E dezrădăcinarea aceasta, ruperea firului istoric...
Când ajuţi, schimbi nişte lucruri în lume...
Noi suntem cei care alegem: noi am ales, noi avem elitele pe care le avem
Orice pas trebuie să aibă repercusiune în buzunarul omului
Descărca interviu în format PDF
Vocea Basarabiei: Stimate domnule Ion Sturza, în această parte de Moldovă, săracă, trecută prin epoca proletară, oamenii de la noi au un fel de admiraţie amestecată cu un soi de aversiune instinctivă, de repulsie faţă de oamenii bogaţi sau care au ştiut să facă averi. Şi aş vrea să ştiu care ar fi motivul unei astfel de atitudini şi cum ar putea fi ea schimbată, odată ce toţi ne dorim să trăim, cel puţin, bine?
Ion Sturza: „În primul rând, acest fenomen
nu este specific doar pentru ţara noastră, este specific, cred, în general,
speciei umane. Conflicte de aşa gen se mai întâmplă, mai ales, în ţările care
au o tradiţie democratică relativ nouă, unde stima faţă de proprietate, stima
faţă de ceea ce se agoniseşte prin muncă este relativă. În plus, trebuie să fim
sinceri că, în perioadele de tranziţie sau de acumulare primară a capitalului,
se mai întâmplă să existe cei care câştigă, dar şi aşa-numiţii looseri ai tranziţiei.
Este un sentiment pe care eu îl înţeleg. Şi, a propos, având afaceri, în multe
ţări ale lumii, întotdeauna am încercat să înţeleg sentimentele localnicilor,
să fiu responsabil din punct de vedere social, ca să beneficieze şi comunitatea,
unde noi facem afacerile.
Până la urmă, o comunitate, o afacere de anvergură generează foarte multă activitate economică şi socială în jur. În acest sens, cred că Moldova nu este foarte diferită, deşi dezrădăcinarea, care a avut loc, în anii sovietici, de cultura, tradiţiile noastre de orice gen, şi-a lăsat amprenta...”
Vocea Basarabiei: Ar fi această atitudine o reminiscenţă sovietică, de pe când se cânta imnul URSS „Кто был никем, тот станет всем”, iar mai apoi, pentru o brumă de avere, erau duşi în Siberia?
Ion Sturza: „Da. Noi toţi am avut familie şi acum, zilele acestea, când s-a comemorat o aniversare a deportărilor, am fost un pic uimit că majoritatea oamenilor au rămas profund indiferenţi, când eu am postat pe o reţea de socializare un articol cutremurător, inserat într-un ziar local. Foarte puţini l-au citit şi mai puţini l-au comentat, deşi la tot felul de mici prostioare primesc sute şi mii de like-uri. Deci e dezrădăcinarea aceasta, ruperea firului istoric...
Nu anvergura averii personale e importantă, e important că omul întotdeauna a avut sentimentul de proprietate: o mică avere, o mică bucată de pământ, o căruţă, un cal, o vacă. Aceasta era siguranţa, mai ales tot ce e legat de pământ. Lucrurile acestea au fost întrerupte brutal, pentru foarte mult timp. Aceasta a avut repercusiuni şi la nivel genetic la oameni: astăzi foarte puţini se întorc la noţiunea de proprietate.
Puţini ştiu, în ţara noastră, că reforma funciară sau reforma agrară, împroprietărirea de facto, s-a făcut pe timpul guvernării noastre, în 1998-1999. Când am venit noi la guvernare, deşi din 1993 fusese aprobat Codul funciar, practic erau colhozurile. Noi, în 6-8 luni, am izbutit să împărţim ţăranilor tot terenul arabil. Din mai multe considerente, vreau să vă spun că eu mă mândresc cu aceasta. Pentru că oamenii au fost împroprietăriţi cu ceea ce le-a dat un pic de siguranţă. Şi, până astăzi, cred că, dacă la ţară oamenii se mai ţin, într-o formă sau alta, se ţin pentru că ştiu că au o bucată de pământ pe care ori îl prelucrează, ori îl dau în arendă, ori îl vor vinde, la un moment dat. Dar e un element mai mult decât economic, e un element de revenire la sentimentul proprietăţii. Cred că aceasta a fost una dintre cele mai mari realizări pe care le-am făcut cu echipa noastră.
Şi al doilea lucru care s-a realizat, nu formal: împroprietărirea s-a făcut cu documente de cadastru. Sunt ţări precum România, în care, până astăzi, proprietarii nu au documente de cadastru. În Moldova, împroprietărirea s-a făcut cu documente de cadastru: pământul se poate moşteni, se poate vinde, pune în circuit.
Acesta este un element care aduce o schimbare majoră în noţiunea de proprietate.”
Vocea Basarabiei: Ar fi această reformă ceva asemănător cu cea din 1924?
Ion Sturza: „Au mai fost reforme în anii ’60 ai sec. XIX, când o parte dintre terenurile agricole au fost reîntoarse de la mănăstire către populaţia băştinaşă de către Alexandru Ioan Cuza. Deci, pe parcurs, bineînţeles, au avut loc reaşezări între proprietarul mic şi mare, câteodată impuse din considerente politice sau de alt gen, dar a rămas noţiunea de proprietate, până în 1945, când a fost total deposedat omul...
În acest sens, cred că împroprietărirea de facto din anul 1998-1999, prin Programul „Pământ”, pe care mulţi l-au batjocorit, să spunem aşa, a fost o schimbare majoră de mentalitate şi un pas înainte în schimbarea geneticii poporului nostru.”
Vocea Basarabiei: Poate chiar un fel de schimbare de atitudine faţă de fiinţa umană?
Ion Sturza: „Da. Eu, având rude la ţară, în zona Călăraşului, Nisporenilor, Străşenilor, sate de răzeşi, cu tradiţii ş.a.m.d., văd această schimbare. Nu toţi sunt fericiţi, nu toţi au moştenitori de drept, care ar putea să vină să prelucreze acest pământ. Dar lucrurile se schimbă. Apar ţărani, care îl prelucrează cu tehnologii moderne, fac investiţii. Lucrurile se schimbă şi agricultura devine deja nu numai un factor emoţional sau de proprietate, devine şi un factor economic, ceea ce mă bucură.
Însă această tendinţă de depopulare a satelor este una profund regretabilă, din păcate. Dar să ştiţi că lucrurile nu sunt chiar atât de dramatice în sens economic. Este un sat, Buda, nu departe de Pârjolteni, locul meu de baştină, unde o familie de tineri specialişti, pe un teren, pe care niciodată nu mă gândeam că se poate face agricultură, a dezvolt o afacere extraordinar de bună cu serele, cu legumele, cu fructele. Deci se poate.”
Vocea Basarabiei: Vorbeaţi dumneavoastră despre acel articol, pe care l-aţi postat şi aţi văzut că nu este comentat. Despre ce fel de articol e vorba?
Ion Sturza: „E vorba despre ororile comise de către NKVD-ul care a executat, pe banda rulantă, sute de mii de oameni, în perioada interbelică în Rusia, în alte regiuni, despre prizonierii din Katyń (http://www.timpul.md/articol/%28arhive%29-dezvaluiri-zguduitoare-cum-ucideau-calaii-lui-stalin-44650.html?fb_action_ids=520699054669357&fb_action_types=og.recommends&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582). Deci despre maşinăria aceasta de ucis oamenii, cât de cinică era. Şi eu am comentat în felul acesta: comuniştii din Republica Moldova sunt moştenitorii de drept ai sistemului. Iar noi vorbim despre seceră şi ciocan, de parcă vorbim despre nişte lucruri: „a-a-a-a”. Există un simbol care este legat de cele întâmplate.
Pe mine mă miră că cineva astăzi, în Republica Moldova, are o asemenea poziţie, după cunoaşterea acestor evenimente care au avut loc, pe care noi nu le ştiam – să o spunem sincer, până nu demult – când s-au cunoscut lucrurile acestea, când au devenit deja clare... Unii se consideră moştenitori de drept ai revoluţiei din 1917, ai comuniştilor din 1930 ş.a.m.d. Aceasta mă miră, inclusiv folosirea simbolisticii care ne-a adus atâta rău.”
Vocea Basarabiei: Cum credeţi: o astfel de mentalitate este o piedică în a deveni, dacă nu oameni bogaţi, cel puţin, oameni fără de grija zilei de mâine?
Ion Sturza: „Bineînţeles că societatea, aşa cum se construieşte ea, şi nu numai în Republica Moldova, nu este corectă, din punct de vedere social. Nu trebuie să înţelegem că omul care are realizări economice, care aparent are active mari ş.a.m.d., neapărat le consumă el, pentru că, până la urmă, tot ce se face se consumă de către angajaţi, se consumă de societate. Şi cât îi trebuie unui om? Aceeaşi sumă de calorii.
Adevărul e că acei care real au făcut afaceri de anvergură, afaceri bune, afaceri care au fost apreciate, sunt oameni foarte modeşti în consumul personal. Eu am avut ocazia să-i văd pe cei din top 10 în lume, mulţi sau câţiva dintre ei. Chiar zilele acestea, m-am întâlnit, în nişte condiţii private, cu un miliardar american, nu vreau să-i dau numele, şi el a venit cu taxiul, fără bodyguarzi, fără nimic, deşi poate să cumpere Moldova de sute de ori, în lung şi-n lat. Deci modestia există.
Plus, acuma chiar este o tendinţă globală de implicare socială a afacerilor. Bill Gates, Warren Buffett au donat practic toată averea lor către fundaţii. La ei au aderat zeci de oameni prosperi şi fundaţia astăzi are zeci, dacă nu sute de miliarde de dolari la dispoziţia sa pentru programe sociale şi de alt gen. Există asemenea tendinţă şi trebuie încurajată.
Mă mir că, în Republica Moldova, e altfel. Câţiva ani în urmă, prin exemplul propriu, prin fundaţia familiei noastre, am încercat să introducem o nouă practică: burse de ajutor. A fost o încercare, având exemplul colegilor mei din alte ţări, inclusiv din România, să începem o mişcare mai largă a oamenilor de afaceri pentru a crea fundaţii şi a ajuta. La mine vin foarte mulţi oameni, sunt foarte multe solicitări şi nu poţi să faci multe de unul singur. Însă nici măcar nu am putut să stârnim egoismul oamenilor, adică un pic de fală moldovenească: am şi eu fundaţie, fac şi eu, dreg şi eu, fac şi eu ceva...
Nu am prea auzit că mai există vreo familie din Republica Moldova care are o fundaţie unde pune banii, nu banii companiei sau ai nu ştiu cui, banii personali, după impozite, după multe alte lucruri.
Încă o dată vă spun: a fi bogat nu înseamnă a fi fericit. Cei mai fericiţi oameni, pe care i-am văzut eu în viaţa mea, au fost dintr-un trib din Africa, de pe râul Nil, care vedeau soarele şi bananele şi erau fericiţi. Şi cei mai nefericiţi cred că i-am văzut pe oamenii bogaţi care aveau griji, chestii ş.a.m.d. Totul e relativ. Până la urmă, este o singură soluţie: munca. Dacă cineva se gândeşte la un stat mega-social, unde va veni cineva, e valabil pentru oamenii în vârstă, e valabil pentru oamenii bolnavi, trebuie să existe această solidaritate: cei tineri îi ajută pe cei în vârstă, cei sănătoşi pe cei bolnavi, aici nu e o mare invenţie. Dar, per total, nu putem să construim un stat social. Trebuie să construim un stat care este autosuficient prin munca lui.”
Vocea Basarabiei: Şi acum aş vrea să ştiu cum este viaţa unui om, care, dacă omitem să-i zicem bogat, cel puţin, nu munceşte doar pentru bucata de pâine, ci pentru ceva mai mult. Sau mai degrabă cum e să ajungi la o stare în care bucata de pâine nu mai este o problemă, nu mai este o grijă, ci un mijloc pentru a face mai multe, mult mai multe decât atât?
Ion Sturza: „Bucata de pâine întotdeauna este o grijă, pentru că, dacă nu te gândeşti cu ce să o cumperi, te gândeşti să fie calitativă sau să aibă gust bun, la general vorbind.
Viaţa trebuie să fie complexă. Eu am o lozincă sau un motto: să nu te căsătoreşti cu afacerea. Adică cariera în sine nu este un scop. Avuţia, contul bancar, activele financiare nu sunt un scop în sine. Până la urmă, omul trebuie să fie fericit şi căi de a ajunge fericit sunt mai multe: poţi să desenezi, să pictezi, să faci excursii în jurul lumii şi nu e neapărat să o faci cu avion privat sau cu un „Buttler” în spate, poţi să o faci şi cu cortul.
Lucrurile se limitează mult la noi la partea materială. De aceea, primul lucru pe care îl face un moldovean e să îşi cumpere un Mercedes mare la poartă, să aibă o casă cu patru nivele şi locuieşte în serai, la colţ.
Sunt atâtea oportunităţi astăzi pentru a te realiza şi nu numai din considerente materiale. Aici sunt, bineînţeles, şi descoperirile culturale, şi filantropia, şi implicarea în proiectele sociale sau proiectele de alt gen. Eu, spre exemplu, cu mare plăcere, răspund la invitaţiile de a participa la cicluri de lecţii pentru studenţi în Europa sau la întâlniri, conferinţe internaţionale. Fac parte din zeci de consilii de administraţie non-economice, cel mai cunoscut este Consiliul European pentru Politică Externă de la Londra sau de la Bruxelles. Aceasta îţi complică viaţa, că nu stai pe canapea şi te uiţi la fotbal, dar o diversifică mult. Când ajuţi, schimbi nişte lucruri în lume...
Revin la acelaşi Program „Pământ”. Da, s-a schimbat ceva pentru ţara aceasta. N-au putut fi ireversibile lucrurile. După ce am plecat noi, s-a revenit iarăşi la demagogia colectivizării, la munca în comun... Şi s-a creat iluzia că statul vine şi ajută cu nişte tractoare, care, de fapt, erau împrumuturi pe care ţăranii nu pot să le plătească şi multe alte lucruri.
Noi am avut 8 ani de bâlbâială – speram că se va termina perioada, odată cu revenirea unei guvernări democratice – în loc să se spună oamenilor: „Asta e situaţia. Asta putem să facem. Ăsta e cadrul legal ş.a.m.d.”... Mulţi au gândit că, dacă au venit alţii la guvernare, a venit şi colhozul cu gossnabul şi cu gosplanul...”
Vocea Basarabiei: În acest context, aş vrea să vă rog să daţi un sfat celor care nu se vor încorsetaţi în grija bucăţii de pâine. Ce ar trebui să facă, cum ar trebui să se cultive, ca să treacă peste acest Rubicon al grijii pentru bucata de pâine, să facă şi altceva?
Ion Sturza: „Bineînţeles că noi trebuie să ne asigurăm minimumul necesar pentru a exista. Şi minimumul acesta putem să-l asigurăm doar prin muncă. Zilele trecute, am avut o întâlnire cu tinerii antreprenori la Bucureşti. Toţi, atunci când vin la întâlnirile mele publice, la lecţii, aşteaptă să le spun formula magică cum să devină bogaţi şi frumoşi. Toţi gândesc că eu o posed, dar nu vreau să le-o spun. Adevărul e că succesul, în proporţie de 80-90% e muncă şi doar 10% cred eu că e noroc.
Cum vorbim despre antreprenori sau partea economică, vreau să-i deziluzionez pe mulţi şi să spun că antreprenorii adevăraţi se nasc o dată la o sută de ani şi unul la un miliard, şi acela se numeşte Bill Gates. În rest, sunt meseriaşi. Trebuie să capeţi o meserie, să te dezvolţi profesional.
În acelaşi timp, oamenii nu trebuie să se limiteze doar la dezvoltarea profesională. I-aş încuraja pe toţi să se dezvolte multilateral. Şi aici revin la un subiect care iarăşi a stârnit controverse la Chişinău, când, la o întâlnire cu mulţi tineri, la aceeaşi temă, eu le-am vorbit despre cultură. A fost un şoc. Am prezentat exemplul meu, cum a influenţat cultura asupra carierei mele. Şi le-am dat exemple, începând de la Maria Bieşu şi terminând cu William Faulkner, şi alte lucruri, cu zeci de slide-uri frumoase ş.a.m.d.
Publicul a fost, pur şi simplu, şocat pentru că nu a aşteptat de la mine acest mesaj. Dar mesajul meu a fost foarte simplu: nu poţi să ai succes în viaţă sau să ai succes într-un anumit domeniu, dacă nu eşti un om care te interesezi de cultură în sensul larg, nu numai în sensul artei. Vorbim şi de cultura fizică, vorbim şi de alte lucruri. Ca să ai succes, chiar şi într-o mică afacere, trebuie să-ţi deschizi un pic orizontul, să citeşti, să te interesezi, să ai grijă de corpul tău fizic şi de sănătatea ta mentală ş.a.m.d. Aici este o muncă. E o muncă pentru că e mai simple să te duci la bar să bei o bere, decât să te duci la bibliotecă să iai o carte.
Şi acestea nu sunt nişte lucruri false sau pe care eu acum le spun că vreau, acesta este credo. Acesta m-a ajutat pe mine foarte mult. Şi eu consider că, dacă cineva vrea să fie nu doar un simplu meseriaş, dar vrea să aibă o carieră frumoasă, trebuie numaidecât să parcurgă această evoluţie. Adevărul e că, în timp, evoluţia merge extrem de profund şi le-am dat exemplul muzicii clasice – de la Traviata lui Giuseppe Verdi până la Alexandr Scriabin, care necesită un efort să-i înţelegi – sau al picturii, de la epoca romantică până la impresionişti sau postimpresionişti. Este tot o muncă şi o evoluţie, dar trebuie să o faci.”
Vocea Basarabiei: Ziceaţi undeva că e bine să nu întârzii cu 10 minute şi să nu beai 1 pahar de vin mai mult decât trebuie...
Ion Sturza: „Da. Aceasta ţine de cultura noastră care e foarte balcanică şi foarte laică, în sensul că noi suntem foarte relaxaţi. Undeva noi suntem la frontiera între popoarele sudice şi nordice.
Problema aceasta cu consumul alcoolului este o problemă pe care noi nu trebuie s-o ignorăm. Din păcate, astăzi foarte mulţi tineri, foarte mulţi oameni apţi de muncă, mai ales, bărbaţii, dar şi femeile, în special la ţară, consumă în exces alcool. Poate din disperare, poate din alte considerente, dar se transmite şi copiilor, şi la nivel genetic, şi la nivel de comportament. E un lucru foarte regretabil şi trebuie să facem un efort să stopăm această tendinţă. Nu există, din păcate, o cultură a consumului la noi. Şi nici nu există o cultură de a fi punctual. Cred că acei care lucrează peste hotare înţeleg şi una, şi alta.
Eu cred că astăzi, din păcate, nu există familie care nu s-ar confrunta cu problema aceasta. Şi o spun absolut sincer, inclusiv pentru cei tineri. Este o problemă şi noi nu discutăm, considerăm că e problema ruşilor, a ucrainenilor. Aş încuraja să se discute public această temă şi, mai ales, să se atenţioneze tinerii că este o cale spre pierzanie.”
Vocea Basarabiei: Şi totuşi de ce oamenii bogaţi sunt de numărat pe degete, am putea spune acest lucru? Au ei vreun secret care nu-l ştiu ceilalţi? Care ar fi secretul dumneavoastră, până la urmă?
Ion Sturza: „Da, eu v-am spus că toţi vor să afle secretul, dar eu nu-l ştiu. Eu singur îl analizez. Bineînţeles că am valorificat la maximum posibilităţile perioadei de tranziţie, în sensul schimbărilor. În anii ’90, au fost oportunităţi în afaceri pentru că orice plantai – creştea, orice făceai – piaţa era deschisă, era nevoie de investiţii ş.a.m.d. Cred că lucrurile acestea au facilitat foarte mult cariera mea profesională, dar şi educaţia fundamentală în domeniul economic şi în domeniul comerţului exterior sau al economiei de piaţă, pe care am început-o odată cu perestroika lui Gorbaciov, încă în anii 1987-1988, cu primele investiţii pe care le-am atras, cu prima organizaţie de comerţ exterior – care încă era a statului, dar totuşi bazată pe alte principii – cu primele cooperative. Deci am intrat în acel val.
Întotdeauna am încercat să mă documentez, să învăţ care sunt principiile acestei meserii, căci sunt lucruri destul de complexe. Trebuie să ştii contabilitate, trebuie să ştii şi planificare financiară, trebuie să ştii cum funcţionează comerţul exterior sau interior. Nu poţi superficial să munceşti. În plus, sunt nişte reguli pe care eu, din prima, le-am acceptat: maximală transparenţă şi profesionalism în ceea ce faci...
Deşi, pe parcursul timpului, din considerente mai mult politice, unii au încercat să-mi „anine” tot felul de povestioare. Eu cred că, din punct de vedere profesional, a fost o carieră mai mult sau mai puţin de succes, fără de rateuri mari, fără de scandaluri mari. Pentru că m-am condus de nişte lucruri fundamentale, cum ar fi: profesionalismul, transparenţa, atitudinea etică faţă de ceea ce faci, faţă de parteneri, faţă de comunitatea în care activezi.
Vreau să vă spun: câteodată mă întristează apucăturile acestea, mai ales, specifice pentru Moldova, de a face afaceri altfel decât în manieră legală şi corectă. Şi întotdeauna îmi aduc aminte că ultimii 15 ani de activitate a mea au fost mai mult sau mai puţin globali. Deci am experienţă în America Latină, Africa, Asia Centrală, în spaţiul ex-sovietic, nu mai vorbesc de Europa. M-am întâlnit cu tot felul de afaceri. Am gestionat crize în Ecuador, în Libia, în alte părţi, intrând în contact, cum spun eu, în America Latină, cu „bambidos”, „barbudos”, „officials”, au fost tot felul de poveşti de acestea. Cred, cândva, am să scriu nişte cărţi la tema aceasta.
Dar aici, în Moldova sau în România, cunosc lucruri cu mult mai penibile şi mai complexe din punct de vedere al eticii morale decât la un trib din Africa, ceea ce mă întristează foarte mult... Pentru că oamenii s-au deprins să facă bani din nimic: ori din corupţie, ori din relaţie de impunere. Dacă îi expui astăzi, în condiţiile economiei de piaţă veritabile, pe aceşti exponenţi ai afacerilor, ei sunt goi... Şi aceasta e o mare problemă pentru cei care astăzi se dau tari, mari şi rotunzi în Moldova, că sunt mari oameni de afaceri... Majoritatea afacerilor nu le-au făcut în condiţiile unei concurenţe libere, egale sau plătind impozite, le-au făcut acaparând unul de la altul, ca şerpii, teritorii...”
Vocea Basarabiei: Modernitatea ar înlătura cumva valorile general-umane?
Ion Sturza: „Modernitatea în ce sens? Cred că aţi sesizat ceea ce astăzi preocupă omenirea: partea morală a lucrurilor. Criza, care a avut loc şi care mai continuă, începută pe la sfârşitul anului 2007, întâi percepută ca o criză economică, apoi financiară, apoi ca o criza a datoriilor, eu o consider criză a elitelor şi e o criză a moralităţii elitelor, indiferent dacă vorbim de elitele politice, economice sau financiare, mai ales, în domeniul financiar... La mijloc e această lăcomie exagerată, această impunere a unor reguli amorale de joc, inclusiv în domeniul politic. Şi aici modernitatea sau globalizarea nu întotdeauna aduce beneficii pentru oameni şi, până la urmă, se transformă şi într-o dezrădăcinare, deznaţionalizare de orice gen, sub pretextul liberului schimb al mărfurilor, al economiei, al capitalului...
Aceste mase enorme de capital, care sunt astăzi sifonate sau absorbite din ţările emergente sau în ţările în dezvoltare spre pieţele dezvoltate nu sunt altceva decât exploatarea muncii oamenilor. Se impun nişte standarde comune care, din punctul meu de vedere, sunt contraproductive.
Ajungem la lucruri anecdotice: României mai nu i s-a interzis să producă mici. Discutam acum la Viena, cu ocazia şedinţei Consiliului pentru Politică Externă, despre seminţele autohtone, adică dacă baba Vera de la Pârjolteni îşi pune nişte seminţe de-ale ei, aborigene, de pătlăgele, trebuie să vină comisarul de la Uniunea Europeană să spună că ele nu sunt bune şi să se aducă din Olanda?!. Deci sunt nişe aberaţii.”
Vocea Basarabiei: Era şi cu tăiatul porcului, ţin minte în România...
Ion Sturza: „Nu că era, este, trebuie să duci porcul la abator, ca să nu ţipe cumva mai tare, să nu stresezi porcul. S-a ajuns la nişte aberaţii, din considerente de birocratizare, care nu aduc nimic la calitatea vieţii omului. Şi dezrădăcinarea cultural-naţională, pe fundalul unei crize economice, duce la această repulsie faţă de tot ce se numeşte spaţiu comun, ca spaţiu european. Noi acuma suntem, cred, unicii fani ai spaţiului comun european, în Uniunea Europeană. Eu vreau să vă spun că numai în Republica Moldova au rămas fani, restul sunt suspicioşi.”
Vocea Basarabiei: Dar oricum trăiesc bine.
Ion Sturza: „Da, trăiesc bine. Şi aceasta şi ne aşteaptă, gândim noi. Dacă ne vom duce în Comunitatea Europeană sau în Europa, vom trăi şi noi ca ei. Nu. Va trebui să muncim mai mult ca ei, ca să-i ajungem din urmă.”
Vocea Basarabiei: Şi totuşi în percepţia mea vis-a-vis de persoana dumneavoastră, dar şi vis-a-vis de oamenii bogaţi, există şi acel ceva ce se transmite prin gene, ce vine de undeva, de demult, din forul, poate din firea generaţiilor trecute. Şi, după câte ştiu, această componentă o aveţi şi dumneavoastră. Dibăcia, priceperea de a te descurca în viaţă se moştenesc, se însuşesc?
Ion Sturza: „Da. Aici chiar vreau să spun că eu îmi aduc aminte foarte bine de buneii mei, de părinţi, dar buneii au fost antreprenori extraordinari. Spre exemplu, tatăl mamei mele, bunicul Vasile, era un comerciant, care astăzi, cred, ar fi fost de mare succes, pentru că, pe timpul sovietic, izbutea să-şi ducă marfa lui şi a consătenilor la Dnepropetrovsk să o vândă. Era întotdeauna în expediţii comerciale, încolo-încoace, făcea-dregea, în colhoz avea pe cineva care îi făcea trudozile pentru el. Deci avea un spirit extraordinar de antreprenor.”
Vocea Basarabiei: Şi câştiga multă lume?
Ion Sturza: „Câştiga multă lume. Şi noi am fost învăţaţi pe banii aceia, de fapt. Dar a fost preluată, bineînţeles, şi de părinţii mei această tendinţă comercială bazată pe muncă. Da, există. Dar totuşi există o ciclitate, cicluri. De obicei, o generaţie câştigă, alta – consumă, apoi iar una câştigă. Aceasta nu înseamnă că, dacă cineva a pus bazele unei familii sau ale unei averi impresionante, următoarea generaţie va fi capabilă să o ducă mai departe. Nu. De obicei, se lasă praf de următoarele generaţii, care nu sunt motivate să muncească.”
Vocea Basarabiei: Oricum, acest spirit de a-ţi face viaţa mai bună se trage de undeva.
Ion Sturza: „Adevărul e că da. Dacă a existat o cultură a familiei, a existat o tradiţie, un respect faţă de muncă, acestea se transmit, bineînţeles. Sunt de acord.”
Vocea Basarabiei: Chiar dacă dumneavoastră nu faceţi abuz din faptul că sunteţi descendent al unei mari familii de domnitori moldoveni, ba chiar am avut de trecut prin vremuri când nu era bine să vorbeşti despre acest lucru, am în vedere perioada sovietică, despre ce vă vorbea faetonul boieresc din spatele casei bunicilor dumneavoastră? Aţi întrebat vreodată de ce era el ferit de ochii lumii?
Ion Sturza: „Nu. Noi eram feriţi de orice întrebări de aşa gen. Eram, în genere, feriţi de a ne expune cumva în faţa regimului. Eu ţin minte cum bunica ne proteja să nu intrăm, şi am mai povestit aceasta, în camera unde bunelul asculta Glasul Americii sau Europa Liberă.”
Vocea Basarabiei: Mulţi aşteptau americanii atunci.
Ion Sturza: „Aşteptau americanii – exact aceasta era fraza. Ce aştepta bunelul am aflat pe urmă, aştepta să vină americanii. Deci ei ne protejau. Bunelul spunea, când eu deja puteam să înţeleg nişte lucruri, că noi suntem mici, noi nu putem să ne opunem sistemului şi, dacă ne vom opune, ne vom distruge viaţa noastră, a copiilor. Dar, până la urmă, apăreau întrebările: „De unde e faetonul?”, „De unde sunt cărţile în casă?”, „De ce se citeşte atât de mult în familia noastră?”. Se citea enorm. Cred că şi când prăşeau, citeau.”
Vocea Basarabiei: Cărţi franţuzeşti?
Ion Sturza: „Cărţi franţuzeşti, în casă. Din lucrurile acestea noi puteam să bănuim că a fost o relaţie mai consistentă cu trecutul. E un lucru pe care acum încercăm să-l restabilim în familia noastră, inclusiv relaţia cu familia mare Sturza, nu că am fi rude, dar că există o valoare extraordinară în istoria ţării. Au fost contribuţii majore şi aduse nu numai de domnitori, prim-miniştri, miniştri, oameni de afaceri. Este foarte fascinantă istoria de după război a familiei Sturza: şi Greta Sturdza, care a fost o mare personalitate, care a ajutat foarte mult, Marina Sturdza astăzi, Dimitrie Sturdza. Noi ţinem o relaţie, avem multe programe comune de binefacere. Dar, cum spun eu: ei au moştenit titlurile, eu – le-am câştigat.”
Vocea Basarabiei: V-a interesat totuşi să vă faceţi un arbore genealogic?
Ion Sturza: „Da, am arborele. Adevărul e că lucrurile sunt destul de clare: au fost fixate în biserici, la starea civilă. Dar eu cred că nu aceasta contează. Astăzi este relativ uşor, genetica s-a dezvoltat, poţi să vezi până la omul din Neanderthal cine ţi-a fost rudă şi poţi să ai surprize că te consideri cineva şi eşti altcineva ş.a.m.d.
Este important cum te simţi tu în relaţia cu trecutul, în primul rând, cu spaţiul românesc, în doilea rând, cu religia noastră creştină... Sunt lucruri pe care le moşteneşti, nu poţi să le schimbi. Discutam cu cineva că ar fi bine mai că de trecut la altă religie. Ziceam: asta nu poţi să o faci, este ca şi cum ţi-ai schimba părinţii sau genetica ta. Important este cum tu te reflecţi în lucrurile acestea, nu cum formal le bifezi.”
Vocea Basarabiei: Aş vrea să ştiu dacă în familia dumneavoastră se făcea cumva referinţă la trecut, la istorie, la ce a fost până la anul 1940.
Ion Sturza: „Da. Se discuta, mai ales, în familia tatălui, Sturza.”
Vocea Basarabiei: Au trăit în sat mai multe generaţii?
Ion Sturza: „Da. Au trăit mai multe generaţii. Şi noi practic acum moştenim casele, pământul în care au fost, cred, multe generaţii de Sturza. Şi acesta este un lucru foarte impresionant. Le spuneam copiilor noştri: aici cred că, de sute de ani, unde e casa părinţilor, unde noi ne reunim, minim de două ori pe an, cu toată familia, în sensul larg al cuvântului, vin zeci de veri, de nepoţi la Pârjolteni. Deci se discuta, inclusiv din anii ’30.
Eu îmi aduc aminte, spre exemplu, bunelul ne povestea şi despre rolul jandarmului, dar, în acelaşi timp, şi de şcoala de iarnă sau de duminică la biserică. Fiind nu departe de biserică, familia noastră a avut o contribuţie mare la păstrarea acesteia. Ea n-a fost devastată, a fost închisă 30 de ani.
O parte din familia noastră a fost dusă în Siberia. O parte din case au fost transformate în şcoală, cantină pentru copii. Se discutau chiar şi lucruri mai tragice, când un membru al familiei a fost înrolat în armata română, altul a fost înrolat, în 1944, în armata sovietică şi poate undeva pe front s-au întâlnit.”
Vocea Basarabiei: Şi puteau să se împuşte unii pe alţii.
Ion Sturza: „Bineînţeles. Fotografiile, obiectele care se păstrează demonstrează această relaţie tumultoasă cu anii 1930, înainte de 1918.”
Vocea Basarabiei: Ştiu că Ştefan cel Mare trimetea răzeşi cam pe la marginea ţării, ştiau să aleagă locurile. Puteau şi de acest lucru să fie animaţi strămoşii dumneavoastră, ca să se aşeze anume acolo la Pârjolteni?
Ion Sturza: „Da. Prima atestare documentară a satului este de la 1400, dar cred că e mai vechi. E în inima codrilor. Şi acum poţi să zici că e o zonă cam uitată de lume. Dar e şi bine, pentru că nu trebuie multă civilizaţie acolo... E înconjurat de codri, e pe râu. Deci este o zonă extraordinar de frumoasă.
Eu am călătorit mult în lume, dar real energetic acolo te reîncarci, în zona aceea. Sunt deosebiţi oamenii, cu caracter, cu simţul demnităţii. Dar acestea sunt lucruri care s-au întâmplat în timp. Eu ţin foarte mult la zonă şi la satul nostru, la oamenii de acolo. Adevărul e că acum s-au cam împrăştiat prin lume, se mai întâlnesc doar la Paştele Blajinilor.”
Vocea Basarabiei: Am înţeles că o parte din familia dumneavoastră a cunoscut calvarul siberian, au fost deportaţi. Aţi ştiut, vi s-a vorbit? Mai degrabă se prefera să se tacă despre aceste lucruri.
Ion Sturza: „Nu era posibil să se ţină în secret pentru că rudele s-au întors, în anii ’60, înapoi. Şi noi ştiam că mătuşa aceea sau moşul acela, sau vecinul acela este de acolo... Nimeni nu a păstrat o răutate. Nimeni nu a avut ranchiune. Nu ştiu de ce. Poate că au considerat că aşa le-a dat Domnul. Nu ţin minte să fi fost un element de revoltă deschisă sau, poate din aceleaşi considerente, păstrau securitatea sau viitorul celor tineri. Au primit-o ca o pedeapsă de la Dumnezeu care a venit peste ei.
Ceea ce foarte mult ţin minte că se discuta la noi era foametea. Satul nu a fost atât de mult afectat de foame. Fiind în codri, totuşi nu a fost seceta atât de mare, în plus, sătenii au ascuns produse prin păduri. Ne povesteau că, în sat, erau bulgari care au venit atunci, fugăriţi de foamea extraordinară, ne povesteau cum veneau oamenii şi ultimele lucruri le schimbau pe nişte tărâţe. Asta mi s-a memorizat.
Eu cred că foametea de după război, plus deportările de la începutul anilor ’50 sunt cele mai tragice perioade şi foarte puţin vorbim despre lucrurile acestea. Nu afirm că noi trebuie să fim ancoraţi în istorie sau în trecut. Mulţi astăzi îşi creează viitorul de la trecut, adică se ancorează şi stau acolo, de dimineaţă până seara, se victimizează, deşi ei, bine mersi, stau în lux exorbitant sau beneficiază de poziţia lor de luptători cu regimul. Nu vreau să le dau numele. Deci nu trebuie să fim ancoraţi în trecut. Aceasta este cea mai mare greşeală, când suntem ancoraţi, dar nici să nu uităm lucrurile acestea. Trebuie să cunoaştem. Şi să nu încercăm să folosim aceleaşi stafii moarte sau nu ştiu care stafii care ne bântuie pe noi.
Mulţi nu s-au dus să pună o floare la un mormânt sau nu au adus un ban pentru unul care a fost deportat, dar stau în televiziuni şi posturi de radio şi „plâng”, de dimineaţă până seara, pentru că aceasta dă bine la electorat...”
Vocea Basarabiei: Ce imagini din copilărie purtaţi cu dumneavoastră în lume? Ce nu e de uitat din copilăria dumneavoastră?
Ion Sturza: „Primele jucării. A propos, primele jucării au fost destul de arhaice, spre exemplu, o sanie pe care mi-a cioplit-o bunelul cu barda. În anii ’60, nu era chiar mare fericire: eram în sandale şi în şaravari. Era o perioadă mai grea, la începutul anilor ’60, dar copilăria a fost frumoasă. A fost frumoasă pentru că noi am avut libertatea totală. Ştiu că părinţii au încercat să ne dea la grădiniţa din sat, dar noi, din prima zi, cu verii, am sărit gardul şi nu ne-au mai impus. Noi am avut foarte mult spaţiu de manevră. Acum mă tem pentru copiii mei, care au douăzeci şi ceva de ani, să le dau drumul să treacă strada. Părinţii atunci nu aveau grija aceasta de noi şi bântuiam toate livezile, toate pădurile, toţi cireşii. Deci copilăria a fost foarte frumoasă în sensul acesta şi, bineînţeles, relaţia mea – deosebită cu buneii.”
Vocea Basarabiei: Şi de pe mamă, şi de pe tată?
Ion Sturza: „Da, absolut. Fenomenul acesta l-am înţeles târziu. Acum, când mă apropii şi eu de poziţia de bunel sau când îmi văd buneii copiilor mei, înţeleg că este cu totul altfel. A fost o relaţie absolut deosebită: deşi erau nişte oameni foarte duri, foarte reci, cu noi erau extrem de dulci şi mult mai libertari decât părinţii noştri cu noi.
Memoria s-a axat pe această libertate în spaţiu, că noi puteam să facem ce vroiam, puteam să mergem foarte departe de casă. Mă gândesc astăzi că ajungeam la zece kilometri de la casă, fiind copii care încă nu mergeam la şcoală, nu mai spun de iarnă, cu zăpezile ei, cu nămeţii.
Şi şcoala a fost o perioadă bună. S-a întâmplat să fiu aproape permanent eminent, deşi nu cred că e cea mai mare ispravă a unui copil în viaţă, dar aşa vroiam eu să fiu, să fiu lider în această combinaţie, care, până la urmă, mi-a adus şi unele necazuri. Spre exemplu, eram libertar în forma mea de a fi şi ţin minte că exprimam ceea ce credeam şi mă târâiau pe la miliţie, m-au târâit pe la comitetul comsomolist să mă dea afară din comsomol pentru că nu ştiu ce comentasem sau că am vrut să fiu mai deştept în faţa profesorului de istorie şi spusesem că nu eram de acord cu ceva. A fost o perioadă frumoasă, plus munca, munca fizică.
Noi aveam foarte clar norma noastră, ce trebuia să facem. Ştiam că eu sâmbăta trebuia să aduc apă, să mătur în faţa casei, să mătur în faţa porţii, să duc gunoiul, pe urmă trebuia să fac curat în casă. Plus la aceasta, aveam şi munca de elev. Toţi cred că au trecut prin brigăzile şcolare vara. Eu, când le povestesc copiilor mei că trei rânduri de piele de pe spatele nostru se cojeau, ei nu înţeleg. Ei gândesc că stăteam la plajă şi se cojea pielea. Nu, la prăşit! Deci a fost o perioadă frumoasă, eram protejaţi de părinţi de nevoi şi aveam o singură grijă: să învăţăm bine şi să ne căutăm de treabă.”
Vocea Basarabiei: Ce făceau părinţii dumneavoastră? Cum a fost viaţa lor? Câţi copii aţi fost în casă?
Ion Sturza: „Noi suntem doi. Am o soră care a ieşit la pensie, toată viaţa a fost profesoară în satul nostru. Părinţii mei au fost, să spunem aşa, mici funcţionari. Mama a lucrat peste 40 de ani în contabilitatea din sat. Aşa s-a întâmplat că ei nu au fost aleşi de către părinţii lor să fie trimişi la studii, pentru că, după război, nu toţi copiii din familii erau trimişi la studii. Şi se selectau: cel mai drag, cel mai deştept sau, invers, cel mai bine crescut.”
Vocea Basarabiei: Aveau şi grijă ca să rămână cineva pe lângă ei.
Ion Sturza: „Da. Şi aşa s-a întâmplat că nici mama, nici tata nu au fost selectaţi de părinţi ca să fie trimişi la studii. Ei, au terminat 10 clase odată cu mine! După ce au terminat 10 clase cu mine, au mers la tehnicum şi au terminat tehnicumul. Deşi puteau să stea la ţară să facă contabilitate, nu le trebuia numaidecât să termine tehnicumul. Au conştientizat că şi pentru ei era important să aibă studii. Iar balul de absolvire l-am făcut împreună, doar că ei la serală. Mama avea un simţ extraordinar al cifrelor. Acum le dau exemplu multor tineri, le zic: trebuie să ai feeling-ul cifrei.
Părinţilor le spuneam „matale”, niciodată nu am vorbit cu ei la „tu”. Mama calcula la bile, la renumitul calculator cu bile, socotelniţă, şi simţea a patra cifră după virgulă, dacă e corectă sau nu e corectă, după ce făcea tabele întregi. Avea un simţ al cifrelor extraordinar. Nu ştiu dacă s-a transmis la mine sau la alţii. Mulţi nu au simţul cifrei, pentru dânşii 10 sau 12 e cam tot aceeaşi.
Deci aceasta e ceea ce au făcut. Au muncit, şi-au făcut casa, ne-au crescut pe noi. Din păcate, au plecat devreme din viaţă. Eu cred că e tot un rezultat al muncii şi al nevoilor. A fost o relaţie frumoasă în familie, ca şi în orice familie, cu problemele noastre.
Înţelegi cât de importanţi în viaţa ta sunt părinţii, atunci când nu sunt. Cât sunt, îi ignorezi: nu te duci, nu le telefonezi, nu mergi acasă, dar când nu sunt...”
Ziceaţi pe undeva că nu aţi schimba pe nimic în lume Pârjoltenii dumneavoastră. De ce? Ce are deosebit acest sat, sat din codrii Călăraşilor?
Ion Sturza: „E un sat ca şi toate satele. Nu e un sat deosebit, căci sunt foarte multe sate în Moldova poate şi mai pitoreşti. Dar, bineînţeles, în primul rând, e natura. Cine nu a fost acolo, nu poate să înţeleagă. Este situat între dealuri, între livezi, între păduri, e o energetică absolut unicală. Eu sincer am spus-o şi, în fiecare an, petrec concediul oficial la Pârjolteni, cel puţin, încerc să-l petrec acolo. E o zonă extraordinară. Mă simt bine, mai am rude, mai am colegi, sunt oamenii din sat. E un loc de refugiu şi a venit şi acolo internetul şi multe alte lucruri. Nu mai eşti rupt de lume, dar nici nu trebuie. Eşti în contact cu lumea, nu ai nicio problemă în acest sens. La Pârjolteni s-au păstrat sunetele şi mirosurile copilăriei. Oricât ar fi de straniu, deşi s-a schimbat modul de viaţă, sunt aceiaşi cucoşi, aceleaşi găini, acelaşi ciocănit de ciocănitoare, acelaşi cuc, acelaşi lătrat de câine, acelaşi miros de baligă de la vacile vecinilor, deci, un lucru pe care nu îl ai nicăieri în lume. Cei tineri nu ne vor înţelege, dar vor ajunge şi ei cândva bătrâni şi atunci o să ne înţeleagă.”
Vocea Basarabiei: Deşi generaţiile de băştinaşi de după război ar putea fi caracterizate de psihologi mai degrabă romantice decât pragmatice, dumneavoastră, la vârsta alegerilor, aţi preferat să faceţi economie. De unde venea această alegere? De la acel numărat al mamei la socotelniţă ar putea fi?
Ion Sturza: „Nu, am făcut foarte pragmatic alegerea. Eu, în genere, încerc să fiu pragmatic în viaţă. Am calculat: la ce examene aş putea eu să dau şi să intru la facultate. Şi am cochetat cu ceea ce ştiam să fac mai bine: un pic de matematică, un pic de istorie, un pic de geografie. Şi aceasta a fost marea mea orientare profesională. Nu că părinţii mei m-au influenţat, sub o formă sau alta. Adevărul e că a fost o încercare atunci, căci la facultăţile de economie mergeau preponderent fetele, băieţii nu prea. Dar a fost o decizie extrem de reuşită, în sensul mai lung al vieţii.”
Vocea Basarabiei: Era şi ceva în subconştient? Putea să vă ducă să faceţi această alegere tocmai?
Ion Sturza: „Cred că da.”
Vocea Basarabiei: Ar fi acele gene, acele fire?
Ion Sturza: „Primii bani cred că i-am făcut în primele clase. Eu întotdeauna făceam nişte bani şi nu numai fizic.”
Vocea Basarabiei: Cum îi făceaţi?
Ion Sturza: „Mai făceam, spre exemplu, în clasele superioare, eu şi cu vecinul meu, şofer de autobuz, excursii cu copiii din sat la Chişinău. Mai făcea şi el doi bani, şi eu un ban sau o kopiekă atunci. Întotdeauna am avut interesul faţă de afaceri. Am combinat şi munca fizică, inclusiv când eram student, cu cea intelectuală.”
Vocea Basarabiei: Biografia dumneavoastră spune că, după absolvirea Facultăţii de Economie a Universităţii de Stat din Chişinău „V. I. Lenin”, cum era pe atunci, aţi ocupat mai multe funcţii în domeniul relaţiilor economice şi culturale externe. Şi aş vrea să vă întreb dacă aţi trăit cumva percepţia pe care am trăit-o chiar eu: structurile de stat, ale acelui stat sovietic ţineau de ceva străin, ceva ce nu era al nostru?
Ion Sturza: „Eram înrolaţi într-un sistem atunci. Soarta îţi era pecetluită pentru mult timp: ce trebuia să faci. Mai mult decât atât, eram selectaţi în funcţie de aptitudinile noastre ş.a.m.d. Primele mele activităţi în domeniu au fost legate de această selecţie, pe care nu eu am făcut-o, au făcut-o acei care aveau grijă de noi, cei tineri.
Luând în consideraţie că aveam şi un interes deosebit pentru cercetarea ştiinţifică, am făcut teza de doctorat foarte devreme. Dar atunci situaţia era hilară sau bizară. Pe de o parte, era recunoscută capacitatea mea de a face una-alta, pe de altă parte, mă confruntam cu nişte lucruri absolut bizare. Şi îmi aduc aminte că eu nu eram membru de partid, deşi în funcţii sau joburi care te obligau să fii membru de partid şi turnător la securitate, aici nu era altă opţiune.
Eu însă nu eram nici una, nici alta. M-au trimis să merg în secţia de relaţii externe a sindicatelor de atunci. Şeful de secţie, nu mai ţin minte numele, era foarte fericit că îi venise un băiat tânăr, care ştia limbi străine, şi mi-a dat o anchetă. Prima dată povestesc public aceasta. La un moment dat, el îmi întinde o anchetă să scriu datele mele biografice. Şi, când am ajuns la partid, am scris bespartiinâi. Ce s-a mai supărat şeful, mi-a aruncat hârtiile, că i-am stricat ancheta, că la sindicate eu nu puteam să lucrez, dacă nu eram membru de partid. Asta era.
Pe de o parte, ne selectau, ne considerau că suntem de perspectivă, ne încurajau, ne deschideau uşile. Iar, pe de altă parte, existau lucrurile acestea aberante. Nu eram membru de partid şi nici nu prea am vrut să fiu. Şi adevărul e că, atunci când s-au început schimbările, am înţeles că nu mai merita. Aşa că nu am mai intrat în partid.”
Vocea Basarabiei: După 2 ani de serviciu militar, vă plasează în alte funcţii, unde aţi avut activităţi de pionierat. E vorba de primele proiecte de investiţii străine privind reutilarea tehnică a întreprinderilor economiei naţionale şi altele. Nu era prea prozaic pentru dumneavoastră acest lucru, în timp ce multă lume atunci scria poezii, încerca să-şi exprime aspiraţiile, venea, într-un fel, acea perioadă a glasnostiului şi perestroicii.
Ion Sturza: „Scriam şi eu poezii. Mergeam şi eu la cenacluri. Mergeam şi eu la Teatrul Verde, nu eram pe scenă, eram în spate. Aşa că şi aici a fost ca la mulţi alţii. Dar, în acelaşi timp, eu am avut fericita ocazie să mă lansez, în această perioadă, în activităţi economice care mi-au deschis lumea. Marele meu avantaj, dumneavoastră mă întrebaţi de unde vine, vine pentru că eu, de la începutul carierei mele economice sau de business, am avut fericita ocazie să conlucrez cu marile companii şi marii oameni de afaceri din Occident, în 1988-1989, din Germania, Austria, Elveţia. Aceştia au fost partenerii noştri.”
Vocea Basarabiei: E acel noroc despre care vorbiţi?
Ion Sturza: „E acel noroc. Am beneficiat de faptul că am fost un răsfăţat al sorţii: am nimerit în relaţiile acestea externe. Deşi am venit eu şi am bătut la uşă... Lucrurile au fost foarte interesante.
În 1987, Gorbaciov a dat un ucaz de creare a organizaţiilor de comerţ exterior în afara Moscovei şi eu am venit la gosplan, la Kutîrkin, împreună cu alţii, am bătut la uşă şi am spus: „S-a publicat în gazeta Pravda, haideţi să o facem şi noi!”. Şi ei au spus: „Haideţi să o faceţi!”. Şi noi am început, cu o masă, că habar nu aveam ce însemna comerţul exterior, am găsit un contract să vedem cum arată şi am început să punem bazele comerţului exterior. Am intrat foarte rapid în această activitate, prin contracte, contacte cu companii din Austria, compania Rauch...”
Vocea Basarabiei: Diferite şcoli?
Ion Sturza: „Şcoli extraordinare. Eu am rămas prieten cu familiile acestea până astăzi. Noi deja suntem la pensie, copiii noştri vin din spate, dar aceasta a fost şcoala, nu în aula universităţii, dar în viaţă. Asta a fost. Şi a fost un lucru extrem de benefic şi pentru un mediu de afaceri din Moldova.
Tot atunci, în paralel, eu, împreună cu alţi 2-3 colegi, care eram un pic mai dezgheţaţi sau mai avansaţi, de la Banca de Comerţ Exterior, am deschis o şcoală de business şi citeam lecţii. Era concurs pe 6 luni înainte să vină lumea la şcoala de business. Vă dau exemplu: era lector doamna Lilea Burunciuc care astăzi e la Banca Mondială. Şi acum ţin minte că eu şi ea stăteam şi citeam lecţii la mulţi oameni de afaceri, care sunt primii din Republica Moldova în business. Am intrat în colimatorul acesta de început.”
Vocea Basarabiei: Curând venise şi vremea mişcării de eliberare naţională şi aş vrea să cunosc de ce, în această mişcare naţională, spirituală, am putea zice, nu şi-a găsit locul şi spiritul economic, spiritul pragmatic? La noi chiar este o vorbă: „În timp ce noi strigam în piaţă: „Limbă şi alfabet!”, străinii privatizau, făceau afaceri”, trezindu-ne, în cele din urmă, cu economia noastră în mâinile lor.
Ion Sturza: „E o temă aparte, care şi pe mine mă bântuie: de ce noi, moldovenii, n-am izbutit, de ce alţii au pus mâna pe statul nostru?! O spun sincer. Nu vreau să spun de alţi conaţionali de-ai noştri, dar ei nu au stat în piaţă. Din 1988, după renumita Hotărâre a Comitetului Central al RSS Moldoveneşti cu privire la istorie şi limbă, când spuneau: „Da, da, da”, noi făceam şedinţă şi le spuneam colegilor noştri de limbă rusă: „Nu, nu, nu”. Adică noi avem limbă, istorie, cultură ş.a.m.d. Nu e neapărat un lucru rău. Eu întotdeauna mă mândresc şi le spun, inclusiv colegilor noştri din România că, dacă au fost mişcări mari de protest în Republica Moldova, nu au fost pentru pâine sau salam, au fost pentru limbă şi istorie... Şi este un mare adevăr care va fi apreciat de istorie...
Adevărul e că în fruntea mişcării naţionale de atunci sau, mulţi ani după aceea, s-au plasat nişte profitori, nişte oameni care doar au exploatat aceste sentimente şi care, până la urmă, s-a demonstrat că erau plasaţi de servicii speciale sau nu ştiu de cine. Şi falsul, şi dorinţa aceasta să se elimine oamenii de calitate, pe parcursul anilor, a dominat în Republica Moldova. Vedeţi câţi oameni de calitate din mişcarea naţională, de la începutul anilor ’90, au fost anihilaţi, au fost compromişi, au fost distruşi?..
Eu am trecut, în mica mea carieră politică, tangenţial, şi în continuare trec prin acest colimator. Îmi dau seama cum s-a procedat cu oamenii de calitate în Republica Moldova. Şi aceasta e o mare problemă. De ce moldovenii atunci n-au avut grijă de economie, de partea materială?! Ei s-au concentrat pe partea spirituală şi, între timp, lucrurile s-au dus către alţii...”
Vocea Basarabiei: Ţin minte, Nicolae Costin chiar zicea şi fraţilor din România: veniţi şi privatizaţi bulevardul Ştefan cel Mare, că îl privatizează ruşii.
Ion Sturza: „Eu, în 1998 sau în 1999, eram prim-ministru, am avut exact aceleaşi discuţii cu România.”
Vocea Basarabiei: Poate noi nu aveam bani?
Ion Sturza: „Ei, nu erau! Nu am avut minte, inclusiv în relaţia bilaterală. În 1998, cineva a venit cu o idee-trăsnet, să facem un fond de investiţii de 100 de milioane de dolari, care erau bani pe atunci, dar găsirea lor nu era o problemă. Şi am venit cu ideea aceasta la conducerea României şi la a noastră. Eu am deschis toate uşile: „O facem!”. Nu s-a realizat. Dacă se realizau atunci proiectele economice... Noi am făcut poduri de flori, nu am făcut poduri fizice, integrarea reală. Şi poate eram natural în Uniunea Europeană. Păcat, e un fenomen care şi pe mine mă întristează.”
Vocea Basarabiei: Cum aţi caracteriza dumneavoastră cei 10 ani de viaţă ai tânărului şi neîndemânaticului stat Republica Moldova, cei de până a deveni dumneavoastră premier al acestui stat? Ce greşeli aţi fi ocolit, dacă ar fi fost în puterea dumneavoastră, până la perioada de premier, că a fost 1998-1999.
Ion Sturza: „Bâlbâiala, dublele standarde, dublele luntre ş.a.m.d. Cineva ne-a suspendat nu de cel mai bun loc, ne-a suspendat şi noi nu am făcut, la început, reformele necesare. Noi vroiam să fim în confort. Noi doream să fim şi cu Estul, şi cu Vestul, şi cu ruşii, şi cu românii, şi cu găgăuzii, şi cu toţi trebuia să fim... Nu am avut tăria de caracter pe care au avut-o Ţările Baltice sau Polonia pentru a face reformele economice care trebuiau, reformele sociale. Noi mai aveam atunci resurse şi rezerve, inclusiv materiale, şi aveam entuziasmul oamenilor să facem lucrurile acestea. Ca să mai primească nişte bani de la FMI, politicienii ieşeau la tribună, spuneau: „Privatizăm!”, se duceau, după aceea, la şaşlâk şi spuneau: „Hai să păstrăm colhozurile!”. Au întins-o aşa până în 1998, când a crăpat... Când am venit noi, în 1998, am găsit o stare destul de deplorabilă şi în buget, şi în finanţele statului: nu se plăteau cu anii pensiile şi salariile.”
Vocea Basarabiei: Se plăteau în galoşi...
Ion Sturza: „Da. Mie mulţi îmi spun că eu nu plăteam. Dar, de fapt, eu, în două săptămâni, am oprit toată povestea aceasta. Şi, când am plecat, se plătea zi la zi. ”
Vocea Basarabiei: Exact, până la dumneavoastră. Şi asta e legat de Petru Lucinschi, care, spre exemplu, eu nu am să uit niciodată când spunea dumnealui: „Ce, Republica Moldova trăieşte sărac?! Iată, eu am fost în satul meu, la sora mea şi acolo merg ăştia pe drum, sora mea mi-a pus o pungă de fasole. Şi nu se trăieşte rău.” Dacă ţineţi minte.
Ion Sturza: „E o viziune. Eu vreau să vă spun că aceasta a fost marea problemă, că nu am avut, din păcate, lideri vizionari şi lideri care ar fi putut să se impună. Şi, cu cât timpul trecea, cu atât mai mult lucrurile se deteriorau şi rezerve interne pentru a face reforme nu au fost. Trebuia totul făcut într-o noapte.”
Vocea Basarabiei: Era şi acea proverbială bunătate a noastră despre care, mă rog, şi Ion Druţă vorbeşte, sau e un mit totuşi?
Ion Sturza: „Văzând cum se răfuiesc astăzi moldovenii în spaţiul public, nu cred eu că e tare multă bunătate la noi. La mijloc a fost lipsa de inteligenţă, cultură, experienţă de lider şi viziune, toate la un loc, pentru că noi am moştenit o ţară agrară, cu băieţi educaţi la preşedinţi de colhoz, cu koniaciok, cu şaşlâciok. Ei nu au terminat Sorbonne. Au făcut lucrurile ca într-un colhoz mare, unde să fie totul la ei... Şi aşa se şi continuă.
Modernizarea ţării n-a fost făcută şi nici astăzi Moldova nu e o ţară modernă. E arhaică, semicomunistă, cu un sistem de conducere moştenit de la comunişti. Noi avem raioane, noi avem ministere, noi avem multe lucruri. Nu avem ţara de mult timp, dar avem acelaşi sistem de comandă, avem secretar general, avem preşedinţi de colhoz. Deci ţara nu e modernă.”
Vocea Basarabiei: Dumneavoastră aţi devenit premier pentru mai puţin de un an, după cât e de calculat, dar un premier la care se face referinţă şi azi, fără să vi se conteste capacităţile şi abilităţile din acea perioadă. Dar, din câte a fost de văzut, acest lucru nu a fost de ajuns ca Republicii Moldova să i se dea şansa să fie alături de alte ţări europene. Şi vreau să vă întreb de ce, cine nu i-a dorit statului Republica Moldova un viitor mai bun?
Ion Sturza: „Au fost şi factori interni, şi externi. Exact aceeaşi situaţie este şi acuma, putem să facem o paralelă directă. Din extern e clar cine nu ne-a dorit să fim acolo şi, de aceea, au intrat în concubinaj cu cei din intern, şi au „cântat”, fie ei de stânga sau de dreapta... Exact aceleaşi poziţii: şi cei de stânga, şi cei de dreapta, şi cei antinaţionali, şi naţionali s-au unit în hora împotriva Guvernului nostru să-l dea jos, de fapt, blocând un proces...”
Vocea Basarabiei: A fost blocat Helsinki, a fost blocat, de fapt, drumul spre Europa.
Ion Sturza: „A fost. Pentru că toţi ştiu şi deja aceasta nu e o noutate că, din considerente politice, noi aveam foarte mari şanse să fim incluşi într-un proces rapid de integrare europeană. Eu am mai spus-o: noi aveam mai multe şanse să intrăm în Uniunea Europeană înaintea României. România era un caz mai greu, o ţară mai mare, mai complexă. Noi eram mai mici, euforia europeană a fost.
Dar atunci a fost un concubinaj la care au participat două figuri: Iurie Roşca şi Petru Lucinschi, nici măcar nu Voronin. Voronin discuta cu mine şi îmi spunea: „Băi, eu înţeleg că e un lucru bun. Ceea ce faci tu e extraordinar”. Deci nu el a votat împotrivă. A propos, când am intrat în criză politică, ei au votat politicile Guvernului, numai că după aceea, furibund, Piotr Chirilovici, împreună cu Iuri Ivanovici, au depus toate eforturile ca să distrugă Guvernul, ştiind foarte bine că nu era problema în Sturza sau nu era problema în Guvern... Problema era că trebuia, la Helsinki, să fie dat un semnal că Moldova era ţară eligibilă pentru integrarea europeană. Şi ne-au băgat pe linie moartă pe 10 ani... Asta a fost.”
Vocea Basarabiei: Care a fost cea mai dificilă zi din viaţa dumneavoastră de premier?
Ion Sturza: „Toate au fost dificile. Două lucruri au fost cele mai dificile. Atunci când Transnistria a deconectat energia electrică, în vară, şi Chişinăul s-a cufundat în beznă, se stricau frigiderele etc., unităţile economice fără energie nu puteau să funcţioneze. Aceasta a fost o lecţie dură pentru mine: eu consideram că toţi aveau grijă de ţară, dar unii se plimbau cu caii prin pădure, iar eu trebuia să negociez cu Transnistria şi cu România... Şi am făcut o greşeală, care cred că a fost o greşeală mare. Noi am avut soluţia tehnică să conectăm instantaneu sistemul nostru energetic la România, cel puţin, parţial. Nu am făcut-o pentru că, atunci când au simţi tiraspolenii că noi aveam soluţia tehnică, au revenit la masa de dialog. Acesta a fost primul.
Şi al doilea lucru, pe care eu nu pot să vi-l povestesc detaliat: ţara noastră, în 1998, datorită unei lipse de viziune, de trădare, aş spune, a fost supusă unui pericol enorm de atac terorist. Nu pot să vă dau detaliile, dar atunci a fost cel mai mare pericol care putea să se transforme într-un „11 septembrie” pentru Moldova. Şi iarăşi dintr-o trădare a unui om care mai este, se mai învârte, face glamour prin Chişinău. Nu e un secret, dar e un lucru pe care nu vreau să-l spun, pentru că e prea dureros pentru mine.”
Vocea Basarabiei: Dar cea mai fericită zi a fost vreuna din cele aproximativ 300 de zile de premier, cât aţi fost dumneavoastră?
Ion Sturza: „Eu consider că activitatea mea în Guvern nu s-a limitat doar la perioada când am fost de facto premier, dar şi în calitatea mea de vicepremier, ministru al Economiei, căci lucrurile trebuie privite în context. Când am început să plătim, zi la zi, salariile şi pensiile, în toată ţara... Şi aceasta s-a întâmplat nu la Braghiş, nu la Voronin, s-a întâmplat în timpul nostru.”
Vocea Basarabiei: Reforma teritorial-administrativă?
Ion Sturza: „Reforma teritorial-administrativă, reforma bugetară – aceasta iar e o mare tragedie că s-a revenit la raioane. Când am început reforma, cel mai pozitiv lucru a fost că a revenit speranţa la oameni. Au început să se facă nişte lucruri, se făcea drum, se făcea aeroport, veneau pensiile, veneau salariile, investiţiile, s-au făcut privatizările mari cu Lafarge-ul, a venit telefonia mobilă. Într-o perioadă de doi ani de zile, s-au întâmplat lucrurile acestea. A fost o perioadă foarte intensivă, dar după aceea au beneficiat...”
Vocea Basarabiei: După experienţa de premier, dumneavoastră personal aţi prosperat în afacerile dumneavoastră, nimeni nu impută acest lucru, iar Republica Moldova – nu, unii zic că chiar a regresat. Cum aţi explica dumneavoastră acest lucru? De ce şi de cine a depins? În mâna cui totuşi am dat noi destinul ei? Credeţi că ne-am făcut, de fapt, noi rău cu mâna noastră?
Ion Sturza: „Da, bineînţeles. Pentru că, până la urmă, suntem o ţară democratică, noi votăm, ne alegem Guvernul, ne alegem Parlamentul.
A propos, despre prosperarea mea de după perioada în care am fost premier. Eu am fost şi am rămas om de afaceri. Perioada mea de activitate politică a fost doar un serviciu public, cum mi-a spus cineva.”
Vocea Basarabiei: „V-a păsat, până la urmă...
Ion Sturza: „Dar eu nu am fost niciodată politician. Eu am revenit la afacerile mele. Şi, ca să nu fie un conflict de interese, să nu îmi arate mie cineva cu degetul, am plecat în alte ţări şi în alte lumi să-m fac munca şi să demonstrez că sunt capabil. Nu am stat aici. Nu am privatizat nimic aici, nu am luat nimic.
M-am dus. Şi aici unii spun: „Ai fost prim-ministru, ai furat toată ţara şi de acolo sunt milioanele tale.”. Stop! Eu am lucrat în medii economice foarte diferite. Până la urmă, soarta ne-o merităm. Noi suntem cei care alegem: noi am ales, noi avem elitele pe care le avem ş.a.m.d. Deci ţara, în continuare, se confruntă cu aceeaşi lipsă de lider şi de viziune sau cu existenţa elitelor incompetente sau hapsâne. Din păcate, asta e. Nu am putut să ne schimbăm tendinţa.”
Vocea Basarabiei: Dar în criza politică profundă, ziceaţi dumneavoastră, chiar fără de precedent, care s-a stins adineauri în Republica Moldova, s-a făcut adeseori referinţă la anul 1999, la demiterea cabinetului Sturza, atunci când Republica Moldova a pierdut acel drum la Helsinki, despre care vorbeam, unde trebuia să ne asumăm destinul european. Acum, după ce se pare că lecţia a fost însuşită, ne mai poate opri ceva din acest drum, mai poate fi el deturnat? Adică ajungem totuşi noi în Uniunea Europeană sau ne asociem, cel puţin?
Ion Sturza: „Vreau să vă dezamăgesc: acuma drumul european este cu mult mai complicat decât a fost atunci, din considerentele Uniunii Europene, nu ale Republicii Moldova. Pe de o parte, e criza din Uniunea Europeană, rigorile, criteriile de performanţă şi alte lucruri. Aici trebuie să fie chiar un efort supraomenesc ca să se întâmple lucruri radicale.
Pe de altă parte, ne pândeşte pericolul, în fiecare minută, datorită factorului intern, datorită incapacităţii elitelor politice şi de alt gen din Republica Moldova de a ajunge la un consens, în interesul cetăţeanului sau în interesul ţării. Acesta este pericolul. De fapt, nu la Bruxelles-ul este pericolul, aici este pericolul... Pentru că această coaliţie fragilă, aceste relaţii care sunt făţarnice şi nu sunt bazate pe nimic altceva decât interesul material, pot, în orice moment, să dinamiteze situaţia. Aceasta este o problemă pe care trebuie să conştientizăm.
Nici pe departe nu s-a depăşit criza, odată cu alegerea noului Guvern, lucrurile sunt încă destul de suspendate. Aceasta e povestea, pentru că noi fluturăm integrarea în Uniunea Europeană, considerăm că aceasta este politica noastră naţională ş.a.m.d., dar, de fapt, confundăm nişte lucruri. Statul nostru sau orice stat are nişte funcţii mult mai pragmatice şi mai simple: bunăstarea cetăţeanului şi securitatea cetăţeanului. Că noi putem să ajungem, prin consens, la concluzia că putem să o facem împreună cu alte ţări europene, ceea ce e corect, este doar un instrument, este o formă de a ne organiza. Dar trebuie să înţelegem: odată cu aderarea la Uniunea Europeană, noi ne limităm în suveranitatea noastră, trebuie să facem un efort economic, un fel de ajustare. Deci Uniunea Europeană nu ne rezolvă problemele pe care statul trebuie să le rezolve: bunăstarea sau nivelul de trai al oamenilor şi securitatea.”
Vocea Basarabiei: Şi noi trebuie să muncim.
Ion Sturza: „Da. Trebuie să muncim şi să ne facem tema acasă, nu la Bruxelles. Pentru că la ai noştri le place să meargă la Bruxelles, mergeau cândva la Moscova, dar eu cred că prima vizită trebuie făcută la Căinari, nu la Bruxelles...”
Vocea Basarabiei: Acum, când avem majoritate parlamentară, avem Guvern proeuropean, chiar aşa fragil, precum spuneţi dumneavoastră, de ce ar trebui să ţină cont guvernanţii să nu păţească ca şi Guvernul dumneavoastră, sper să nu vă supăraţi, spunând acest lucru, ca să nu fie demis?
Ion Sturza: „Trebuie să facă muncă politică. Oricât ar fi de banal spus, trebuie să facă muncă politică. Noi făceam muncă tehnocrată, noi făceam reforme, noi implementam măsuri economice şi foarte puţin ne-a păsat de politică. Politica au făcut-o alţii pentru noi şi, la prima cotitură, când s-a văzut că lucrul e stabil, ne-au dat jos. Trebuie să facă politică.
Aceasta e marea mea grijă astăzi, că cei care conduc Guvernul sau Parlamentul nu au experienţă politică, şi ei sunt nişte tehnicieni şi iarăşi cineva, sforarii din spate, îi vor folosi cât va fi o perioadă bună şi pe urmă îi vor trimite şi pe ei să se plimbe, cum ne-au trimis şi pe noi... Deci ei trebuie să fie capabili să facă politică.”
Vocea Basarabiei: Politică? Aceasta înseamnă comunicare cu populaţia?
Ion Sturza: „Categoric.”
Vocea Basarabiei: Justificarea acţiunilor lor.
Ion Sturza: „Transparenţă maximală. Orice pas trebuie, până la urmă, să aibă repercusiune în buzunarul omului... Punct. Acestea sunt lucruri simple.”
Vocea Basarabiei: Ar avea nevoie cineva de consultanţa dumneavoastră, de sfaturile dumneavoastră, ale unui om trecut printr-o situaţie pe care o regretă multă lume?
Ion Sturza: „Nu. Chiar vă fac o declaraţie, o confesiune: nu, pentru că eu sunt un factor destabilizator, nu sunt un factor consolidator, din păcate, pentru mine. Orice încercare a mea de a interveni cu un sfat, cu un ajutor, a fost interpretată, cel puţin, în ultimii ani, cu multă gelozie, cu multă suspiciune: care sunt intenţiile mele, poate că eu vreau să mă întorc în politică, poate că vreau să le iau plaja lor de joc.
Eu mă abţin şi sunt foarte rezervat, atunci când am tot felul de invitaţii gen Consiliul Economic sau altele. Ştiu că în Moldova nu există, din păcate, cultura relaţiilor bune cu foştii, cu actualii colegi sau cu oamenii, în genere. Eu nu aş fi vrut să intervin, pentru că întotdeauna am să fiu sincer şi franc în ceea ce spun şi ceea ce fac. Şi aşa o fac în spaţiul public. Şi nu aş fi vrut să intervin în aşa manieră, încât să complic viaţa.”
Vocea Basarabiei: Cum credeţi dumneavoastră: depinde soarta unei comunităţi, ca să nu zicem a unui popor, de un om sau de câţiva oameni, elita ce-şi asumă responsabilitatea să stea în frunte?
Ion Sturza: „Categoric da. Dar, ca să depindă, trebuie să ai această elită. Ea, din păcate, nu prea se întrezăreşte. Noi toţi suntem elită. Vreau să vă spun că elitele nu se nasc în pustiu, trebuie să ai o masă critică de oameni care propulsează. În felul lui, fiecare om e elită: unul e muncitor, unul e sudor-elită. Aici, cu partea publică, e mai greu. Aşa cum, o dată la o sută de ani, v-am spus, se naşte un antreprenor de geniu, aşa şi în politică, se naşte un Charles de Gaulle, Franklin Roosevelt, pentru că motivaţia de a intra în istorie, nu de a nimeri în istorie, este un pic diferită.
Un lider adevărat trebuie să fie un păstor, care să ştie nevoile oamenilor, să meargă înaintea lor, dar să nu-i exploateze în scopuri populiste, trebuie să fie mai mult decât o reflecţie a necesităţilor acestora. El trebuie să fie liderul care vede mai departe şi poate să-i ducă, pas cu pas, înainte. Genii sau cei mai de succes oameni în politică, sau liderii naţionali au fost cei care au găsit această balanţă: nici nu s-au îndepărtat de necesităţile oamenilor, dar nici nu s-au îndepărtat de necesitatea de reforme sau de politică vizionară.”
Vocea Basarabiei: Un politician trebuie să fie un om de bine, de bună credinţă, mai zicem?
Ion Sturza: „Ar fi de dorit. Dar, din păcate, aceasta nu e o specie care e de bună credinţă – politicianul, cel puţin, în zona noastră. A fi politician în zona noastră sau în ţările noastre înseamnă a fi cinic, a fi laş, a fi corupt, a fi multe alte lucruri. Deci e foarte greu să implantezi altă mentalitate sau altă atitudine, pentru că eşti o cioară albă.”
Vocea Basarabiei: De fapt, sunt captivii inversării unor valori.
Ion Sturza: „Aceasta întotdeauna a fost, admiraţia de mahala, aş spune: „Uite, s-a „învârtit”!”; „Dacă e mai corpolentă, e voinică şi e frumoasă”. Deci sunt nişte lucruri din folclorul nostru. Există o speranţă astăzi că va avea loc o schimbare reală de generaţii, pentru că eu n-aş simplifica schimbarea aceasta formală a unor persoane-cheie în Guvern, în Parlament. Ei sunt din alte generaţii, au alte apucături, alte experienţe. Şi există o speranţă că ei, dacă vor reuşi, cu guvernarea, deşi e foarte problematic, există o speranţă că va fi schimbarea calitativă a elitelor care guvernează.”
Vocea Basarabiei: Dumneavoastră aţi trăit mai multă vreme în România. Iar la noi există şi această opinie, mai pronunţată de la o vreme, prin Platforma Civică Acţiunea 2012, că vom reuşi doar unindu-ne cu România. Dumneavoastră ce părere aveţi vis-a-vis de această opinie sau opţiune?
Ion Sturza: „Eu am optat pentru această variantă de a continua şi afacerile, şi de a locui în România, din mai multe considerente, inclusiv ca să dau o perspectivă familiei mele, devenind cetăţean european, cu acte în regulă.
Pentru a fi eligibili, pentru a fi alături de România, noi trebuie să facem foarte mult în modernizarea ţării noastre. O ţară săracă, o ţară cu apucături antidemocratice, bântuită de conflicte teritoriale şi aşa mai departe nu e o piesă interesantă nici pentru România, nici pentru Uniunea Europeană. Aşa cum s-a reconfigurat Uniunea Europeană, ca o confederaţie a statelor, o zonă de bunăstare şi siguranţă a oamenilor, este, cred, formula cea mai bună şi înspre aceasta trebuie să mergem. Şi atunci problema istorică a noastră, de divizare, se va soluţiona de la sine.
Lucrurile sunt un pic mai complexe. Dacă ar fi doar băştinaşii, ar fi doar moldovenii-România, atunci nu ar fi, cred, o problemă, dar mai avem şi alolingvii. Să ne uităm atent la ceea ce s-a întâmplat în Ţările Baltice, nimeni n-a abandonat ţara, după integrare, din alţii decât băştinaşii. A fost zona de prosperitate şi de siguranţă. Noi trebuie să facem ţara noastră să fie o zonă de prosperitate şi siguranţă. Şi atunci lucrurile se soluţionează de la sine.”
Vocea Basarabiei: Banii fac fericiţi şi împliniţi pe oamenii care îi au?
Ion Sturza: „Nu. Eu cu aceasta am şi început, vă spun că în niciun caz. Deci, invers, gestionarea banilor este o mare provocare. Oamenii, care, pe neaşteptate sau pe aşteptate, devin posesorii unei averi impresionante, primul lucru pe care trebuie să-l facă, e să meargă la psihoterapeut, să facă şedinţe în grup cu alţii de-alde ei, ca să nu-i apuce aiurelile, pentru că acestea pot fi de orice gen. Este foarte complicat.
Nu, niciodată. Vă spun repetat: eu am văzut oameni fericiţi care nu aveau nimic şi am văzut oameni extrem de nefericiţi. Nu în zadar se spune că banii nu aduc fericirea, dacă tu nu ştii să-ţi construieşti cu banii aceştia ţie şi celor din jur un sentiment de fericire... Aici este un element de egoism raţional, descoperit de filosofi încă din secolul XIX. Deci trebuie să încerci să faci bine celor din jur, ca să fii tu fericit.”
Vocea Basarabiei: Şi aici vreau să vă întreb: de ce oamenii cu bani au, spre exemplu, nevoie să fie colecţionari de artă plastică, de cărţi bune? Dumneavoastră sunteţi unul dintre aceşti oameni.
Ion Sturza: „Unii fac acest lucru pentru a fi în rând cu lumea, deşi ei nu fac diferenţa între Rembrandt şi Picasso sau impresionişti şi avangardişti.”
Vocea Basarabiei: Tocmai acesta e: modă sau necesitate?
Ion Sturza: „Mulţi ajung la aceasta. Şi am ajuns şi eu, prin evoluţia mea, să percep şi să înţeleg arta. Şi devine o parte a vieţii tale.”
Vocea Basarabiei: O necesitate să fii mecenat?
Ion Sturza: „O necesitate de a fi înconjurat de lucruri care au valoare. Şi al treilea lucru, trebuie să o spunem sincer, aceasta este şi o investiţie. Aceeaşi artă este o investiţie care, între timp, îşi păstrează valoarea. Deci este o combinaţie între aceşti factori.”
Vocea Basarabiei: Ba chiar valoarea se amplifică, cu timpul.
Ion Sturza: „Da, dacă faci investiţiile corect, raţional.”
Vocea Basarabiei: Şi dacă ştii în ce anume. Şi tot oamenii bogaţi au nevoie să fie şi mecenaţi?
Ion Sturza: „Nu-mi place cuvântul acesta, nici „sponsor”, nici „mecenat”. Pentru că, până la urmă, asemenea lucruri nu le faci pentru imagine. Cei care o fac pentru imagine, fac, cred, mai rău, mai bine nu ar face-o. Întrucât ei ajută pentru a se filma la televizor şi a-şi pune fotografia pe Facebook că au ajutat pe cineva. Deci lucrurile stau cam aşa.
Revenim la ceea ce am spus, că banii nu sunt totul. Mai există şi posibilitatea aceasta: să fii responsabil social, să poţi să-i ajuţi pe cei din jur. Problema e că pe foarte mulţi oameni îi ajuţi, dar nu pe suficient de mulţi. Nu tu vei schimba lumea, nu tu vei schimba starea materială a oamenilor. Şi des ai dilema aceasta de a ajuta 10 persoane, dar mai stau la poartă încă 100 şi ştii că nu poţi să-i ajuţi. Şi atunci despre tine poate să se creeze o impresie inversă, că „ăsta are, dar nu dă”, că nu face.
Eu primesc des mesaje SOS că uite este un copil neajutorat, uite asta, uite alta, dar trebuie să fii raţional şi în chestiile acestea. Da, ai o sumă de bani pe care trebuie să o gestionezi corect. Noi o gestionăm prin Fundaţie, prin programe care au impact asupra miilor de copii, care influenţează sănătatea la zeci de copii. De aceea, eu întotdeauna m-am gândit: da, e bine să ajuţi un copil concret sau un om concret, dar, dacă cu aceeaşi 10 lei, soluţionezi o problemă la o mie de oameni, fă-o pentru o mie de oameni.”
Vocea Basarabiei: Ce trăiţi dumneavoastră în momentul în care faceţi un act de caritate şi vedeţi pe faţa unui om, care a beneficiat, o bucurie?
Ion Sturza: „O satisfacţie. Dar nu e un scop în sine. Eu vreau să vă spun că este şi un element de educaţie. Spre exemplu, copiii mei merg cu mine la casele de copii pe care le ajutăm noi, ca să vadă că sunt fiinţe mai triste decât ei. Avem un proiect de susţinere a unei case pentru copiii cu dezabilități funcţionale, pe care astăzi îi aduc din familiile lipsite de posibilităţi, cu ei se ocupă fizioterapeuţi. E un proiect foarte frumos la Călăraşi, pe care îl susţinem de mulţi ani. Pentru copiii mei, care comunică cu copiii aceştia, este şi o parte de educaţie. Sau un proiect economic avem, prin care zeci de mii de copii învaţă economia aplicată.
Sunt lucruri cu impact. Dacă te întâlneşti, aşa cum astăzi m-am întâlnit cu cineva pe stradă, şi m-a sărutat şi m-a îmbrăţişat, şi a spus că a beneficiat de o bursă de ajutor şi e mega-fericită, căsătorită, e un lucru bun.”
Vocea Basarabiei: Şi o întrebare, aş zice eu, fundamentală, au loc cele 10 porunci în business? Le aplică oamenii de afaceri?
Ion Sturza: „Da. Cei de succes – da. Eu des sunt întrebat dacă sunt adeptul sau nu sunt adeptul eticii şi moralei în afaceri. Eu sunt adeptul eticii şi moralei. Cei mai mari bani din lumea aceasta nu contează sau nu valorează, dacă sunt încălcate lucrurile elementare de etică şi morală...”
Vocea Basarabiei: Aş vrea să încheiem interviul nostru, dacă îmi permiteţi dumneavoastră acest lucru, cu o întrebare despre familie. V-aţi dori copiii să fie la fel ca şi dumneavoastră, să vă meargă pe urme? Îi îndemnaţi chiar să facă acest lucru?
Ion Sturza: „Nu. Eu aş fi vrut să fie mai buni decât mine. Şi sper că vor fi mai buni decât mine.”
