Criza gazelor ar trebui să reprezinte încă un argument pentru Moldova ca aceasta este vital interesată să dezvolte o relaţie de parteneriat strategic cu Ucraina, inclusiv şi pentru a estompa pe viitor efectele unor asemenea crize. De această părere este analistul Andrei Popov, director executiv al Asociaţiei pentru Politică Externă (APE).

Andrei Popov a declarat pentru Info-Prim Neo că Ucraina reprezintă „un veritabil adăpost strategic pentru R. Moldova”. Interesele Ucrainei coincid aproape integral cu cele ale Moldovei atât în soluţionarea conflictului transnistrean, cât şi în asigurarea eficientă a parcursului european sau a securităţii energetice. „În toiul crizei, când panica părea să atingă apogeul la Chişinău şi a pornit numerotarea inversă până la deconectarea totală a gazelor, a parvenit decizia unilaterală a Ucrainei de a relua livrarea gazului din propriile rezerve pentru Moldova şi Bulgaria. Deşi acest lucru nu se prea cunoaşte, dar şi în ianuarie 2006, timp de mai multe zile, atunci când încă nu semnaserăm noul contract cu Gazprom, am fost ajutaţi de o manieră asemănătoare de vecinul nostru din nord-est”, spune directorul executiv APE.

Potrivit expertului, opţiunile Moldovei cu privire la diversificarea surselor de aprovizionare cu gaze sunt destul de limitate. În opinia sa, România nu ar putea, din punct de vedere tehnic, asigura integral livrarea gazelor Moldovei. „Singurele ieşiri pe care le are România în exterior pe conducta gazelor sunt cele prin care gazul intră în România prin R. Moldova. Din câte înţeleg, este tehnic imposibil în cazul unor sistări de acest gen, ca România să pompeze gaz în direcţie inversă - din vest în est - pe aceiaşi conductă. Totuşi, ar trebui examinată posibilitatea construirii unui tronson de la reţeaua internă a România către Moldova, în special pentru zona Ungheni, care este cea mai vulnerabilă”, crede analistul. „Până în 1989 regiunea Iaşului a fost una puternic industrializată şi a fost un mare consumator de gaze. Majoritatea din aceste întreprinderi industriale s-au închis între timp, dar diamentrul conductei care aduce gaz la Iaşi din interiorul României este unul foarte mare şi ar putea oferi o posibilitate pentru racordarea reţelei interne a României cu raionul Ungheni. O altă soluţie complimentară acestor eforturi ar fi trebuit să fie construirea unor rezervoare interne de stocare a gazului în R. Moldova.

„Moldova este dependentă în proporţie de sută la sută de livrările de gaz din Rusia. În acelaşi timp, ea este o ţară de tranzit, ceea ce în fond este un lucru bun pentru noi. Prin Moldova anual treci peste 20 de miliarde de metri cubi de gaze spre România, Bulgaria, Grecia, Balcanii de Vest, ceea ce face din Moldova o piesă de joc importantă, ce nu poate fi neglijată. Pe de o parte, asta înseamnă că doar împotriva Moldovei nu pot fi aplicate sancţiuni şi blocade. Pe de altă parte însă, acest lucru ne face ostatici în perspectiva repetării unor conflicte dintre Rusia şi Ucraina, pentru că ţeava trece prin Ucraina”, susţine Andrei Popov.

Răspunzand întrebării Info-Prim Neo, directorul APE a declarat ca nu are mari lucruri de a reproşa autorităţilor cu privire la acţiunile întreprinse în timpul crizei gazelor: „Realist, în plan politico-diplomatic, în situaţia unei crize care a afectat direct şi dur peste 10 state europene, Moldova nu ar fi putut să contribuie real la soluţionarea crizei”. În acelaşi timp, analistul remarcă modalitatea stranie de a reflecta problema sistararii gazelor în regiunea transnistreană de către mass-media electronică din Moldova. Toată atenţia presei a fost focalizată pe ceea ce se întâmplă în cele opt sate din raionul Dubăsari, aflate sub controlul autorităţilor de la Chişinău, fără a vorbi despre suferinţele oamenilor din celelalte localităţi ale regiunii transnistrene care deja de 2-3 zile nu mai au încălzire şi gaze. Cred că a fost ratată o posibilitate bună pentru a sublinia că Transnistria e o parte din ţara noastră şi de a arăta un sentiment de compasiune şi solidaritate cu populaţia din stânga Nistrului, contribuind la construirea unui sentiment de comuniune, chiar şi la nivel emoţional, afectiv, dintre oamenii de pe malul stâng şi drept ale Nistrului. Totodată, suplimentul de 1,5 mln de metri cubi de gaze pe zi pe care Ucraina a decis să ni-l acorde, probabil nu va putea ajunge la majoritatea locuitorilor transnistreni, în pofida asigurărilor pe care le-a făcut
conducerea Moldovei. La mijloc tot este o problema tehnică, căci conducta noastră are racordari doar la raionele din nordul acestei regiuni şi nu ajunge la raioanele din centru şi sud – Grigoriopol, Dubăsari, Tiraspol, Slobozia.

Potrivit lui Andrei Popov, în pofida aparenţelor că diferendul ar fi un conflict economic dintre Gazprom şi Ucraina, în esenţă este un conflict cu o puternică încărcătură geopolitică şi geoeconomică. „În prima parte a conflictului, Rusia a urmărit să discrediteze Ucraina ca şi ţară de tranzit pentru a tatona terenul în vederea preluării ulterioare a controlului sistemului de transport prin intermediul Ucrainei şi pentru a aduce europenilor argumente suplimentare în vederea necesităţii accelerării construcţiei celor două gazoducte alternative – prin Marea Baltică şi Marea Neagră, ocolind Ucraina. În a doua fază, la fel cum acest lucra s-a întâmplat în cazul războiului din Georgia, au intrat în joc emoţiile şi Kremlinul a ridicat mizele jocului, fără a calcula foarte bine consecinţele. Ameninţările că Rusia va majora preţul gazelelor pentru Ucraina până la nivelul celui european şi poziţia rigidă în problema semnării memoradumului cu privire la observatorii europeni au şifonat imaginea Rusiei”.

În opinia analistului, diferenţa faţă de anul 2006 când a fost o primă criză este faptul că atunci Europa nu a fost afectată atât de puternic şi doar pentru trei-patru state a fost nesemnificativ redusă livrarea gazelor, pe când în 2009 impactul negativ a fost mult mai puternic şi pentru un număr mult mai mare de ţări. În al doilea rând, în 2006 Europa mai era sub impresia „revoluţiei oranj” şi a susţinut în mod aproape necondiţionat poziţia Ucrainei, tratând Rusia ca pe un „agresor” ce a folosit gazul ca armă energetică. În aceşti 3 ani, Europa a obosit puţin faţă de luptele fratricide dintre conducătorii ucraineni şi parcă s-a obişnuit cu astfel de crize la sfârşit de an şi nu a atras mare atenţie acestei crize până în momentul când s-a pomenit fără gaze. Acum nu mai este atât de clar că este un singur vinovat şi acesta ar fi Rusia. Totuşi, rămâne concluzia că marea problemă este totuşi Rusia şi ca dependenţa excesivă şi crescândă a Uniunii Europene faţă de livrările de gaze din Rusia devine o problemă de securitate de prim plan pentru care UE trebuie să găsească un remediu eficient. Dar, trebuie să recunoaştem, ca şi imaginea Ucrainei este destul de şifonată de această criză. Şi criza politică perpetuată şi rivalităţile dintre preşedinte şi prim-ministru au jucat festa Ucrainei şi au fost exploatate plenar valorificate în plan mediatic şi propagandistic de Federaţia Rusă”.

Criza va avea şi un efect pozitiv, consideră directorul APE: „După această criză, Europa simte mult mai acut vulnerabilitatea sa şi face mişcări mai energice pentru a găsi soluţii eficiente de răspuns, atât prin identificarea unor căi alternative pentru asigurarea cu gaze (cum ar fi construcţia gazoductului Nabucco din Turcia în Europa) şi a unor resurse alternative, cum ar fi energia atomică sau gazul lichifiat”.