Anul 2011 a fost unul reuşit pentru politica externă, care, de altfel, este adevărată istorie de succes a Republicii Moldova din ultimii 3 ani. Diplomaţiei noastre îi datorăm, în mare parte, imaginea pozitivă de care se bucură ţara noastră în cadrul Parteneriatului Estic, la Washington, la Bruxelles şi în alte capitale ale UE. Însă, succesele externe, în special în relaţiile cu UE, sunt tot mai mult dependente de factori interni, precum solidaritatea clasei politice, coeziunea societăţii, ritmul şi calitatea reformelor, eficienţa ministerelor de resort, etc.. Din acest punct de vedere, putem presupune ca anul 2012 va fi mult mai dificil pentru diplomaţii noştri.

Tendinţe

Pe parcursul anului precedent, direcţia dominantă politicii externe a fost aprofundarea relaţiilor noastre cu UE. Anume aici au fost înregistrate cele mai importante realizări pe calea formalizării unui nou parteneriat cu UE bazat pe 3 piloni: asociere politică, integrare economică şi libera circulaţie a persoanelor. Printre aceste succese se numără negocierea părţii politice a Acordului de Asociere, deschiderea negocierilor asupra Acordului de Comerţ Liber Comprehensiv şi Aprofundat cu UE, lansarea etapei operaţionale a dialogului privind liberalizarea regimului de vize cu UE şi negocierea Acordului privind Spaţiul Aerian Comun.

De asemenea, Chişinăul a promovat un dialog activ cu statele membre ale UE. O atenţie deosebita a fost acordată Germaniei, principalul motor la UE, şi Poloniei, care a deţinut Preşedinţia Consiliului UE în a două jumătate a anului trecut. De altfel, în ultimii 3 ani, Berlinul şi Varşovia au devenit puncte cardinale pentru politica externa a Republicii Moldova, pe dimensiunea sa vestică.

Relaţiile cu România au depăşit faza normalizării, iar parteneriatul strategic european prinde încet contur practic. Organizarea preconizatelor şedinţe comune a guvernelor de la Chişinău şi Bucureşti, aprobarea unui plan comun de acţiuni şi iniţierea cât mai curând posibilă a proiectelor infrastructurale comune, ar oferi un conţinut real şi credibil acestui parteneriat.

În relaţiile cu Ucraina, închiderea dosarului Palanca, a deschis un vast câmp de oportunităţi pentru relansarea cooperării în diverse domenii de interes comun. Recenta înţelegere a Serviciilor de grăniceri din ambele state de a patrula în comun frontiera moldo-ucraineană este un semnal încurajator, care reflectă disponibilitatea ambelor părţi pentru dezvoltarea unui parteneriat calitativ nou.

Relaţiile cu Federaţia Rusă au evoluat stabil, fără sincope. Chişinăul a reuşit să menţină un dialog constant şi calm cu Moscova. Negocierile cu Gazprom-ul asupra noului acord de livrare a gazului natural, demonstrează, totuşi, că dialogul pragmatic cu Moscova e dificil, mai ales, când condiţiile puse de Gazprom dictează renunţarea la angajamentele luate de Moldova în relaţiile sale cu UE.

Dialogul cu Washingtonul a evoluat pe o traiectorie ascendentă, fiind impulsionat de vizita la Chişinău a vicepreşedintelui SUA Joseph Biden. Diplomaţii moldoveni au reuşit, se pare, să se asigure de susţinerea solidă în Congresul SUA pentru scoaterea Republicii Moldova de sub incidenţa anacronicului amendament Jackson-Vanik, care dezavantajează relaţiile sale comerciale-economice cu SUA, comparativ raport cu alte state.

Paradoxuri

În anul 2012, diplomaţii şi politicienii noştri vor trebui să ţină cont şi să facă faţă tendinţelor contradictorii care s-au accentuat pe parcursului anului trecut. Ignorarea sau subestimarea lor poate afecta eficienţa politicii externe.

De exemplu, conform Barometrului de Opinie Publică (BOP) din noiembrie 2011, în pofida succeselor noastre pe „Frontul de Vest”, suportul moldovenilor pentru aderarea la UE a scăzut, doar în 6 luni, de la 64% la 47%.

În acelaşi timp, 60,5% din cetăţeni doresc ca Federaţia Rusă să fie principalul partener strategic al Republicii Moldova şi doar 23,2% optează pentru UE. Aceasta în timp ce autorităţile noastre au decis să dezvolte parteneriate strategice nu doar cu Rusia, dar, inclusiv cu UE, România, Ucraina şi SUA. În plus, dacă moldovenii ar fi puși să aleagă între aderarea la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan sau aderarea la UE, 45.6% ar opta pentru Uniunea Vamală din Est și doar 33.8% ar alege UE.

Rezultatele sondajului, realizat de IMAS în decembrie 2011, confirmă aceleaşi tendinţe paradoxale. Suportul pentru aderarea la UE a scăzut de la 62%, cât a fost înregistrat de IMAS în martie 2011, la 50%. În acelaşi timp, 45% din moldoveni ar vota pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan.

Mai mult decât atât, pe măsură ce avansăm pe calea asocierii politice şi integrării economice cu UE, consensul clasei politice din 2005 asupra obiectivului strategic de integrarea europeană se erodează tot mai mult. Din ce în ce mai des se aud ditirambi la adresa Uniunii Vamale Rusia-Belarus-Kazahstan şi Uniunea Eurasiatica ce include Rusia, Belarus şi Kazahstan, în particular, din partea Partidului Comuniştilor (PCRM), principalul partid din opoziţie, care până nu demult se lăuda în dreapta şi în stânga că anume el a proclamat oficial integrarea europeană în calitate de obiectiv strategic al Republicii Moldova. Se pare ca liderii PCRM nu mai sunt siguri de acest lucru, ei vor integrare în ambele direcţii, Est şi Vest. Acest lucru este imposibil, a spus-o însuşi Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, câteva luni în urmă, referindu-se la ipotetica aderarea a Ucrainei la Uniunea Vamala Rusia-Belarus-Kazahstan.

Provocări

1. Desigur, putem admite că euroscepticismul moldovenilor este provocat, într-o anumită măsură, de actuala criză a datoriilor din UE. Totuşi, am comite o eroare gravă, dacă am ignora factorii interni, de ordin politic şi economic, care alimentează neîncrederea faţă de perspectiva noastră europeană. În plus, moldovenii au obosit de discuţii interminabile despre parcursul european al Republicii Moldova, ei vor ca succesele obţinute în negocierile cu UE să se transforme în beneficii concrete pentru ei. Din acest punct de vedere, anul 2012 ar trebui să fie unul de cotitură.

2. Aderarea la UE este forţa motrice a politicii noastre de integrare europeană. Criza datoriilor a schimbat, însă, pentru mulţi ani agenda Bruxellesului. Din nou, UE este preocupată, mai presus de orice, de consolidarea sa internă. Depăşirea crizei datoriilor, salvarea monedei unice, stabilizarea Zonei Euro, evitarea recesiunii prelungite, relansarea economică, salvarea Uniunii de la irelevanţă politică şi chiar dezmembrare, vor fi priorităţile majore ale UE pentru următorii ani. În aceste condiţii, ne putem aştepta la încetinirea ritmului de extindere a UE în Balcanii de Vest, iar în raport cu statele din Parteneriatului Estic, principiul „mai mult pentru mai mult, dar fără instituţii” va dicta, pentru următorii 10-15 ani, nivelul şi intensitatea angajării UE. Totodată, nu este exclus că, în lumina actualelor dificultăţi economice, vor fi reevaluate/regândite şi criteriile de aderare la UE. În consecinţă, criteriile economice şi de bună guvernare vor câştiga în pondere în raport cu raţiunile de ordin politic. Mai mult decât atât, ele vor deveni decisive în procesul de evaluare a gradului de pregătire a unui stat pentru acordarea statutului de ţara candidat la UE. În actualul context, Republica Moldova trebuie să se pregătească pentru o perioada mai lungă de aderare la UE, iar pentru a evita dezamăgirea şi aprofundarea euroscepticismului în rândul moldovenilor, forţa motrice a procesului de integrare europeană ar trebui să fie modernizarea ţării, creşterea bunăstării cetăţenilor şi scoaterea Republicii Moldova din categoria celei mai sărace ţări din Europa. Până la extinderea sa spre Est, UE a fost, exclusiv, un „club al statelor prospere”. În ultimii 10 ani, acest principiu a fost desconsiderat. După consumarea crizei datoriilor, UE nu va mai face această gafă, iar exigenţele faţă de potenţialii noi membri vor creşte sensibil. Exigenţele vor creşte şi faţă de noi. Fără a ne debarasa de eticheta „cea mai săracă ţară din Europa”, e puţin probabil că vom avea suficientă susţinere în UE pentru a obţine statutul de ţara candidat. E timpul să ne debarasăm de iluzii şi să ne concentrăm, în primul rând, pe obiective realizabile pe termen scurt şi mediu, desigur, fără a neglija obiectivul major de lungă durată.

3. Rusia este marea dilema a Republicii Moldova. De 20 de ani, încercăm să dezvoltăm relaţii de parteneriat cu aceasta, dar fără mari succese. Starea de spirit între Chişinău şi Moscova este în continuare plină de resentimente şi neîncredere reciprocă. În ultimii 3 ani, autorităţile noastre şi-au propus să construiască relaţii de parteneriat strategic cu Rusia bazat pe pragmatism. S-a reuşit iniţierea unui dialog regulat cu autorităţile ruse, dar suntem încă departe de un eventual parteneriat strategic. Nimeni nu ştie, sau poate nu au curajul să spună, cum ar trebui să arate un astfel de parteneriat, care ar fi conţinutul şi obiectivele sale majore. Toţi vor gaz natural ieftin şi acces nestingherit pe piaţa rusă pentru produsele moldoveneşti. Pentru a obține aceste beneficii materiale este de ajuns să urmăm experiența Ucrainei și Belarusului, să încheiem un contract de staționare a trupelor ruse pe teritoriul țării și să transmitem Gazpromului controlul deplin asupra conductelor noastre de gaz. Suntem gata pentru un astfel de pragmatism, pentru un astfel parteneriat strategic? Dacă da, atunci trebuie să fim conștienți că un astfel de parteneriat ar contraveni obiectivului nostru suprem de integrare europeană. De altfel, în mod logic, orice parteneriat strategic inițiat de R. Moldova cu alte state ar trebui să fie axat pe realizarea acestui din urmă obiectiv. Este posibilă, în prezent, construirea unui astfel de parteneriat strategic cu Rusia? Greu de crezut. Rusia are propriile proiecte de integrare economică şi politică pentru spaţiul ex-sovietic. Atunci ce facem? Continuam sa cântam refrene dulci la urechea Moscovei? E timpul să fim sinceri cu noi înşine şi cu Moscova, care este un partener crucial pentru dezvoltarea Republicii Moldova. E timpul să convenim cu Rusia asupra unei agende realiste, pozitive de cooperare mutual benefice. Ignorarea şi/sau antagonizarea Rusiei ne va costa mult mai multe resurse, timp şi energie, decât angajarea acesteia în baza unei agende pozitive, care ar facilita dezvoltarea economică şi modernizarea ţării noastre.

4. În relaţiile cu România, în aprilie 2010, am reuşit să punem bazele unui parteneriat strategic pentru integrarea europeană a Republicii Moldova. Acest parteneriat are o acoperire financiară în valoare de 100 milioane de Euro, oferiţi ţării noastre de Guvernul României pentru perioada 2010-2014. Cu toate acestea, parteneriatul moldo-roman pare lipsit de vlagă. Exista un dialog permanent, cadrul juridic se extinde, nu avem însă un plan comun de acţiuni în spatele parteneriatului nostru strategic. Proiectele de anvergură, chemate să integreze/interconecteze infrastructura energetică şi de transport a Republicii Moldova cu cea a României şi, prin aceasta, cu cea a UE, urmează să fie lansate. În acest an, este preconizată demararea construcţiei gazoductului Ungheni-Iaşi, dar nici acest termen nu este bătut în cuie. În schimb, oficialii moldoveni de la ministerul transporturilor au decis, deja, să renunţe la construcţia căii ferate cu ecartament european Chişinău-Ungheni-Iaşi, pe motiv că e prea costisitoare şi nu e fezabilă din punct de vedere economic. Aceasta motivaţie nu este nouă, ea s-a mai auzit şi în timpul construcţiei Portului de la Giurgiuleşti. În prezent, Portul funcţionează, aduce profit, atrage tot mai mulţi parteneri şi îşi extinde activităţile. Importanţa căii ferate Chişinău-Ungheni-Iaşi trebuie cântărită nu doar la nivelul relaţiilor bilaterale moldo-române, dar, mai ales, în contextul asocierii politice şi integrării economice a Republicii Moldova cu UE. Viitorul acord de comerţ liber comprehensiv şi aprofundat cu UE va atrage după sine înglobarea economiei noastre în spaţiul economic al UE. Or, acest proces nu poate avea sorţi de izbândă fără conectarea reţelelor de transport, inclusiv a căilor ferate, moldoveneşti cu cele europene. Numai astfel vom putea să asigurăm accesul şi fluiditatea transporturilor noastre de mărfuri pe întreg teritoriul UE. Astfel, vom trezi şi interesul potenţialilor investitori străini pentru acest proiect. Parteneriatul nostru cu România este unul determinant/cheie pentru succesul integrării noastre economice, infrastructurale şi apoi politice cu UE, acesta are, însă, nevoie de mai multă gândire strategică, voinţă politică şi resurse.

5. Aprofundarea relaţiilor noastre cu Ucraina este esenţială pentru dezvoltarea economică şi stabilitatea politică a Republicii Moldova. Relaţiile noastre păreau, până nu demult, încremenite în timp, ele fiind dominate primordial de agenda anilor 90 ai secolului trecut, în special, problema proprietăţilor rămase de la defuncta URSS pe teritoriul ambelor state şi chestiunea demarcării frontierei comune. Soluţionarea problemei Palanca a deblocat relaţiile moldo-ucrainene şi este un pas pozitiv spre lansarea unui nou capitol în dezvoltarea lor de mai departe. Ca şi în cazul României, parteneriatul cu Ucraina are nevoie de gândire strategică, voinţă politică şi resurse. De asemenea, se impune actualizarea agendei bilaterale de cooperare şi sincronizarea ei cu agendele de integrare europeană ale ambelor state. De altfel, acest proces a fost iniţiat de Comisia mixtă moldo-ucraineană pentru cooperare comercial economică, care s-a reunit la Chişinău, la 10-11 noiembrie 2011, după o pauză de 5 ani. Liberalizarea regimului de vize cu UE, integrarea economică cu UE, integrarea deplină cu piaţa energetică a UE, asigurarea securităţii noastre energetice, modernizarea infrastructurii electrice şi de transport dintre ambele state, managementul comun al frontierei, impulsionarea cooperării transfrontaliere, revitalizarea euroregiunilor, crearea de noi euroregiuni cu participarea raioanelor de est ale Republicii Moldova, relansarea cooperării trilaterale Kiev-Chişinău-Bucureşti, acestea şi alte subiecte trebuie să constituie esenţa noii agende a parteneriatului strategic moldo-ucrainean.

6. După 20 de ani de independenţă, Republica Moldova încă mai este în căutarea formulei potrivite pentru asigurarea propriei securităţi. În temeiul Constituţiei, ţara noastră este un stat neutru. Cu toate acestea, neutralitatea sa permanentă nu împiedică Rusia să menţină pe teritoriul nostru un contingent militar de 1300 de soldaţi şi peste 20 mii de tone de armament. În pofida acestui fapt, conform BOP din noiembrie 2011, 61,9% din cetăţeni consideră că neutralitatea este cea mai bună soluţie pentru asigurarea securităţii Republicii Moldova, iar aderarea la NATO este preferată de doar 14,2%. Ipotetic, neutralitatea permanentă are menirea să ne pună la adăpost de eventuale atacuri militare externe. Paradoxul situaţiei noastre constă în faptul că principalele şi iminentele ameninţări la adresa securităţii Republicii Moldova se află, deja, în interiorul său şi nu în afara sa. Vecinii săi, Ucraina, la Est, şi România, NATO, UE, la Vest, nu reprezintă pericole militare pentru securitatea sa. În schimb, separatismul este o ameninţare reală pentru existenţa Republicii Moldova. Experienţa anilor 90 ne demonstrează cât de uşor separatismul poate fi manipulat din exterior şi cât de rapid acesta poate fi transformat într-un veritabil pericol militar pentru integritatea teritorială a ţării noastre. Este în măsură neutralitatea noastră permanentă să ne apere de astfel de ameninţări militare, ce ar veni din interiorul ţării? Sunt astfel de ameninţări imposibile/ireale? Poate, dar Războiul de pe Nistru, în mod sigur, nu a fost un vis, a fost destul de real, iar pentru a contracară astfel de ameninţări trebuie să ne asigurăm acum. Având în vedere prezentul context socio-politic din ţară, dar şi contextul extern, aderarea la NATO, într-un viitor previzibil este puţin probabilă. În acest caz, care sunt opţiunile Republicii Moldova? Teoretic ar există alte două soluţii: 1) parteneriat strategic cu Rusia, ce ar prevedea staţionarea legală a trupelor ruse pe teritoriul ţării, pentru cel puţin 20 de ani aşa cum prevedea Memorandumul Kozak; sau 2) aderarea Republicii Moldova la Organizaţia Tratatului pentru Securitate Colectivă (OTSC), din care fac parte Rusia, Belarus, Armenia, Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan şi Kirghizia. În ambele cazuri, Rusia ar urma să-şi asume rolul de garant al integrităţii noastre teritoriale. Cele două opţiuni sunt cât se poate de reale, în condiţiile în care, conform BOP, 60,5% din cetăţeni consideră că Rusia ar trebui să fie principalul nostru partener strategic, iar, conform sondajului IMAS din decembrie 2011, 73% din moldoveni consideră că Rusia ne vrea binele. Ambele scenarii ar pune, de fapt, capăt integrării noastre europene, iar despre consecinţele nefaste pentru relaţiile noastre cu România, SUA şi UE, nici nu mai are rost să vorbim. Republica Moldova pur şi simplu va înceta să mai existe pentru ele ca stat independent. Atunci ce ne rămâne să facem, care sunt opţiunile noastre? Oricât ar părea de straniu, soluţionarea problemei transnistrene, cu eventuala participare a SUA şi UE în calitate de mediatori şi, de ce nu, garanţi, ar oferi Republicii Moldova o bună oportunitatea pentru a-şi consolida propria securitate. Pentru a reuşi, ar trebui să schimbăm actuala logică a negocierilor. În prezent, toţi actorii internaţionali ai formatului „5+2” sunt axaţi, preponderent, pe necesitatea negocierii unui statut special cu garanţii ferme pentru regiunea transnistreană. Logica respectivă este defectuoasă şi periculoasă pentru Republica Moldova, pentru că ignoră un adevăr fundamental: separatismul transnistrean a fost un atac intern, inspirat și susținut extern, la adresa securităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei sale. Pornind de la acest adevăr, Republica Moldova este în drept şi trebuie să solicite garanţii ferme contra separatismului şi manipulării acestuia din exterior. Viitorul statut special pentru regiunea transnistreană, ferm garantat doar pentru ea, nu vă eradica problema separatismului. Dimpotrivă, separatismul, pur şi simplu, va îmbrăca o formă legală şi va continua să se consolideze, să ne şantajeze, aşteptând timpul propice pentru a-şi lua revanşa. Pentru a evita un astfel de scenariu, viitoarea soluţie a problemei transnistrene, ar trebui să conţină nu doar un statut special ferm garantat pentru Tiraspol, dar şi un set de garanţii ferme pentru Chişinău, pentru Republica Moldova, din partea actorilor internaţionali. Aceste garanţii ar urma să descurajeze resurgenţa separatismului şi susținerea sa din exterior.

Acestea sunt doar câteva din provocările majore cărora politicienii şi diplomaţii moldoveni ar urma să le facă faţă în următorii ani, în caz contrar, succesele actuale se pot transforma, mai devreme sau mai târziu, în dezamăgiri pentru noi toţi.

Victor Chirilă, Director Executiv, Asociaţia pentru Politica Externă, Roma, 10 ianuarie 2012, pentru Info-Prim Neo