„Ştiu că se fac eforturi pentru semnarea unui tratat de frontieră de către România şi Moldova, cred că aceasta este direcţia în care trebuie să continuăm". Aceasta a fost declaraţia făcută de Angela Merkel la Bucureşti. De ce a vorbit despre Transnistria cu un îndemn atît de specific (de fapt, o cerere făcută în termeni diplomatici)?

 Încă de anul trecut, Germania discută intens cu Rusia crearea unui nou cadru de securitate în Europa. Tot acest cadru diplomatic depinde de o întrebare chinuitoare: cît de serioasă e Rusia şi cît de mult controlează Medvedev politica externă şi de securitate? Este doar o marionetă a lui Putin trimisă la înaintare pentru a testa intenţiilor Occidentului? Doar Putin ştie răspunsul la această întrebare, deocamdată Germania nu are altă soluţie decît să se comporte ca şi cînd Medvedev chiar este ceea ce pare: conducătorul Rusiei.

Şi tocmai acesta pare a fi rolul Transnistriei. Merkel a ridicat problema în iunie la întîlnirea cu Medvedev, apoi din nou în iulie la întîlnirea interministerială şi cel mai recent la trilaterala Germania - Franţa - Rusia de la Deauville. De unde interesul Germaniei pentru Transnistria? Se pare că acest conflict îngheţat este o şansă şi un test pe care Germania îl oferă Rusiei pentru a-i testa bunele intenţii. Dacă Rusia este serioasă în ideea de a construi împreună cu europenii un nou cadru de securitate din care are enorm de cîştigat, atunci sigur va face paşi concreţi înainte pentru rezolvarea acestui dosar. Pentru Germania, Transnistria este deci o hîrtie de turnesol.

Ce rol are România în Transnistria şi de ce ne-a vorbit Merkel despre asta? Aici trebuie să separăm planurile. În plan real, România are un rol minim în Transnistria. Nu avem mesaje publice în legătură cu conflictul altele decît că susţinem integritatea Republicii Moldova şi poziţia guvernului de la Chişinău. Nu sîntem parte în formatul de negocieri. Dar dincolo de acest plan real, România este o fantomă în Transnistria, o sperietoare invocată de separatişti pentru a-şi justifica existenţa. Deşi sînt duşmani pentru că se concurează pentru favorurile Moscovei, comuniştii lui Voronin şi separatiştii lui Smirnov se înţeleg de minune în a imagina scenarii despre comploturi ale României contra Moldovei şi Transnistriei. Pur şi simplu, România este "omul negru" care nu îi lasă să trăiască.

Şi ce are a face tratatul dintre România şi Republica Moldova cu asta? Cum spuneam, este doar un alt pretext. Reticenţa României de a semna un nou tratat cu Moldova este argumentul bun de arătat la lume: vedeţi, România nu vrea tratat, deci de fapt vrea să anexeze Moldova! Se repetă atît de mult asta pe canale oficiale de la Tiraspol şi de la Moscova încît multă lume în Europa crede aşa ceva. Dacă România ar semna un tratat cu Moldova s-ar schimba ceva? Nu foarte mult. România tot ar rămîne "omul negru" în propaganda comunistă şi separatistă, dar măcar le-am desfiinţa acest argument care ni se aruncă mereu în faţă. Chiar eu însumi, la Chişinău şi la Tiraspol, am văzut cum funcţionează acest argument. Degeaba le spui că România recunoaşte clar independenţa şi graniţele Moldovei, degeaba le spui că nu există forţă politică serioasă la Bucureşti care doreşte să ridice pretenţii teritoriale, ţi se aruncă mereu în faţă acest argument: atunci de ce nu vreţi să semnaţi tratatul ăla?

Chiar Medvedev a declarat, absolut aiuritor, după întîlnirea de la Deauville: "Mi se pare că poziţia României în această problemă ar trebui să fie cu mult mai calmă şi echilibrată. Or, dacă se vor auzi replici care se aud în prezent, conducerea Transnistriei şi oamenii de rînd nu vor fi niciodată de acord cu unificarea Moldovei". Ce rezultă de aici? Că România are replici care nu sînt calme şi echilibrate în legătură cu Transnistria? Care sînt acelea? Cred că MAE ar trebui să ceară nişte lămuriri de la ambasada rusă, să ni se explice la ce replici ale Bucureştiului se referă preşedintele rus. Pentru că pînă la proba contrarie, mi se pare că omul bate cîmpii şi caută pretexte pentru un eşec viitor: vedeţi, noi am vrea să facem pace în Transnistria, dar România e de vină.

Desigur, e aberant să dai vina pe o ţară care nu are trupe acolo, nu e implicată în negocieri şi recunoaşte de jure şi de facto integritatea Republicii Moldova. Şi asta face tocmai Rusia, o ţară care are trupe acolo, care e implicată în negocieri (de fapt le controlează în formatul 5 + 2), care controlează regimul de la Tiraspol ce supravieţuieşte doar prin pensiile şi suvenţiile plătite de Moscova şi care îşi bate joc de integritartea republicii Moldova deşi, atentie!, are un tratat semnat cu această ţară. Evident, dezechilibrul este imens şi România serveşte doar ca ţap ispăşitor. Dar tocmai de aceea nu trebuie să le mai lăsăm la îndemînă argumentul lipsei unui tratat.

Acesta este şi îndemnul adresat de Merkel: semnaţi-l odată, să eliminăm măcar acest pretext după agendă. A fost priceput acest mesaj la Bucureşti? Nu mi-e foarte clar. În septembrie, ministrul de Externe Baconschi declara chiar la Chişinău că „nu trebuie să acordăm o semnificaţie exagerată acestei chestiuni punctuale". Acum, întrebat de Dan Tapalagă despre chestiune, ministrul vorbeşte despre "dorinţa noastră de a nu alimenta discursul anti-românesc din Republica Moldova cu falsul argument că absenţa acestui tratat de gestiune comună a frontierei semnifică intenţiile anexioniste ale României". Deci Baconschi identifică corect problema. Doar că vorbeşte despre tratat de gestiune a frontierei. Care nu e clar ce înseamnă.

De fapt, negocierile Bucureşti - Chişinău au trenat pentru că moldovenii aşteptau un tratat clasic care să reglementeze relaţia bilaterală, inclusive frontiera (aşa cum România are cu Ucraina, un tratat politic semnat la nivel de preşedinţi, şi vorbim tot despre aceeaşi frontieră - fosta graniţă cu URSS împărţită apoi între Ucraina şi Moldova). Doar că România nu e dispusă să ofere aşa ceva, Preşedintele Băsescu a apucat să spună destul de emfatic că nu va semna un nou tratat, deşi are mereu grijă să adauge că România recunoaşte frontiera cu Moldova. O variantă de tratat negociată la un moment dat între diplomaţi a devenit brusc declaraţia Băsescu - Ghimpu, o declaraţie politică fără valoare juridică, deci nemulţumitoare faţă de scopul de a contracara propagandă neagră împotriva României.

Înainte de vizita lui Merkel, România propunea doar un acord de gestionare a frontierei, semnat poate la nivel de miniştri de Interne. Ar rezolva asta problema? Mai degrabă nu. E greu de justificat de ce avem un tratat politic cu Ucraina şi doar un acord interministerial cu Moldova cînd vorbim despre aceeaşi frontieră comună cu URSS. Iar un acord la nivel de miniştri e prea puţin faţă de semnificaţia politică a problemei. În emisiunea recentă de la Pro-TV, preşedintele Băsescu declara: "Nu exclud posibilitatea să încercăm să luăm comuniştilor argumentul că România vrea să acapareze Republica Moldova şi să semnăm un acord de reglementare a traficului peste frontiera de stat". Ei bine, tocmai aceasta este problema: acel simplu acord nu ar face nimic pentru a lua comuniştilor argumentul de care vorbeşte Preşedintele. Un acord nu e un tratat şi nu vom păcăli pe nimeni.

Germania va reveni la subiect, Transnistria va rămîne pe agendă. Ar fi bine să ne clarificăm poziţia. Poate nu acum înainte de alegerile din Moldova - e prea tîrziu şi subiectul e prea fierbinte şi interpretabil în campania electorală. Dar dacă vom avea norocul unui nou guvern pro-european la Chişinău, ar trebui să ne gîndim serios la acel tratat, nu am pierde nimic de fapt, oricum recunoaştem Moldova, dar am scăpa de un cal de bătaie al propagandei negre care ne obligă mereu să fim defensivi, în loc să ne vedem de proiectele serioase, transparente şi asumate din Moldova.