceva. Ca urmare a crizei profunde economice cu care se ciocneşte industria acestei regiuni, cred că în acest moment întreaga regiune se bizuie doar pe veniturile scoase din vânzarea cu amânuntul şi din subsidiile pe care Federaţia Rusă le transmite acestei regiuni.

Respectiv, cred că în această situaţie şi EUBAM, şi Republica Moldova ar trebui să-şi reseteze ceasurile, pentru că industria din regiune aproape că nu funcţionează.

În general, anul 2010, dacă nu va aduce schimbări revoluţionare în reglementarea conflictului transnistrean ar trebui cel puţin să contribuie la schimbarea paradigmei din partea Chişinăului asupra acestui conflict. Este conflictul transnistrean un obiectiv strategic? Daca da, atunci care sunt resursele alocate de Republica Moldova sub aspectul bugetării unor proiecte din această regiune. Ori, dacă nu este un obiectiv strategic, ar trebui să-l lase atunci în seama istoriei şi a altor actori mai pricepuţi, cum ar fi Ucraina, Federaţia Rusă şi autorităţile Occidentului care sunt implicate în calitate de observatori.

Lina Grâu: Aţi menţionat faptul că un rol mai activ jucat de UE atât la Kiev, cât şi la Chişinău ar putea îmbunătăţi inclusiv relaţiile dintre Republica Moldova şi Ucraina. În acest context, Parteneriatul Estic ar putea fi un factor important cooperarea în cadrul căruia ar putea să îmbunătăţească inclusiv relaţiile dintre Chişinău şi Kiev?

Igor Munteanu: În plan financiar, Parteneriatul Estic este o politică europeană subfinanţată, care nu are resurse suficiente ca să atingă nici măcar jumătate din ambiţiile care sunt legate de Parteneriatul Estic. În plan instituţional, Parteneriatul Estic reprezintă un conglomerat de formate, care intensifică dialogul politic şi face mai reprezentativă participarea partenerilor „neeuropeni" la anumite decizii europene. De exemplu, din anul 2010 va funcţiona summitul primilor miniştri, summitul miniştrilor de externe ai statelor Politicii Europene de Vecinătate. Mai este forimul ONG-urilor, forumul business-ului mic şi mijlociu şi alte fantezii care în acest moment deschid porţile spre comunicare, mai puţin spre lucruri concrete care pot fi observate în timp şi spaţiu.

Din acest punct de vedere, Parteneriatul Estic reprezintă o oportunitate de diferenţiere. Statele care îşi doresc utilizarea acestei politici pentru promovarea propriei reputaţii sau capacităţi, pot să o folosească. Statele cărora nu le pasă decât de injecţiile financiare în economia proprie, cum este Armenia de exemplu, sau Azerbadjan, evident că vor folosi PEV doar pentru ca, pe baza acestei politici, să nu li se reproşeze la fiecare pas defecţiunile democraţiilor pe care şi le-au instalat în ţările lor. Diferenţierea este singurul instrument prin care Republica Moldova, în baza noii guvernări, poate să se facă vizibilă la Bruxelles.

Lina Grâu: Şi atunci cum vedeţi depăşirea acestor subiecte sensibile în relaţiile cu Ucraina?

Igor Munteanu: Pentru ca să influenţezi statul ucrainean trebuie să ai instrumente mult mai importante decât are Republica Moldova. Şi aceste instrumente înseamnă o diplomaţie foarte cărturară, resurse pentru mediatizarea obiectivelor comune, includerea în formate comune în raport cu UE. În acest moment de exemplu Ucraina are un Consiliu de cooperare Republica Moldova-Ucraina, iar Republica Moldova nu are. Republica Moldova trebuie să se limiteze doar la formatul larg şi vag al politicii de vecinătate şi al Parteneriatului Estic. Republica Moldova nu are avantajul de a negocia politicile de plată pentru tranzitul gazelor ruseşti, iar Ucraina poate - respectiv ea este mult mai importantă şi mai apreciată la Bruxelles şi în alte capitale.

Respectiv din setul, din lista lungă de dezavantaje pe care le are Republica Moldova în raport cu Ucraina, Republica Moldova are un singur avantaj important - este mai mică şi îşi poate construi meniul pe care şi-l doreşte în raport cu UE mult mai rapid. Ucraina are nevoie de mult mai mult timp ca să-şi negocieze o poziţie comună. Sunt prea mulţi actori, sunt prea mari interesele geopolitice în această ţară şi sunt prea multe rupturi interne, rupturi de identităţi între interesele regionale, între clase şi generaţii politice. În timp ce, odată scăpată de guvernarea lui Vladimir Voronin, Republica Moldova poate uşor câştiga increderea şi statutul de şcolar silitor.

Lina Grâu: Domnule Munteanu, care ar fi lecţia revoluţiei portocalii şi revanşei venite peste cinci ani din Ucraina pentru politicienii din Republica Moldova proaspăt veniţi la guvernare?

Igor Munteanu: Una din primele lecţii, de bază, este că elitele politice sunt legate de electorat. Elitele politice nu pot face minuni, nu se pot închide în cuburi sau în globuri de sticlă cum fac magicienii în centrul Londrei. Dacă vor de exemplu să-şi vadă atinse obiectivele pe care şi le propun trebuie să ajute electoratul să-i sprijine. Nişte obiective care nu sunt asimilate de electorat sunt rostite în van. Şi evident că aici vine şi obiectivul de integrare în NATO, care, din păcate, mai sus de 20 de procente niciodată nu a fost sprijinit în Ucraina. Dacă formulezi un asemenea obiectiv, ai şansa deplină să pierzi alegerile, chiar dacă strategic Ucraina trebuie să aibă garanţii de securitate şi să participe la arhitectura de securitate europeană.

A doua lecţie de bază este că, promovând interesele înguste ale unul segment sau a unui grup politic foarte egoist, niciunul dintre competitorii politici nu-şi poate apăra interesele pe termen lung. Şi aici există o legitate în ştiinţele sociale, care se numeşte dilema prizonerului - atunci când nu-şi coordonează acţiunile, actorii cei mai raţionali pierd, pentru că fiecare în parte nu-şi poate maximiza utilitatea relativă a acţiunilor.

Şi scena politică ucraineană arată crestomatic cum se întâmplă asta în realitate - Iuşcenko şi Timoşenko, dacă ar fi rămas în acelaşi bloc iniţial, n-ar fi avut nicio şansă să piardă puterea în Ucraina, pe baza avansurilor care i s-au făcut Ucrainei din exterior şi pe baza faptului că ucrainenii ca naţiune erau extrem de mândri că în anul 2004 au reuşit un model de guvernare şi o succesiune la putere unic în toată lumea, cu excepţia poate a Georgiei. Ei nu au putut să extragă foloase din toate acestea, şi atunci imaginea şi simbolistica legată de revoluţia oranj s-a consmat ca un foc de artificii umezit.

Şi această decepţie a venit pe de o parte pentru că electoratul ucrainean a pierdut încrederea în simbolurile politice şi, pe de altă parte, pentru că meniul de aşteptări pe care politicienii ucraineni asociaţi revoluţiei oranj din 2004 le-au promis şi nu le-au făcut. Aceste disjuncţii în interiorul blocului democratic au condus la negarea şi ostracizarea acestor politicieni din minţile alegătorilor simpli, chiar dacă au avut la dispoziţie toată mass media. Aceasta este a patra lecţie extrem de importantă - atunci când promiţi, trebuie să şi faci, pentru că altminteri după asta plăteşti înzecit.