Semnarea în grabă a unui nou document (“memorandum Kozak” sau orice alt tip de document declarativ) poate pune bazele unei reintegrări virtuale, nu reale, care ar pune în pericol funcţionarea Moldovei ca stat şi apropierea sa de UE. În realitate, reintegrarea nu se va face prin semnarea unui document. Ştim cu toţii bine cât de mult sunt respectate tot felul de “fiţuici” în spaţiul postsovietic. Discuţiile despre reintegrarea Moldovei ar trebui să ţină cont de două precedente istorice relevante pentru Moldova. Cipru si Ajaria. În 1964, în urma unor tensiuni politice şi ciocniri violente, comunităţile grecească şi turcă au ajuns la un anumit compromis constituţional. Pe hârtie. Însă acel acord s-a dovedit a fi disfuncţional. Acel acord nu a dus la reintegrarea reală a Ciprului. Din contra, tensiunile din Cipru s-au agravat constant până au izbucnit într-un război în 1974.

Exact peste 10 ani, după aşa-numitul "compromis", Cipru a demonstrat absolut clar că semnarea unor acorduri nu neapărat aduce pace, şi, de fapt, poate destabiliza situaţia pe viitor. După războiul din 1974 a durat o perioada lungă în care partea grecească a Ciprului s-a modernizat, europenizat şi a aderat la UE. Astăzi Ciprul grecesc este de trei ori mai prosper decât Ciprul turcesc. Anume progresul politic şi economic în partea grecească a insulei a făcut zeci de mii de etnici turci să iasă în stradă cerând reunificarea insulei în 2002-2003. Foştii separatişti au devenit prointegraţionişti. Ciprul a demonstrat că reunificarea se face nu prin semnarea unor documente, ci prin schimbarea condiţiilor pe teren. Astăzi Cipru este mai aproape de reunificare ca niciodată.

Al doilea exemplu este regiunea Adjaria din Georgia. În perioada 1992-2004 aceasta nu era o regiune separatistă ca Abhazia si Osetia de Sud, ci semiseparatistă. În realitate, Adjaria era separată de restul Georgiei. Sub controlul lui Aslan Abaşidze, Adjaria avea propriile formaţiuni paramilitare, controla şi incasa taxele la hotarul cu Turcia şi portul Batumi; menţinea un sistem politic închis, autoritar, izolat politic de restul Georgiei. Guvernul central georgian nu avea practic nicio influenţă asupra Adjariei. Federaţia Rusă îşi menţinea prezenţa militară în Adjaria şi era foarte influentă datorită relaţiilor sale apropiate cu Abaşidze. Chiar dacă era separată, Adjaria nu era separatistă.

La nivel declarativ Adjaria recunoştea integritatea teritorială a Georgiei şi se considera formal parte a Georgiei, folosea valuta georgiană şi (foarte important) avea locuri în parlamentul din Tbilisi. Partidul lui Abaşidze întotdeauna "obţinea" 95% din voturi în Adjaria şi toţi deputaţii din Adjaria votau în parlamentul din Tbilisi aşa cum le dicta Abaşidze. În ultimii ani de preşedinţie, Eduard Şevardnadze conta foarte mult pe aceşti deputaţi din Adjaria, care, de fapt, îl ajutau mai mult sau mai puţin să menţină o majoritate în parlament. În schimbul sprijinului oferit unui lider autoritar la Tbilisi, Adjaria rămânea de facto separată de restul Georgiei. În 2004, Mihail Saakaşvili l-a forţat pe Abaşidze să evadeze în Rusia şi a asigurat reintegrarea deplină a Adjariei la Georgia. Saakaşvili a reuşit să reintegreze Adjaria datorită a trei factori. În primul rând, Saakaşvili era mai popular în Adjaria decât Abaşidze. În al doilea rând, Saakaşvili a exercitat presiuni militare asupra lui Abaşidze, aducând trupe georgiene la hotar cu Adjaria şi ameninţând cu o intervenţie militară. În al treilea rând, Rusia nu a intervenit. Drept rezultat regimul Abaşidze a implodat.

Pentru Moldova pericolul e că Transnistria poate deveni ca Adjaria de pe timpul lui Şevardnadze. Separată în realitate, dar neseparatistă declarativ. Reunificarea pe model adjarian nu ar fi probabilă în viitorul previzibil, pentru că condiţiile prezente în Georgia în 2004 nu sunt prezente în Moldova: preşedintele Voronin sau un viitor preşedinte nu sunt populari în Transnistria, Rusia nu va mai sta deoparte, iar Moldova nu va recurge la presiuni militare.

"Precedentul Adjaria" sau reintegrarea virtuală este cea mai periculoasă perspectivă pentru Moldova la etapa actuală. O reglementare rapidă, în baza regulilor impuse de Rusia, înaintea alegerilor nu va schimba aproape nimic în Transnistria, dar va schimba foarte multe în Moldova. Cu sau fără Smirnov, Rusia va încerca să creeze toate precondiţiile pentru păstrarea situaţiei actuale de facto în Transnistria: menţinerea unui sistem politic autoritar izolat de Moldova, asupra căruia Chişinăul nu va avea nicio influenţă reală; forţe paramilitare independente de Moldova, servicii speciale locale, controlul frontierei externe şi prezenţa militară rusă într-o formă sau alta.

Însă Moldova se va schimba foarte mult. Transnistria va recunoaşte formal (dar nu real) suveranitatea Moldovei, va trimite circa 20 de deputaţi în parlamentul de la Chişinău care vor deţine balanţa puterii, vor vota consolidat cum vrea Tiraspolul şi vor deveni principalii mediatori în sistemul politic fragmentat din Moldova. Astfel, Tiraspolul va impune regulile jocului oricărei administraţii de la Chişinău pentru încă mulţi ani, sau chiar decenii. Transnistria va avea puterea şi pârghiile necesare pentru a bloca eforturile Moldovei de a se reforma, europeniza şi consolida ca stat. Iar Moldova va avea pârghii minime pentru a influenţa Transnistria, virtual reintegrată. Republica Moldova poate uşor deveni ostaticul Transnistriei, aşa cum Şevardnadze era ostaticul Adjariei.

Reintegrarea însă este posibilă. Dar reintegrarea poate fi atinsă numai prin schimbarea realităţilor din Moldova, nu semnarea unor hârtii pe care nimeni nu le-ar lua în serios la Moscova sau Tiraspol. Reintegrarea deja se înfăptuieşte. Oamenii de afaceri transnistreni devin parte a spaţiului economic unic al Republicii Moldova; datorită ştampilelor vamale moldoveneşti, exporturile transnistrene în UE cresc masiv (făcând economia transnistreană şi mai dependentă de Chişinău), iar universităţile din Transnistria îşi doresc să fie acreditate la Ministerul Educaţiei de la Chişinău. Moldova are nevoie de consolidarea şi aprofundarea tendinţelor actuale atât în procesul de reglementare transnistreană, cât şi în apropierea de UE. Cu cât mai aproape de UE va deveni Moldova, cu atât mai funcţională, mai prosperă - cu atât mai reale vor deveni şansele unei reintegrări reale, nu virtuale.

Nicu Popescu, Cercetător la Consiliul European pentru Relaţii Externe de la Londra (www.ecfr.eu).