În ultimii 10 ani, politicienii din Republica Moldova şi România au apelat de mai multe ori la noţiunea de pragmatism, încercând astfel să plaseze pe un făgaş al normalităţii evoluţia relaţiilor bilaterale moldo-române. Însă, de fiecare dată, politicienii de la Chişinău şi Bucureşti au eşuat în încercările lor salutabile. Mai mult decât atât, noţiunea de pragmatism a fost discreditată treptat, astfel încât aceasta s-a transformat mai degrabă într-un eufemism ce ascunde neputinţa ambelor state de a elabora o strategie comună de dezvoltare a relaţiilor de parteneriat. Vizita oficială efectuată la Chişinău, la 7 iulie, de Ministrul de Externe al României, Lazăr Comănescu, se doreşte a fi un nou început de pragmatism în relaţiile Republicii Moldova cu România. În aceste condiţii, principala întrebare ce se impune este dacă pragmatismul mai este un concept credibil, viabil şi, mai ales, capabil să aducă dezvoltarea relaţiilor noastre cu România în albia normalităţii.

Chiar şi fără o analiză aprofundată a relaţiilor Republicii Moldova cu România din ultimii 10 ani, putem afirma că evoluţia relaţiilor bilaterale moldo-române a avut şi, cu regret, continuă să aibă un parcurs sinusoidal, ce poate fi comparat cu un topogan american ce provoacă senzaţii tari oficialilor din cele două capitale şi doar ameţeli cumplite opiniei publice din ambele state, mai cu seamă în Republica Moldova.

Este adevărat, acest parcurs sinusoidal a fost întrerupt în repetate rânduri de perioade scurte de pragmatism, care de fiecare dată surveneau după lungi perioade conflictuale între autorităţile de la Chişinău şi Bucureşti. Apelând la noţiunea de pragmatism, ambele state intenţionau să pună relaţiile lor pe un făgaş al normalităţii şi, totodată, să evite sau să soluţioneze treptat subiectele politice dificile.

În ultimii 10 ani, evoluţia relaţiilor Republicii Moldova cu România a fost marcată de trei perioade de pragmatism moldo-român: 1) 1998-2000; 2) aprilie - octombrie 2001; 3) ianuarie 2005 – iulie 2006. Actualmente, pare să se prefigureze la orizont cea de-a patra perioadă de pragmatism, care, deocamdată, rămâne o speranţă alimentată în mare parte de rezultatele mai mult declarative ale vizitei oficiale întreprinsă recent la Chişinău de Ministrul de Externe al României, Lazăr Comănescu.

Prima perioadă de pragmatism cuprinde anii 1998 - 2000 şi are ca element definitoriu prezenţa la cârma ambelor state a partidelor de orientare pro-democratică şi pro-integrare în structurile euro-atlantice. La Bucureşti aceste partide erau reprezentate de Convenţia Democratică din România (CDR), iar la Chişinău de Alianţa pentru Democraţie şi Reforme (ADR). Coincidenţa dintre CDR şi ADR la nivelul principiilor şi valorilor politice, precum şi a obiectivelor de politică internă şi externă respectate şi urmărite de ambele alianţe democratice au constituit acei factori care au creat pr emisele necesare pentru iniţierea unei perioade pragmatice în relaţiile Republicii Moldova cu România în această perioadă. Anume pe durată acestei perioade se observă o diminuare a retoricii identitar-lingvistice, iar in timp ce această din urmă nu mai domină agenda relaţiilor bilaterale, dialogul politic dintre Chişinău şi Bucureşti reuşeşte să fie extins şi impulsionat la toate cele trei nivele importante: Şefi de Stat, Parlamente şi Guverne. Pe parcursul acestei perioade se înregistrează un dialog intens între cele doua Preşedinţii. Doar în anul 1998, Preşedinţii Republicii Moldova şi României, Petru Lucinschi şi Emil Constantinescu, reuşesc să se întâlnească de trei ori. Tot în această perioadă, Preşedintele Parlamentului RM, Dumitru Diacov, întreprinde doua vizite de lucru la Bucureşti (în iunie 1998 şi aprilie 1999), iar, în aprilie 2000, la Chişinău se află în vizită de lucru Preşedintele Senatului României, Mircea Ionescu Quintus. De asemenea, la nivelul celor două Guverne au loc, în mai 1999, vizita oficială la Chişinău a Prim-ministrului României, Radu Vasile, iar, în luna august a aceluiaşi an, vizita oficială la Bucureşti a Prim-ministrului RM, Ion Sturza.

Lista întrevederilor bilaterale poate fi extinsă, însă ceea ce trebuie reţinut este că datorită iniţierii unui dialog politic intens şi extins ca tematici abordate, lipsit de prejudecăţi şi frustrări istorice şi, mai ales, axat pe un parteneriat comun în domeniul integrării europene, ambele state au reuşit să negocieze şi să parafeze, în aprilie 2000, Tratatul de Parteneriat Privilegiat şi Cooperare între Republica Moldova şi România. De remarcat că acest din urmă Tratat a fost rezultatul unui compromis atins de ambele părţi asupra unor chestiuni de principiu, după şapte ani de tratative interminabile. Datorită acestui compromis, s-a reuşit elaborarea unui document politic prin care, pe de o parte, Chişinăul şi Bucureştiul recunoşteau caracterul special al relaţiilor lo r bilaterale, întemeiate pe legături privilegiate cu rădăcini în trecutul istoric, precum şi pe comunitatea de cultură şi limbă existentă între Republica Moldova şi România. Totodată, ambele părţi stabileau obiectivele şi principiile directorii ce ar fi urmat să ghideze viitorul lor parteneriat privilegiat, axat, în special, „pe sprijinul reciproc al eforturilor lor de integrare în structurile europene în cadrul unei Europe unite”, precum şi pe angajamentul României de „a sprijini activ pe plan internaţional acţiunile pe care le va întreprinde Republica Moldova pentru păstrarea unităţii şi integrităţii sale statale ca unic subiect de drept internaţional”.

Totodată, dinamizarea dialogului politic a avut un impact pozitiv asupra evoluţiei cooperării în domeniul economic. În perioada de referinţă, România se afirmă ca un partener economic major al Republicii Moldova. În primul rând, asistam la o creştere continuă a schimburilor com erciale bilaterale, tendinţă ce a plasat România pe locul doi în topul partenerilor comerciali ai ţării noastre, după Federaţia Rusă. În acelaşi timp, este reluată cooperarea bilaterală în domeniul energetic ce s-a concretizat prin conectarea Republicii Moldova la sistemul energetic al României. Cooperarea în domeniul energetic este însoţită de o creştere vizibilă a interesului părţii române pentru participarea la procesul de privatizare a întreprinderilor industriale din ţara noastră. Dorind să atragă investiţiile române în Republica Moldova, Guvernul de la Chişinău a propus părţii române privatizarea a 51% din acţiunile întreprinderii petroliere moldoveneşti „Tirex-Petrol”, în contul datoriilor acumulate de Republica Moldova faţă de România în urma importului de energie electrică. În cele din urmă, iniţiativa Guvernului de la Chişinău a eşuat, trimiţând astfel un semnal descurajator potenţialilor investitori din România. De asemenea, tot pe durata acestei perio ade, datorită evoluţiei bune a relaţiilor dintre Republica Moldova şi România, precum şi a României şi Ucrainei, a fost posibilă crearea celor două Euroregiuni: Dunărea de Jos (1998) şi Prutul de Sus (2000). Toate succesele menţionate mau sus, au fost, însă, umbrite de nesemnarea de către Guvernele de la Chişinău şi Bucureşti a Tratatului de Parteneriat Privilegiat şi Cooperare parafat la Chişinău, la 28 aprilie 2000. De altfel, un eşec comun cauzat de instabilitatea politică de la Chişinău din anul 2000, precum şi de schimbarea guvernărilor ce a avut loc în România în toamna anului 2000, precum şi în Republica Moldova în primăvara anului 2001.

Cea de-a doua perioadă de pragmatism cuprinde etapa aprilie 2001 – octombrie 2001. Pragmatismul din această perioadă are ca esenţă axarea aproape exclusivă pe cooperarea economică şi cultural-educaţională, în paralel cu neglijarea, aproape totală, a subiectelor politice spinoase. De această dată, pragmatis mul nu mai are la bază coincidenţa de viziuni pro-reforme democratice şi pro-integrare europeană ce a existat între Chişinău şi Bucureşti în perioada 1998-2000. Astfel, în timp ce la Bucureşti noul partid de guvernământ, Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), împreună cu noul Preşedinte al României, Ion Iliescu, rămân angajaţi pe calea integrării europene, nu la fel stau lucrurile la Chişinău, unde la guvernare, pe cale democratică, vine Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), iar Preşedinte al Republicii Moldova este ales liderul PCRM, Vladimir Voronin, care opta deschis pentru integrarea accelerată a Republicii Moldova în CSI şi aderarea la Uniunea Rusia-Belarus. În plus, PCRM aduce cu sine un bagaj plin de frustrări şi prejudecăţi românofobe. Cu toate acestea divergenţe, la nivel de agende politice, Chişinăul şi Bucureştiul apelează la conceptul de pragmatism pentru a găsi un Modus Vivendi ce ar preveni situaţiile conflictuale ce se anunţau o ricum ca fiind iminente, din cauza diferenţelor menţionate mai sus.

Axarea pe proiectele economice şi evitarea subiectelor politice nu a dat rezultatele scontate. Proiectele economice comune au rămas în mare lor majoritate pe hârtie, altfel spus, ele nu au depăşit faza de propuneri. Ca exemple în această privinţă pot servi propunerile Guvernului de la Bucureşti de a participa la modernizarea şi privatizarea sectorului energetic din Republica Moldova, la privatizarea industriei vinului din ţara noastră sau să contribuie la construcţia unei căi ferate cu ecartament european ce ar uni ambele state. Acestea şi alte proiecte economice au rămas fără atenţia cuvenită din parte Chişinăului. Totodată, la 19 iulie 2001, chiar în toiul evoluţiei pragmatice a relaţiilor bilaterale, în Parlamentul de la Chişinău este discutată şi aprobată, prin votul deputaţilor comunişti şi a şase deputaţi din Alianţa Braghiş, Legea cu privire la drepturile persoanelor aparţinând mi norităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor, care, printre altele, întăreşte rolul şi statutul limbii ruse în Republica Moldova.

Această Lege pune capăt „armistiţiului” identitar-lingvistic convenit tacit de Preşedinţii României, Ion Iliescu, şi al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, în timpul întrevederii lor oficiale de la Bucureşti, din 1 mai 2001. Discutarea şi aprobarea Legii cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale în Parlamentul RM este interpretată de Preşedintele Ion Iliescu ca reprezentând lansarea teoriei existenţei unei limbi moldoveneşti diferită de cea română şi urmăreşte deznaţionalizarea românilor din Republica Moldova.

Spiritele se încing treptat în ambele capitale, mai ales, după ce Preşedintele Vladimir Voronin promulgă menţionata Lege la 28 august 2001, deci cu 3 zile înainte de sărbătoarea naţională „Limba Noastră”. La Bucureşti formula „un pop or doua state româneşti” revine în retorica publică a politicienilor români, mai cu seamă în Parlamentul României care în perioada 2000-2004 avea o influentă fracţiune a Partidului România Mare (PRM). Retorica Bucureştiului are ca efect exacerbarea frustrărilor şi prejudecăţilor românofobe ale guvernanţilor de la Chişinău. În consecinţă, asistăm la înrăutăţirea treptată a calităţii dialogului politic dintre Bucureşti şi Chişinău, acesta fiind transformat într-un ping-pong de altercaţii verbale.

În cele din urmă, pragmatismul din perioada aprilie 2001 - octombrie 2001 este aruncat în aer de Declaraţia inamicală la adresa României făcută de Ministrul Justiţiei al RM, Ion Morei, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în contextul discutării dosarului Mitropoliei Basarabiei. Prin acea Declaraţie de pomină, Ministrul Morei a lansat critici dure la adresa României pe care a acuzat-o de „amestec direct în treburile statului suveran şi independent R epublica Moldova”, precum şi de „semănarea discordiei între credincioşi pentru a se ajunge, în sfârşit la confruntare şi la o perpetuă stare beligerantă, de destabilizare a situaţiei sociale şi politice în Republica Moldova”.

Cea de-a treia perioadă de pragmatism survine abia în ianuarie 2005 şi durează până în iulie 2006. Pragmatismul din perioada de referinţă are ca platformă comună integrarea europeană a Republicii Moldova şi României, lucru devenit posibil odată cu reorientarea spre Vest a vectorului de politică externă a guvernării de la Chişinău şi, mai cu seamă, datorită ridicării procesului de integrare a Republicii Moldova în UE la rang de obiectiv strategic, prin consens, de către toatele partidele parlamentare, inclusiv de PCRM, care până în 2005 a dat dovadă de o poziţie confuză la acest subiect. La Chişinău, începutul acestei perioade se produce în contextul înrăutăţirii relaţiilor Republicii Moldova cu Rusia după eşecul Memorandumului Kozak, de asemenea, sub presiunea revoluţiilor colorate de la Tibilisi (2003) şi Kiev (2004) şi, în special, pe fundalul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 2005. Toţi aceşti factori l-au şi determinat pe Preşedintele Vladimir Voronin să opteze pentru o deschidere şi un angajament mai mare în raport cu UE, NATO şi, desigur, România astfel încât să asigure o nouă victorie pentru partidul său PCRM la alegerile parlamentare din 2005.

Anume pe aripile pragmatismului declarat, Preşedintele României, Traian Băsescu, şi Preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, stabilesc o puternică, dar efemeră relaţie personală ce devine motorul evoluţiei relaţiilor moldo-române. De fapt, asistăm la o personalizare accentuată a cooperării bilaterale în detrimentul instituţionalizării acesteia din urmă atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Noua deschidere încurajează România să anunţe despre intenţia sa de a juca un rol mult mai act iv în soluţionarea problemei transnistrene, Bucureştiul intenţionând să propună chiar un proiect propriu de rezolvare a conflictului. De asemenea, Bucureştiul propune Chişinăului să joace rolul de avocat al Republicii Moldova în UE. Ofertele Bucureştiului nu trezesc, însă, entuziasm în rândul factorilor de decizie de la Chişinău. Mai mult decât atât, în scurt timp, atât la Bucureşti cât şi la Chişinău, la suprafaţă se profilează interpretări diferite a noţiunii de pragmatism. În timp ce Bucureştiul vede integrarea ambelor state în UE prin prisma „un popor două state româneşti”, la Chişinău acelaşi proces este văzut prin prisma formulei „două popoare şi două state diferite”. În problema transnistreană, în timp ce România optează pentru o implicare mai activă în găsirea unei soluţii politice la masa negocierilor, Chişinăul propune Bucureştiului un rol pasiv, şi anume să contribuie la soluţionarea problemei transnistrene prin semnarea celor două acorduri : Tratatul politic de bază şi Acordul privind frontiera dintre Republica Moldova şi România.

Poziţiile Bucureştiului şi Chişinăului asupra Tratatului politic de bază şi Acordul privind frontiera, de asemenea, scot în evidenţă o înţelegere total diferită a noţiunii de pragmatism. Astfel, în timp ce în viziunea Bucureştiului, Tratatul politic de bază ar urma să stabilească un Parteneriat European cu Chişinăul şi să consfinţească statutul României de avocat al Republicii Moldova pe calea integrării în UE, Chişinăul oficial doreşte semnarea unui ordinar Tratat de Parteneriat şi Colaborare care nu numai că ar face abstracţie de legăturile istorice, etnice şi lingvistice dintre Republica Moldova şi România, dar ar face trimitere expresă şi la Tratatul de Pace de la Paris din 1947, considerat o sechelă a trecutului de către politicienii români, iar de guvernanţii de la Chişinău ca reprezentând o pavăză în calea iredentismului român. În cazul Acordului privind frontiera, se remarcă aceeaşi diferenţă de optică. Astfel, în timp ce Chişinăul doreşte un Acord ce ar face trimitere la Tratatul de Pace de la Paris din 1947, prin urmare un Acord cu valenţă politică, Bucureştiul ar fi dispus să semneze un Acord pur tehnic de asistenţă la frontieră ce ar reglementa interacţiunea autorităţilor din ambele state în perimetrul frontierei moldo-române. Toate acestea contradicţii au şi dus la deraierea cooperării pragmatice din perioada 2005-2006. Iar Declaraţia, cu iz populist, făcută în iulie 2006 de Preşedintele Băsescu, prin care dânsul anunţa că ar fi propus Preşedintelui Voronin aderarea concomitentă la UE a României şi Republicii Moldova, a constituit, de fapt, momentul care a scos la suprafaţă, în toată profunzimea lor, respectivele contradicţii de viziuni existente între Bucureşti şi Chişinău.

Vizita oficială întreprinsă la Chişinău, la 7 iulie, de Ministrul de Externe român Lazăr Comănescu, pare să anunţe cea de-a patra perioadă de pragmatism moldo-român, ce ar avea ca piatră de temelie sprijinirea Republicii Moldova pe calea integrării în UE. Este adevărat că vizita la Chişinău a Ministrului Comănescu a reanimat dialogul diplomatic între Bucureşeti şi Chişinău ajuns în impas în decembrie 2007, după ce Chişinăul a expulzat din Republica Moldova doi diplomaţi români pe care i-a declarat persona non-grata. Dar, de asemenea, este adevărat că dialogul politic la nivel de Şefi de Stat, Parlamente şi Executive rămâne în continuare blocat, iar relansarea va depinde şi de rezultatele şedinţei Comisiei mixte moldo-române de cooperare economică şi integrare europeană ce ar urma să aibă loc în prima jumătate a lunii septembrie.

Totodată, în timpul vizitei, Ministrului Comănescu la Chişinău, probabil dorind să dea dovadă de spririt pragmatic, Preşedintele Vladimir Voronin a propus părţii române deschiderea, prin reciprocitate, a oficiilor consulare române la Cahul şi Bălţi şi a oficiilor consulare mo ldovene la Iaşi şi Constanţa. Cu toate acestea, deschiderea respectivelor oficii consulare române, precum şi semnarea Convenţiei privind micul trafic de frontieră cu Chişinăul rămân în continuare condiţionate de semnarea Acordului privind frontiera moldo-română.

De altfel, aşa cum se menţionează şi în Comunicatul de presă al Ministerului de Externe al României, întrevederile avute la Chişinău de Ministrul Lazăr Comănescu cu Preşedintele Vladimir Voronin şi Ministrul de Externe Andrei Stratan au relevat importanţa şi dorinţa ambelor părţi de a continua eforturile vizând finalizarea Tratatului privind regimul frontierei de stat şi a Acordului de parteneriat şi cooperare între România şi Republica Moldova. După cum a anunţat însuşi Preşedintele Voronin în timpul conferinţei sale din 23 iulie, se pare că, într-adevăr, părţile au făcut unele progrese în negocierea celor două acorduri. De exemplu, Chişinăul a renunţat la ideea ca respectivele acorduri s ă mai facă referire la limba moldovenească, precum şi să facă trimitere la Tratatul de Pace de la Paris din 1947, care, în viziunea Guvernării actuale de la Chişinău, ar fi urmat să stea la temelia prezervării inviolabilităţii frontierei Republicii Moldova cu România. Cu toate acestea, se pare că Bucureştiul şi Chişinăul încă n-au ajuns la un consens vizavi de denumirea respectivelor acorduri, fapt ce vine să denote că nici discuţiile asupra conţinutului respectivelor documente nu sunt pe deplin lămurite. Această prezumţie nu este lipsită de conţinut, deoarece, pentru Bucureşti viitorul Tratat politic de bază cu Chişinăul ar urma să consfinţească legăturile istorice, etnice şi lingvistice existente între Romania şi Republica Moldova, precum şi să stabilească un Parteneriat European cu Chişinăul. În schimb, pentru actuala guvernare de la Chişinău atât Tratatul politic de bază, cât şi Acordul privind frontiera moldo-română ar trebui, mai întâi de toate, să afirme unicitatea Re publicii Moldova şi a poporului său în raport cu România.

Printre altele, este uşor de remarcat că actuala Guvernare de la Chişinău condiţionează pragmatismul său în relaţia cu Bucureştiul de semnarea Tratatului politic de baza şi a Acordului de frontieră cu România. Poziţia Chişinăului contravine cu cea a Bucureştiului enunţată de Ministrul Comănescu chiar în timpul vizitei sale în Republica Moldova. Or, conform şefului diplomaţiei române evoluţia relaţiilor Republicii Moldova cu România nu ar trebui să devină ostatică a condiţionării de progresul înregistrat în negocierea celor două acorduri, pentru că, în opinia sa, cadrul politico-juridic existent între Republica Moldova şi UE permite avansarea pe toate planurile în relaţiile Republicii Moldova cu România, care din ianuarie 2007 este membră a UE.

Şi totuşi, mai este oare credibilă noţiunea de pragmatism în relaţiile Republicii Moldova cu România?

Având în vedere toate aceste elemente de discordanţă care există actualmente între Chişinău şi Bucureşti este logic să ne întrebăm dacă noua perioadă de pragmatism ce se profilează la orizont, precum şi noţiunea de pragmatism în sine mai au şanse reale să aducă relaţiile de cooperare dintre Republica Moldova şi România în albia unei evoluţii normale, stabile, previzibile şi cu o dinamica ascendentă.

În ciuda multiplelor discordii şi contradicţii de substanţă existente între viziunile Chişinăului şi Bucureştiului cu privire la dezvoltarea relaţiilor lor bilaterale, răspunsul la o eventuală întrebare formulată în termenii schiţaţi mai sus ar fi unul încărcat cu semantică pozitivă. Desigur, noul început fragil de pragmatism, precum şi conceptul de pragmatism au şanse de izbândă, însă materializarea lor este direct proporţională cu capacitatea ambelor părţi de a formula în consens o Strategie comună de dezvoltare a relaţiilor de parteneriat dintre Republica Moldova şi România, care ar urma să fie întemeiată pe obiective şi principii convenite de comun acord. Printre respectivele obiective şi principii, de care s-ar ghida ambele capitale în dezvoltarea cooperării lor bilaterale, ar putea să se numere:

-            Transferarea discuţiilor pe teme istorice şi identitar-lingvistice din sfera politicului în sfera dezbaterilor ştiinţifice;

-            Abţinerea de la retorica şi acţiunile de politică internă şi externă de natură să submineze evoluţia stabilă a relaţiilor moldo-române;

-            Dinamizarea cooperării economice prin lansarea unor proiecte comune infrastructurale în domeniile securităţii energetice, mediului înconjurător, agriculturii, transporturilor şi telecomunicaţiilor. În domeniul transporturilor, construirea unei căi ferate cu ecartament european ce ar lega Republica Moldova de România şi UE ar fi, fără îndoială, un început de bun augur;

-            Declararea teritoriului frontalier moldo-român ca reprezentând un spaţiu de cooperare transfrontalieră europeană ce ar urma să fie ţinta unor proiecte infrastructurale comune finanţate din fondurile structurale ale UE;

-            Renunţarea la principiul condiţionalităţii în relaţiile dintre Chişinău şi Bucureşti, pentru că, aşa cum ne o demonstrează şi realităţile prezente, condiţionarea evoluţiei relaţiilor moldo-române de semnarea unor acorduri nu este nicidecum de natură să îmbunătăţească încrederea între părţi;

-            Axarea cooperării bilaterale pe ideea pregătirii Republicii Moldova pentru eventuala integrare în UE. Însă, pentru a face posibilă şi credibilă o astfel de cooperare, mesajele şi luările de poziţie ale României în raport cu Republica Moldova ar urma să se identifice cât mai mult posibil cu cele ale UE. Doar astfel, forţele politice de la Chişinău, care mai sunt încă dominate de frustrări şi prejudecaţi istorice vizavi de România, vor avea mai puţine motive şi pretexte să pună la îndoială sinceritatea Bucureştiului, să acuze România de imixtiune în treburile interne ale Republicii Moldova sau să o suspecteze de iredentism;

-            Semnarea Tratatului politic de bază, precum şi a Acordului privind frontiera ar urma să se axeze pe facilitarea dezvoltării unui Parteneriat European de lungă durată între Bucureşti şi Chişinău. Desigur, aceste două acorduri ar trebui să ia în calcul susceptibilităţile principalilor actori politici de la Bucureşti şi Chişinău de care depinde, de fapt, ratificarea lor;

-            De asemenea, Bucureştiul şi Chişinăul ar trebui să contribuie la îmbunătăţirea expertizei comune în domeniul dezvoltării relaţiilor bilaterale. În acest sens, o soluţie ar fi instituirea unui Centru comun de studii strategice ce ar oferi consultanţă echidistantă ambelor guverne.