Radu Vrabie s-a născut la 29 aprilie 1984, la Chişinău. În 2002-2006 studiază relaţii internaţionale la ULIM. În 2011-2012 face masteratul în management la Clermont-Ferrand, Franţa. Actualmente, director de programe la Asociaţia pentru politică externă, responsabil de problema transnistreană. Autor al mai multor articole despre conflictul de la Nistru.
 
Luni
 
Ziua a început ploios. Mergând spre parcare mă gândesc că în sfârșit toamna își intră în drepturi. Iar mie asta-mi place. Sunt probabil unul dintre oamenii care crede ca fiecare anotimp trebuie sa fie diferit, iar la noi în ultimul timp trecem de la iarna la vara si invers, neputind sa ne bucuram de frumusetile toamnei si ale primaverii. Ajungind la serviciu, incep sa ma gindesc cum sa-mi aranjez ziua mai bine.

Toamna de regula e un anotimp plin de evenimente și trebuie sa le reusesti. In plus exista multa munca de birou. Cine cred ca in in societatea civila se bea cafea iar banii ii gasesti in ceasca nu are dreptate, este foarte mult de munca. Dar si interesant. Si ai libertate, iar de libertate poti sa te bucuri. Poate in alta parte e altfel. Eu insa cred ca am avut noroc de sefi si colegi mai experimentati foarte buni atit Andrei Popov cit si actualul Victor Chirila. De fapt, daca stau sa ma gindesc, am intilnit multi oameni care au contribuit la cariera mea. Pe unii nu-i iam vazut demult. Desi in suflet le sunt recunoscator.

Dupa amiaza merg la un eveniment gazduit de IPP la prezentarea unui studiu despre minoritatile etnice din Moldova. Dupa 20 de ani auzim aceleasi lucruri, aceleasi probleme si cred ca in mare parte e vina noastra. Nu am stiut sa-i facem compatriotii nostri, de aia ii utilizeaza altii. Ultimele marsuri si ciocniri intre cei care se considera unionisti si cei care-si zic statalisti arata cit de vulnerabili suntem in fata unor provocari mici. In fine, vine seara si vreau sa ma gindesc la lucruri frumoase, la familie.
 
Marti
 
Incep ziua oarecum agitat, pentru ca împreuna cu colegii de la APE organizam o conferinta internationala despre rolul societatii civile în promovarea masurilor de incredere in zonele cu conflicte inghetate. Asteptam oaspeti din Georgia, Ucraina, Armenia si Azerbadjan. Si asta desi aparent e usor iti consuma foarte mult timp. Totusi imi place sa cred ca din tot ce nu-ti place oricum poti lua ceva util si asta ma ajuta sa trec peste lucrurile care nu-mi plac.

Seara ies cu oaspetii in oras sa le arat locurile frumoase. In drum ma gindesc la ceea ce de obicei fac cind trebuie sa arat orasul nostru. Ca sau nu stiu eu ce sa le arat sau nu exista ce sa le arat. Daca in orasele europene iesi in centru si ai ce vedea, la Chisinau e invers, in centru e greu sa arati ceva.

Centrul nostru istoric este atit de neingrijit incit e greu sa le explici unor straini de ce o casa care sta sa cada trebuie sa le atraga atentia. Nu, nu sunt impotriva demolarii cladirilor istorice dar as vrea sa arate altfel. Si aici nu e nevoie neaparat sa cheltui milioane, macar sa fie curat in jurul lor. Pot sa fiu acuzat ca nu sunt patriot al orasului meu, dar cu siguranta Chisinaul nu e cel mai frumos oras de pe planeta.
 
Miercuri
 
Particip la conferinta. Multa lume. Chiar neasteptat de multa. Primul vorbeste Viceprim-ministrul Eugen Carpov, responsabil pentru problema reintegrarii. Pentru ca Transnistria este principala mea arie de cercetare, il ascult cu mare placere si atentie. E al doilea discurs al Domniei sale care-l aud, dupa cel de la Berlin de saptamina trecuta si ma gindesc ca totusi  am din ce face notite. Foarte profesionist si structurat vorbeste. Ma gindesc ca daca am avea mai multi oameni dedicati unor cauze ca dinsul am avea de cistigat. Dupa discursul sau, vorbeste reprezentantul azer, imediat replica de la armeni, apoi de la azeri si iar de la armeni.  Abia de reusim sa-i potolim. Totusi, este bine ca intre locuitorii de pe malurile Nistrului nu exista aceasta ura interetnica.

Eu plec de multe ori in Transnistria si merg usor, nu sta nimeni cu kalashnikov-ul, nimeni nu te blameaza ca esti din Republica Moldova. Avem mai multe oportunitati decit alte regiuni cu conflicte, intrebarea este cum profitam de ele. Dupa masa e mai usor, constat cu placere ca prin medierea unei experte din Finlanda, reprezentantii din Azerbadjan si din regiunea Karabahului de Munte se aseaza la aceeasi masa. Spun ca faca asta pentru a nu perturba lucrarile conferintei. Cu colegii de pe malul sting facem asta din placere. Ma gindesc inca o data la oportunitati. Pe urma ma gindesc la bugetul alocat pentru reintegrare, doar 15 milioane de lei si imi dau seama ca nu stim sa le valorificam. Dar conferinta a iesit bine, am primit multe multumiri. Si eu sunt multumit. E o stare buna de a incheia ziua. Chiar daca stirea zilei ramine incendiul de la Sun City…
 
Joi
 
Desi e abia e joi pentru mine parca au trecut doua saptamini de lucru fara odihna. Mai ales ca de dimineata trebuie sa termin cozile de dupa conferinta si asta imi displace. In general greu reusesc sa ma motivez dupa ce fac un lucru si tre sa „string” pe urma. Dar stiu ca trebuie sa fac un efort.

Mai departe se incepe un adevarat maraton: la trei, o intilnire la Ministerul Apararii despre strategia militara (unde mai mult ascult), la alta cu un expert finlandez, Helena Aapunen, despre Transnistria. Imi place interesul ei fata de problema aceasta si ma prind la ideea ca strainilor le pasa mai mult decit noi. La ora 5, o intilnire cu studentii, expertii si jurnalisti interesati de problema transnistreana. Impresii multe, insa lumea este de regula neinteresata de subiect. Intrebari clasice: ce s-a facut 20 de ani, ne trebuie Transnistria, ce face Guvernul. Incerc impreuna cu colegii sa le explicam ca problema este a noastra a Republicii Moldova si daca vrem sa o rezolvam trebuie sa depunem eforturi toti nu doar Biroul de Reintegrare sau Guvernul. Insa cred ca nu am ajuns la inima lor. Incerc sa-i mai conving o data. Cit de des mergeti in Transnistria, citi prieteni aveti acolo? Din pacate distanta dintre tineri de pe malul drept si cel sting se mareste.
 
Vineri
 
Gasesc timp sa merg in Transnistria, spuneam ca imi place sa merg incolo. Mai ales imi place sa comunic. Nu ascund am mai multi pieteni acolo cu care discut destul de des. Unii sunt sustinatori ai „independentei”, altii nu. dar sunt oameni si prieteni adevarati si pacat ca pentru ea devine un fel de terra incognito. Cu cit vom pierde contactul cu cei de acolo cu atit mai greu, ne va fi sa ne integram., Sunt insa si oameni la care te uiti cu mila. La hotarul administrativ, majoritatea oamenilor de acolo inteleg a participa la un circ.

Seara ma intorc la Chisinau, cu rulada cu halva de la Bender. Imi aduce aminte de copilarie si e foarte gustoasa. Mai am timp pentru lecturi si asta-mi face bine. Imi place sa citesc desi reusesc mai putin. Mai am e-mailuri de raspuns, deadline-uri, dar e sfirsit de saptamina intensa si vreau acasa. Voi face asta luni imi zic… si ma gindesc la casa. iar acasa ma asteapta sotia si fiul si asta e cel mai important...