Cea de-a 45-a Conferinţă de Securitate de la Munchen, desfăşurată săptămâna trecută, a dezvăluit mai multe aspecte importante legate de sfera relaţiilor internaţionale, evidenţiind noi posibilităţi pentru sistemul politic mondial…

NOILE PRINCIPII ALE POLITICII EXTERNE AMERICANE. Platforma oficială în baza căreia urmează să se desfăşoare actuala politică externă a SUA rămâne deocamdată necunoscută, cu excepţia principiilor de bază din care va reieşi Washingtonul, construind relaţia sa cu ceilalţi exponenţi ai relaţiilor internaţionale. Conferinţa de la Munchen a devenit locul unde pentru prima dată reprezentantul oficial american a prezentat lumii modelul afacerilor externe şi internaţionale vizat de noua administraţie a SUA. Pilonii acestei concepţii constau în dialogul şi cooperarea pe care va miza Casa Albă, atunci când va relaţiona cu statele lumii. Afirmaţia lui Joe Biden - „America are nevoie de comunitatea internaţională, la fel cum şi comunitatea internaţională are nevoie de America” - exprimă perfect opţiunea SUA în favoarea unui sistem internaţional bazat pe principii de paritate. Cu un apel similar înaltul oficial american s-a adresat către Rusia, opinând totodată dezacordul SUA cu privire la recunoaşterea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud prin dezmembrarea lor cu forţa din componenţa Georgiei (cu care, în debutul lui 2009, a fost semnat, la fel ca şi cu Ucraina, un acord de parteneriat strategic). Din discursul vicepreşedintelui american mai este clar că SUA doresc să detensioneze relaţiile cu Rusia, promiţând cooperarea în problema scutului antirachetă din Europa Centrală şi coordonarea activităţilor în cadrul NATO. Totuşi, Biden nu a făcut referire la demersurile ruse privind formarea unui nou sistem de securitate pentru spaţiul euro-euroatlantic.

De asemenea, Joe Biden a subliniat dezaprobarea Washingtonului faţă de încercările Rusiei de a-şi revendica dreptul „legitim” de a influenţa vecinătatea sa apropiată. Partea americană a lansat câteva remarci critice privitor la faptul că anumite state (Rusia) doresc să dicteze şi să influenţeze deciziile altor actori (Georgia şi Ucraina), care pentru aspiraţiile lor euroatlantice au fost supuşi unor acţiuni represive din partea Moscovei, cu scopul de a determina abandonarea de către fostele republici sovietice a vectorului lor pro-occidental. Chiar dacă SUA alături de ceilalţi actori europeni au nevoie de Rusia în dosarele legate de Afganistan, Iran, neproliferarea şi limitarea armamentului militar etc., Washingtonul nu este dispus să-şi minimizeze influenţa asupra partenerilor săi din Europa de Est (Tbilisi şi Kiev). Astfel, pe lângă dialog şi cooperare pe marginea unor subiecte de securitate regională şi internaţională, Casa Albă promite Kremlinului o prezenţă americană continuă în vecinătatea sa, nu doar prin instrumente de „soft power” şi „low policy” focusate pe promovarea şi apărarea valorilor democratice, dar şi prin cele de „high policy”, exprimate prin susţinerea mişcărilor pro-occidentale din statele post-sovietice, cu minimizarea influenţei ruse.

EUROPA. ÎN CONTINUARE POLARIZATĂ. Nici conflictul militar din Georgia şi nici criza gazelor nu au contribuit la consolidarea reală a poziţiei europenilor vizavi de Rusia. În cadrul Conferinţei de la Munchen, Franţa s-a remarcat prin faptul că a susţinut fără nicio rezervă proiectul rus de constituire a unui spaţiu de securitate de la „Vancuver până la Vladivostok”. Preşedintele francez Nicolas Sarkozy a evidenţiat necesitatea reapropierii Rusiei de UE, invocând faptul că „după criza gazelor şi războiul din Georgia trebuie să fie restabilită încrederea dintre cei doi parteneri”. De asemenea, liderul francez s-a arătat convins că Moscova nu reprezintă o ameninţare militară pentru NATO şi UE. Germania s-a arătat neutră faţă de Rusia, concentrându-se pe principiul „securităţii colective” care, în opinia cancelarului Angela Merkel, trebuie să fie reflectată în noua strategie de securitate a NATO. Una dintre ideile centrale evocate de oficialul german relevă importanţa pe care o deţine NATO. „Indulgenţa” liderului german faţă de Rusia poate fi explicată prin faptul că în viitorul apropiat în Germania vor avea loc alegeri, dar şi prin aceea că, deocamdată, relaţiile economice ruso-germane domină factorii de decizie de la Berlin.

Spre deosebire de primele două, Polonia şi Cehia au criticat în mod tranşant Rusia pentru poziţia ocupată în timpul crizei gazului. De asemenea, viceprim-ministrul ceh, Alexandr Vondra, şi prim-ministrul polon, Donald Tusk, au reiterat necesitatea staţionării elementelor scutului antirachetă american pe teritoriul ţărilor lor, drept element de apărare pentru Europa, precum şi ca măsură preventivă. Atitudinea celor două foste ţări socialiste se deosebeşte radical de cea a Vechii Europe care, în pofida amplificării agresivităţii ruse, refuză în continuare să abordeze la modul serios emanciparea periculoasă a Moscovei. Argumentul ce poate justifica poziţia Cehiei (actuala preşedintă a UE) şi a Poloniei rezidă nu doar în trecutul socialist comun şi frica faţă de eventualitatea ocupaţiei de către colosul din Est, ci şi în faptul că, cu cât mai mult sunt afectate statele din Noua Europă de acţiunile Rusiei (criza gazului şi avertismentele privind transformarea Cehiei şi Poloniei în ţinte ale rachetelor ruse, în cazul desfăşurării elementelor scutului antirachetă pe teritoriul lor), cu atât mai mult se intensifică discrepanţele între ele şi actorii „Europei celor 15”… NATO şi UE, la nivel de secretar general de organizaţie şi comisar european - respectiv, Jaap de Hoop Scheffer şi Javier Solana -, au susţinut poziţia ceho-polonă, constatând cu regret că, în pofida activităţii în comun în domeniul securităţii europene, nivelul de neîncredere faţă de Rusia continuă să prevaleze. Aşa cum, se pare, eterogenitatea UE va depinde de acţiunile Rusiei şi SUA, precum şi de gradul de convergenţă dintre acestea, cu cât mai conflictuale vor fi relaţiile dintre cele două deja „foste superputeri”, cu atât mai incoerentă va fi Uniunea Europeană din punctul de vedere al politicii sale externe.

ÎN LOC DE CONCLUZIE. Conferinţa de la Munchen a accentuat existenţa unui teren fertil pentru noi confruntări dintre Occident şi Rusia. După obstrucţionarea extinderii NATO spre Est prin refuzul acordării MAP-urilor Georgiei şi Ucrainei, Rusia forţează Occidentul să renunţe la scutul antirachetă american, ameninţându-l cu instalarea complexelor de rachete „Iskander” în regiunea Kaliningrad. De asemenea, la Munchen s-a adeverit faptul că ideea scutului american capătă tot mai mult teren în rândul politicienilor (cândva mai rezervaţi) din Polonia şi Cehia, drept consecinţă a succesului iranian în lansarea propriului satelit în cosmos, dar şi a comportamentului Rusiei în raport cu statele din vecinătatea sa. Aceasta coincide cu semnarea de către Rusia şi Belarus a unui acord privind constituirea unui sistem de apărare antirachetă comun, care prevede axa Rusia/Kalingrad-Belarus, convingerea Kârgâzstanului de a închide baza militară din Manas pentru militarii americani, precum şi înfiinţarea, de către statele Organizaţiei Tratatului Securităţii Colective, a unei forţe de reacţie rapidă, capabilă să intervină în cazul lezării intereselor vreuneia dintre părţi. Din aceste considerente, relaţia dintre SUA şi Rusia va continua să modeleze relaţiile internaţionale, influenţând în mod direct sau latent nu doar UE, dar şi celelalte centre emergente ale comunităţii internaţionale (China, India, Brazilia etc.) şi participând volens nolens la construirea unei lumi multipolare mai mult sau mai puţin divergente.

Denis Cenuşă, expert în Relaţii Internaţionale, http://cenusadi.wordpress.com