În ultimul timp în mass media din Moldova problematica securităţii naţionale obţine o rezonanţă din ce în ce mai mare. Tot mai mulţi cercetători, comentatori şi politicieni încearcă să răspundă la întrebarea: este sau nu fezabil statutul de neutralitate al Republicii Moldova? Referitor la această întrebare şi-a precizat poziţia şi Preşedintele statului. Într-un stat democratic, atît argumentele pro-NATO, cît şi argumentele anti-NATO au dreptul la viaţă. Ceea ce este comun însă adepţilor acestor două curente este faptul că ambele recunosc Alianţa Nord-Atlantică drept principala organizaţie politico-militară şi de securitate din acest areal geografic. Altfel spus, în prezent nu există o alternativă viabilă de asigurare a securităţii în afara aderării sau a colaborării cu NATO. Indiferent care ar fi procentul celor care susţin şi a celor care se opun aderării Moldovei la NATO, problema se reduce de fapt la lipsa unor strategii coerente de politică externă şi securitate naţională. Cu toate acestea, procentul celor ce susţin aderarea Moldovei la NATO este mai mare la noi decât în Ucraina şi aproximativ egal cu cel existent în momentul declanşării procesului de integrare euro-atlantică în Slovenia sau alte state.

Prin această analiză nu voi încerca să conving pe nimeni despre necesitatea aderării la NATO. Aş dori însă să fac o delimitare între argumentele şi pseudo-argumentele invocate de unii comentatori. Principalul argument al celora ce se opun aderării în perspectivă a Republicii Moldova la NATO se rezumă la imposibilitatea reglementării diferendului transnistrian. Cu alte cuvine, conducerea a stabilit drept prioritatea nr.1 reintegrarea teritorială, subordonînd acesteia vectorul politicii externe şi concepţia naţională de securitate. În acest sens, Preşedintele Voronin afirma în ziarul Der Standard: «Avînd în vedere situația geopolitică în care se află Moldova, toți conștientizează faptul că cel mai bine nouă ne convine neutralitatea. Și, în primul rind, în legătură cu problema transnistriană.

Or, acest argument şi-a demonstrat deja ineficacitatea, Federaţia Rusă rămânâd a fi singurul stat care nu recunoaşte şi nu respectă neutralitatea Moldovei, stipulată încă în 1994 prin articolul 11 al Constituţiei. Să admitem că de dragul neutralităţii, Moscova va accepta totuşi să-şi retragă forţele sale militare din Transnistria, cerând elitei separatiste de la Tiraspol să accepte reunificarea cu partea dreaptă a Nistrului. Va fi acesta un stat viabil? În toţi aceşti ani, în stânga Nistrului a crescut şi s-a format în spiritul propagandei MGB-ului de la Tiraspol o generaţie ostilă ideii de convieţuire în cadrul Moldovei, refractară procesului de integrare europeană, democraţiei, drepturilor omului şi libertăţii. Astfel, din punct de vedere politic, economic, educaţional, mediatic, etc. regiunea transnistriană este puternic dependentă de Rusia. Tinerii transnistreni îşi văd viitorul împreună cu Rusia, în timp ce părinţii acestora muncesc în prezent în calitate de cetăţeni ruşi în diferite regiuni ale Rusiei. În aceste condiţii, întrebarea este cum intenţionează să asigure conducerea Moldovei reunificate integrarea practică a acestei regiuni? Din cele cinci grupuri de lucru, convenite la întâlnirea Voronin-Smirnov s-au reunit doar trei, care însă nu au putut adopta nici un proiect comun concret până în prezent. Cât timp teritoriul controlat de Chişinău nu va fi destul de atractiv din punct de vedere politic şi economic, elitele din regiunea transnistriană vor căuta să menţină relaţii directe cu Moscova, Kievul, Brussel-ul, etc. Or, pentru a deveni atractivă, Republica Moldova trebuie să devină prosperă, stabilă şi predictibilă. Aceste obiective nu pot fi atinse fără o asociere la Uniunea Europeană şi aprofundarea cooperării cu NATO.

Am ajuns astfel la cel de-al doilea argument vehiculat frecvent în Moldova: aderarea Moldovei la UE nu este condiţionată de aderarea la NATO. Cei care susţin acest lucru au în fond dreptate. Nu există nici un Tratat european, ce ar stipula această obligativitate. Totuşi, cei care au citit vreodată articolul 5 al Tratatului de la Washington înţeleg foarte bine că prin acesta Alianţa şi-a stabilit foarte clar aria sa de responsabilitate – asigurarea securităţii europene şi a arealului Atlanticului de Nord. Astfel, statele Uniunii Europene, membri NATO sau neutre, consideră Alianţa Nord-Atlantică drept garantul securităţii lor. Indiferent dacă participă sau nu în structurile politico-militare ale Alianţei, statele europene contribuie în mod individual şi colectiv la menţinerea păcii şi securităţii în lume. Printre acestea, unele state neutre precum: Austria, Finlanda, Suedia ş.a. au bugete militare mult mai mari decât multe state-membre NATO. Respectiv, acestea participă activ în misiuni de menţinere a păcii în majoritatea focarelor de conflict sau în misiuni de stabilizare post-conflict, sub comanda NATO sau a UE, fără a considera neutralitatea lor drept obstacol.

Mai mult, odată cu integrarea Uniunii Europei Occidentale în UE şi a dezvoltării Politicii Europene de Securitate şi Apărare, Uniunea Europeană însăşi este pe punctul de a deveni o organizaţie politico-economică, de securitate şi apărare. Prin intermediul Comitetului său Militar, Celulei de Planificare, Grupului Vest-European de Armamente, Centrului Situaţional, precum şi prin crearea forţelor multinaţionale europene - EUROCORP (Corpul European), EUROFOR (Forţa Europeană de Uscat), EUROMARFOR (Forţa Maritimă Europeană), Grupul aerian European, Divizia Centrală Multinaţională ş.a. Uniunea Europeană poate îndeplini în prezent: misiuni umanitare şi de salvare, misiuni de menţinere a păcii şi misiuni de gestionare a crizelor şi de impunere a păcii.

Fără a avea pretenţia de a înlocui NATO, UE îşi va putea pune mai eficient în aplicare dimensiunea sa de politică externă, securitate şi apărare odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Misiunile europene de menţinere a păcii şi stabilizare post-conflict din Chad, Congo, Bosnia, Albania, Macedonia sau Kosovo reprezintă o mărturie clară a funcţionalităţii dimensiunii de securitate şi apărare în cadrul UE. Tratatul din 1992 privind Uniunea Europeană stipulează foarte clar că: „Politica externă şi de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea UE, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, în viitor, la o apărare comună”. Cu alte cuvinte, UE urmăreşte să-şi completeze dimensiunile politică şi economică cu cele de securitate şi apărare.

Dacă avem în vedere această traiectorie de dezvoltare pe care UE a parcurs-o din 1992 până astăzi, ar trebui să conchidem că procesul de integrare europeană a Moldovei ar contraveni din nou neutralităţii Moldovei. Pentru alte state membre sau aspirante la UE şi NATO, nu există nici o problemă deoarece, acestea îşi subordonează interesului lor strategic interesele conjuncturale.

Conducerea Moldovei consideră că, în prezent, conjunctura politică internă şi internaţională cere promovarea neutralităţii drept principiu fundamental al politicii externe şi de securitate naţională. Preşedintele Moldovei afirmă în acest sens că „ar fi greșit (să credem – n.a.) că noi putem avea vreo influență asupra politici europene geostrategice sau asupra lumii. Nu cred ca intrarea noastră in NATO va conduce la o eficientizare vizibilă. NATO funcționează bine și fără Moldova”. Putem observa în această afirmaţie o greşeală logică evidentă. Conducerea Moldovei porneşte de la premisa că scopul aderării Moldovei la NATO ar fi (prin absurd) creşterea eficienţei acestei organizaţii. În realitate, scopul unei eventuale politici de integrare euro-atlantică ar fi inversul: eficientizarea politicii naţionale de asigurare a securităţii, prin implementarea şi racordarea la standardele NATO, reforma sectorului de securitate şi apărare, obţinerea asistenţei financiare, logistice şi militare şi a unor garanţii externe privind frontierele, reintegrarea regiunii transnistrene, retragerea trupelor ruseşti din Transnistria şi respectiv asigurarea securităţii naţionale. Prin urmare, argumentul invocat mai sus se dovedeşte a fi la fel de fals ca şi primul.

Cel de-al treilea pseudo-argument, pe care îl promovează promotorii neutralităţii se reduce la compararea Republicii Moldova cu situaţia geopolitică şi geostrategică a altor state neutre din Europa. Falsitatea acestuia este evidentă, deoarece nici unul din statele neutre din Europa nu se confruntă cu problema secesionismului, a instabilităţii politice, economice şi puternicii presiuni ruseşti. Amplasarea geopolitică a fiecăruia din cele cinci state-neutre este total diferită, dar cu mult mai avantajoasă celei a Republicii Moldova. Proclamarea neutralităţii lor a avut loc în contexte istorice diferite, urmărind scopuri politice clare şi beneficiind de garanţii externe pentru realizarea acestora. Nivelul lor de dezvoltare economică şi puternica atractivitate investiţională a acestor state se datorează prezenţei lor UE şi în imediata vecinătate a NATO. Acestea nu au dispute teritoriale cu vecinii şi nici un astfel de potenţial intern destabilizator precum ţara noastră – ce emană riscuri şi ameninţări la adresa securităţii regionale. Din aceste şi alte raţiuni politice, economice şi sociale, elitele politice din Republica Moldova ar trebui să conştientizeze şi să promoveze cu fermitate vectorul aprofundării relaţiilor Moldovei cu NATO. […].

-- Radu Gorincioi, Analist pe probleme de securitate

http://www.unimedia.md/index.php?mod=home&hmod=interviewbyid&id=64