Conflictul Transnistrean si însuşi cuvântul „conflict” a fost si este analizat si interpretat in foarte multe moduri. Aspectul psihologic mi se pare unul extrem de important si la care nu se atrage o atenţie prea mare, inclusiv din partea celor care iau decizii.

In fond, insa, cel ce este implicat in negocieri, cel ce este implicat in conflict, cel ce este manipulat sau înconjurat de prejudecăţi este oricum fiinţa umana - persoana. Totul începe de la acei factori care ii influenţează pe fiecare in parte din frageda copilărie si pe parcursul întregii vieţi. Fiecare îşi are fricile lui, are necesităţile lui (stabilitate, încredere, siguranţă, apreciere), care sunt sau nu satisfăcute de cei din jur, de membrii familiei, de societate.

La soluţionarea conflictului transnistrean după mine ar fi bine sa se pună accentul pe două momente principale şi anume:

-          apropierea populaţiei la nivel interuman, înţelegerea reciproca a necesitaţilor, tratarea si aprecierea lor ca si pe cele proprii, mai multa empatie, compasiune,  lipsă de prejudecată - prin necesitaţi si valori comune;

-          si al doilea - un proces de negocieri bine-pregătit din toate punctele de vedere; purtat de către liderii care cunosc bine problema, dar si acele tehnici ale unei negocieri de succes. Şi de multe ori cu ajutorul unui intermediar, care sa aibă încrederea ambelor parţi si sa nu aibă nici un interes în acest conflict - în menţinerea sau soluţionarea lui.

Desigur toate cele menţionate mai sus ar aduce mult mai multe rezultate, daca în joc nu ar fi interesele: proprii, politice, geopolitice sau economice, care în fond sunt şi ele diferite şi depind de nivelul de maturitate emoţională a fiecăruia, de valorile sau fricile lui.

La nivel interuman, una dintre problemele majore identificate de către cercetători şi specialişti în domeniul social şi psihologic, este înstrăinarea indivizilor unii de alţii. Aceasta înstrăinare apare din diferite motive: din cauza statutului social, pe care îl deţinem; din cauza lipsei de sinceritate; din cauza faptului că, în ultimul timp, contactul direct dintre persoane a fost înlocuit cu unul indirect, mediat; din cauza anumitor aşteptări care le sunt înaintate indivizilor de către societate, dar care nu sunt înfăptuite de nimeni; din cauza incapacităţii oamenilor de a exprima exact şi bine ceea ce vor cu adevărat. Înstrăinarea este condiţionată de toate aceste fenomene şi în acelaşi timp le condiţionează şi ea pe ele, chiar accentuându-le, agravându-le, făcându-le să se răspândească din ce în ce mai mult.

La nivel interuman ne întâlnim cât mai des cu lipsa de compasiune, cu judecăţi şi prejudecăţi moralizatoare. Iar această judecare a altor fiinţe umane nu este altceva decât expresia tragică a valorilor şi necesităţilor noastre proprii. Tragică, fiindcă atunci când exprimăm valorile şi necesităţile în această formă, noi sporim gradul de autoapărare şi rezistenţa împotriva persoanelor al căror comportament ne preocupă.

Orice relaţie umană pendulează între intervale de linişte - caldă sau neutrală - şi de tensiune.  Înrăutăţirea atmosferei nu intră neapărat, în categoria conflictelor, dar, chiar şi mici ciocniri poartă în ele potenţialul de a „evolua” negativ, în absenţa unei culturi comunicaţionale.

Cultura comunicaţională este un alt aspect extrem de important, care poate da naştere la numeroase conflicte, dar şi care poate aplana multe din aceste situaţii conflictuale.

„Am învăţat sa vorbim, dar nu şi să comunicăm, iar acest fapt ne-a condus spre o profundă supărare personală si socială”. (Vicky Robin, Comunicarea nonviolentă, Marshall B. Rosenberg, Epigraf, Chişinău, 2005, p. 15.)

De obicei individul reacţionează la lucrurile pe care le percepe, şi nu la lucrurile în sine. Pe baza percepţiilor subiective pe care le au, oamenii îşi clădesc propria realitate subiectivă, care îi conduce la reacţiile ulterioare.

Iar perceperea şi redarea acestei realităţi se face prin intermediul vorbirii. Unele afirmaţii exprimate în forma unor judecaţi moralizatoare, critici, negarea responsabilităţii, lipsa de apreciere, reproşurile, ordinile si poruncile sunt cele ce stau la baza izbucnirii oricărui conflict.

Identificarea exactă si expresia deplină a  sentimentelor şi necesitaţilor noastre, formarea unei atitudini bazată pe compasiune faţă de cei care ne înconjoară, folosirea unui limbaj, atât verbal, cât şi non-verbal lipsit de violentă, eliberarea de prejudecaţi şi judecaţi ar fi metodele cele mai efective de aplanare a conflictului, atât la nivel de populaţie cât si la nivel interguvernamental.

Am menţionat “sentimente” şi “necesitaţi”, pentru ca orice persoana este de fapt în căutare de soluţii de a-şi satisface acele necesitaţi. Asta este ceea ce noi, de fapt, facem zi de zi. Iar satisfacerea lor prin cooperare şi nu prin competiţie este mai sănătoasa pentru persoanele implicate în conflict.

Prin violenţa nu se are în vedere doar violenţa fizica, lovituri sau atacuri, ci o violenţa pasivă de care dam dovada în fiecare zi în comportamentul unul faţa de altul. Şi anume violenţa pasivă stă la baza izbucnirii mai multor conflicte.

La rădăcinile celei mai mari parţi a violenţei, fie verbală, fizică sau psihologică, fie între membrii unei familii sau naţiuni, se afla o forma de gândire care atribuie cauzele conflictului pe seama incorectitudinii adversarilor şi incapacităţii de a gândi despre sine şi despre alţii în termenii vulnerabilităţii: ce simte oare persoana data, de ce se teme, ce-i lipseşte, spre ce tinde? De obicei niciuna din pârtile implicare în conflict nu vrea sa recunoască frica ce se ascunde în spatele acestor etichete.

Există nişte parametri ce aparţin tuturor relaţiilor încordate - de la certuri facile, până la conflicte majore. Acestea au în vedere: participarea emoţională; tendinţa spre escaladare; influenţa asupra relaţiei; specificitatea; necesitatea unei intervenţii prin care să se reechilibreze relaţia. Diferenţa este dată de intensitatea manifestărilor, de şansele readucerii relaţiei la normalitate, într-un timp mai scurt sau mai lung.

În ceea ce priveşte conflictul, aceste coordonate definitorii se prezintă la cote maxime, în sens negativ, desigur.

Trebuie precizat, că ceea ce reprezintă „specificitatea” în acest caz, este slaba credinţă a celor implicaţi, că poate exista o soluţionare a stării de fapt. Convingerea în valabilitatea propriilor argumente este cea care generează intensitatea cu care acestea sunt susţinute, iar ele sunt atât de diferite de ale oponentului, încât nu lasă loc reflexiei concesive. Forţa, rezistenţa conflictelor, este dată, în primul rând, de rezonanţa afectivă majoră pe care o declanşează în sufletul celor aflaţi în „război”.

„Triunghiul conflictelor”, aşa cum a fost el configurat de către Malan, în 1989 (Ion Dafinoiu, Jeno-Laszlo Vargha, Psihoterapii scurte, Polirom 2005, p. 172)prezintă un colţ de bază, dar adânc ascuns, ce conţine sentimentul major - impulsul, generator al anxietăţii de a nu fi descoperit acest sentiment (al doilea colţ) şi al mecanismelor de apărare (al treilea colţ), ce au drept rol, tocmai mascarea lui cât mai înşelătoare. Acum, în situaţie de conflict major, tocmai sentimentul ascuns, iese la suprafaţă, manifestându-se amplu, violent, fără a mai ţine seama de consecinţe. Sentimentul major fiind instabilitatea, nesiguranţa, dorinţa de putere, de stăpânire sau lipsa sentimentului de apartenenţa la un teritoriu sau altul care generează anxietatea şi se manifestă prin  careva mijloace de apărare, fie ele separare pentru a fi cât mai departe de impulsurile care generează aceste sentimente, atacul sau oricare alta forma caracteristică sau specifică unui sau alt conflict.

Mecanismele de apărare ale acestor oameni, ce maschează sentimentul ascuns al dezrădăcinării lor, al căutării identităţii pierdute tocmai prin această dezrădăcinare, îi fac să se manifeste ca nişte cuceritori de drept ai locului.

Sentimentul ascuns doar pune în joc  tensiunile la această intensitate, dar rămâne pe mai departe neafirmat. El este reprezentat prin nevoia acută de identitate, prin sentimentul dezrădăcinării din locul de baştină, al neapartenenţei la locul transmutării, ce împinge chiar la rezolvări abrupte.

Din nefericire, nici măcar confruntarea dramatică, ce a avut loc în 1992, nu a reprezentat o rezolvare. Acum, conflictul este considerat a fi doar „îngheţat” - adică, îşi menţine latent, amorţit, potenţialul – poate la fel de sângeros, precum a mai fost.

Prin distanţarea în timp, acest conflict nu s-a transformat doar în „istorie”, ci în prezent pentru mulţi tineri manipulaţi prin el.

Rezistenţa sa la un nivel de posibilă inflamare are resorturi complexe, în care intră: puternice sentimente de afirmare a unicităţii acestei populaţii de dincolo de Nistru, ca naţiune de sine stătătoare, independentă; interesele politice impuse din afara acestui teritoriu  şi din interiorul său.

Dacă ne gândim că la o populaţie de aprox. 500.000 de oameni au acelaşi aparat guvernamental, parlamentar, administrativ ca şi oricare altă ţară, atunci înţelegem că mulţi sunt aceia, care susţin atât afectiv, cât, mai ales, raţional această „şansă” de a avea o carieră la vârful piramidei sociale. În plus, şi nu în ultimul rând, trebuie luat în seamă, că astfel de construcţii statale artificiale, au în spate, nu doar susţinerea unor mari puteri, ci şi un aparat de constrângere a întregii populaţii.

În această parte de est a Europei ne este cunoscut fenomenul „entuziasmului” declarativ al populaţiei, al voturilor de 100% pentru susţinerea sistemului. Toate astea sunt popularizate pe toate gardurile de un sistem de propagandă puternic şi dispun de un aparat represiv bine-controlat.

Iar toate astea trezesc şi dezvoltă un sentiment ancestral, ce face parte din instinctul de conservare şi asigură supravieţuirea si anume: frica.

Într-o atare situaţie, reconcilierea nu se mai poate produce din interior, ci doar cu ajutorul unui mediator din afară, aflat pe un teren cât mai neutru, pentru a fi cât mai puţin implicat afectiv şi-n consecinţa acestui fapt, cât mai obiectiv. Condiţia principală este, ca acest moderator să aibă credibilitate pentru ambele părţi.   

Procesul de negocieri. Metode practice.

Din punct de vedere psihologic exista deja o multitudine de metode pentru purtarea eficientă a unei negocieri. Daca în NLP (Programarea Neuro-Linguistică) se pleacă de la supoziţia că „cine întreabă conduce“, în Comunicarea Non-Directivă accentul se pune pe cuvintele si sentimentele partenerului de discuţie, întrebarea în sine ca procedeu retoric, rămânând pe planul al doilea.

Procesul de negociere în sine nu este considerat după metoda NLP de interes principal. El trebuie sa vină ca o urmare fireasca a paşilor făcuţi înainte ca cele două, sau mai multe, părţi să se aşeze la masa negocierilor. Paşii aceştia ce trebuiesc parcurşi înainte de negociere ţin strict de stabilirea unei relaţii cât se poate mai buna între pârtile negociatoare. Stabilirea acesteia va duce implicit la îmbunătăţirea atmosferei între negociatori, şi prin aceasta va creşte şansele de reuşita ale negocierii.

După termenii folosiţi în NLP, stabilirea unei relatii pozitive cu o alta persoana se numeşte „a intra în rapport cu acea persoana”. Intrarea în rapport cu cineva implică contactul între cele două persoane, pentru ca această tehnică se bazează pe una dintre legile fundamentale ale Psihologiei sociale, care spune nimic mai puţin decât ca „cine se aseamănă se aduna“.

Fondatorii NLP-ului, John Grinder si Richard Bandler, au ajuns la concluzia că vorbitorii de mare succes nu fac altceva decât sa „vorbească pe limba“ interlocutorului, şi să preia şi anumite moduri comportamentale ale acestuia. Dacă persoana cu care vorbim, vorbeşte foarte molcom, vom tempera şi noi modul nostru de a vorbi. Daca stăm de vorba cu un vorbitor rapid, vom accelera modul nostru de a vorbi. La fel se procedează în cazul în care un vorbitor se exprimă cu vocea înalta sau joasă, făcând pauze mai lungi sau scurte de vorbire. Modul acesta de a stabilii rapport-ul cu cineva se numeşte pe cale „para-verbală”. Important este - schimbările pe care noi le facem conştient să nu fie exagerate, pentru a nu fi percepuţi „ciudat“ de câtre interlocutori.

Stabilirea rapport-ului se poate face si pe cale verbală. Cei doi oameni de ştiinţa, Bandler si Grinder, au descoperit faptul ca fiecare dintre noi apelează la tehnici personale de a-şi crea realitatea. Toate aceste tehnici se bazează pe simţurile de care dispunem pentru a percepe lumea. Adică ne creăm realitatea cu ajutorul simţului auditiv / vizual / senzitiv / olfactiv / gustativ.

Pentru a da un exemplu concret: 5 persoane diferite îşi fac concediul timp de 2 săptămâni în acelaşi oraş balnear din Bulgaria. La întoarcere primul vorbeşte despre peisajele frumoase pe care le-a văzut, dar şi despre apa atât de curată din Marea Neagră. Cel de-al doilea - despre foarte frumoasa muzică populară bulgăreasca, în care a auzit influenţe puternice turceşti, dar şi balcanice. Cel de-al treilea - despre faptul că păturile au fost mult prea moi şi nici nu a avut nimic de lucru, pentru ca şi-a uitat trusa de unelte acasă. Cel de-al patrulea - despre miresme foarte puternice, fie ele plăcute sau de mucegai. Iar cel de-al cincilea în sfârşit va asigura că şi data viitoare tot acolo va face concediul: mâncarea a fost excepţională şi chiar a schimbat câteva reţete de bucătărie cu bucătarul-sef.

Aceeaşi perioadă de timp, acelaşi oraş, acelaşi hotel, însa cinci oameni diferiţi. După metoda NLP, dacă vream să avem un dialog bun cu una dintre aceste cinci persoane trebuie să încercam să auzim ce tipare de percepţie predominante are acea persoana, pentru ca apoi să „vorbim pe limba ei“. Rspectiv, folosind şi noi termeni vizuali, auditivi, senzitivi, olfactivi şi/sau gustativi. Spunem tipar de percepţie predominant, pentru că majoritatea dintre noi se foloseşte de toate cele cinci tipare, în dependenţă de situaţie, două sau max. trei dintre aceste tipare de percepţie predomină, fiind folosite mai des.

Şi la nivelul corporal se poate folosi cu succes aceasta metodă, încercând să preluăm atitudinea fizică a interlocutorului nostru, fără însa a exagera. Dacă el ţine braţele încrucişate, atunci le putem încrucişa şi noi, încercând să preluăm limbajul gesturilor interlocutorului nostru.

Toate aceste elemente pot duce înainte de partida de negocieri la îmbunătăţirea atmosferei între partidele negociatoare, punând astfel bazele unei negocieri de succes. Mă refer la acele negocieri „adevărate“, la care chiar se poate ajunge la un rezultat pozitiv pentru toate părţile implicate, nu doar în interesul uneia dintre părţi.

În timpul discuţiilor de negociere se poate face uz de tehnica întrebărilor. Întrebările pot avea funcţii diverse, în dependenţă de situaţia în care le utilizăm. Importanţa lor apare ca un fapt logic, dacă ne gândim că prin întrebări putem:

-     Conduce o discuţie în direcţia dorita,

-     Integra participanţii într-o discuţie,

-     Afla, ce dorim să aflăm,

-     Să ne readucem partenerul de discuţie la subiect,

-     Da impulsuri noi, etc.

Important în acest proces este să se pună întrebarea potrivită în situaţia potrivită.

Acestea pot fi de mai multe feluri:

-          Deschise – atunci când aşteptam din partea interlocutorului descrierea unei stări de fapt. Ex.: Ce paşi trebuiesc făcuţi pentru a atinge obiectivul propus?)

-          Închise - atunci când avem nevoie de un răspuns clar, un „da” sau un „nu”. (Ex.: Sunteţi de acord cu ...?)

-          Alternative - atunci când dorim sa propunem 2 alternative (Ex.: Vedeţi rezolvarea în felul A sau B?)

-          „Oglindite“- atunci când nu răspundem direct la o întrebare ce ne-a fost pusa, ci punem la rândul nostru în loc de răspuns o alta întrebare (Ex.: Dar care este părerea Dvs. în ce priveşte ...?)

-          Sugestive - atunci când ascundem răspunsul în întrebarea pe care o punem. De cauza aceasta întrebările sugestive nu sunt considerate a fi fair (Ex.: Nu e aşa ca sunteţi de aceeaşi părere cu mine că ...?)

Am dat doar câteva exemple practice, care după mine sunt extrem de importante în pregătirea pentru un proces de negocieri, care, la rândul lui ar putea influenţa mult soluţionarea acestui conflict.

Întinderea în timp sporeşte sentimentul de frică, de nesiguranţa şi nevoia de apărare a oamenilor, atât a generaţiilor prezente la conflict, cât si a celor ce cresc prin prisma lipsei de comunicare interpersonală cu cei de pe celălalt mal al Nistrului, alimentându-se doar din mesajele transmise de media sau din mesajele de propaganda ale celor interesaţi în menţinerea lui şi aceasta duce la izolarea şi înstrăinarea populaţiei şi atunci voinţa acelor oameni dornici de schimbare va scădea şi va fi transmisă din ce în ce mai rar generaţiilor în creştere.

“Nici o  schimbare nu se va produce până când noi înşine nu vom deveni acea schimbare, pe care dorim s-o vedem în lume, trebuie sa începem cu noi.” (Mahatma Gandhi, Comunicarea nonviolenta, Marshall B. Rosenberg, Epigraf, Chisinau, 2005, p. 149)