UE are un ritual aproape anual de perfecţionare a Politicii Europene de Vecinătate (PEV), prin iniţiative ca “Noul Ostpolitik”, PEV Plus, Sinergia Mării Negre şi, mai recent, Parteneriatul Estic. Acestea tind, de obicei, să facă PEV mai atractivă, oferindu-le noi beneficii vecinilor săi.

Vecinii “vechi” şi vecinii “noi”

PEV este concepută în baza instrumentelor de extindere a UE (armonizarea legislaţiei, plan de acţiuni, raporturi anuale, twinning etc.), dar fără o perspectivă de aderare. Însă o mare problemă a PEV este faptul că statele vecine ale UE sunt foarte diferite de candidaţii de aderare din Europa Centrală în anii 90-ci, sau de Balcani astăzi. Modelul de extindere a UE în Europa Centrală era simplu: ţările trebuiau să adopte acquis-ul comunitar, adică întregul volum de legislaţie al UE. Acest model lăsa puţin loc pentru manevre sau negocieri, deoarece relaţia era una absolut asimetrică. Regulile aderării nu erau negociate, ci dictate de către UE. Singurul lucru pe care ţările Europei Centrale îl puteau negocia era termenul de adoptare a acquis-ului. Dar spre deosebire de “vecinii candidaţi la aderare” din Europa Centrală sau Balcanii de Est, vecinii estici ai UE au şi alte două alternative aderării: să accepte apartenenţa la sfera de influenţă a Rusiei ori să încerce să balanseze, între Est şi Vest, în stilul lui Tito, păstrând regimuri politice semi-democratice (sau semi-autoritare) şi fără a adera la vreunul din centrele de putere regională. Noii vecini se pot eschiva mai uşor de la condiţionalitatea UE şi de la reformele aferente. Vecinii UE au elite profund corupte şi deseori autoritare, al căror scop principal este de a rămâne la putere. Imperativul rămânerii la putere este mai important decât imperativul europenizării. Totuşi, o astfel de strategie poate uşor eşua, deoarece state ca Moldova sau chiar Ucraina nu au mărimea şi resursele necesare pentru a juca pe o perioadă îndelungată “jocul suveranităţii”. Fără reforme accelerate şi apropierea de UE, alunecarea în sfera de influenţă rusă este mult mai probabilă decât balansarea perpetuă între Rusia şi UE. De asemenea, o astfel de strategie nu ţine cont de faptul că pentru Europa Centrală principala garanţie a suveranităţii lor sunt UE şi NATO, nu politica externă multivectorială.

Presiunile externe asupra suveranităţii vecinilor estici ai UE sunt foarte mari, deoarece nici Rusia, nici UE nu le tratează ca pe state cu adevărat suverane. Rusia crede că acestea nu au capacitatea de a fi suverane, iar UE exportă propriile standarde în toate direcţiile, de parcă toţi vecinii sunt candidaţi la aderare. Totodată, vecinii UE deseori folosesc relaţiile lor cu UE nu atât pentru modernizare şi nu ca pe o alegere civilizaţională, cât ca pe un instrument de consolidare a libertăţii lor de acţiune în relaţia cu Rusia. Toţi vecinii estici ai UE - de la Belarus la Azerbaidjan - se declară “punţi de legătură” între Est şi Vest şi au politici parţial multivectoriale (cu excepţia Georgiei), pe când Europa Centrală era exclusiv proeuropeană atât în politicile interne, cât şi externe. Majoritatea guvernelor est-europene doresc o PEV “a la carte”, adică selectivă. Vecinii UE, de cele mai multe ori, nu sunt interesaţi să importe întregul acquis comunitar. Azerbaidjanul e interesat în cooperarea energetică, Georgia doreşte mai mult sprijin din partea UE contra Rusiei, dar niciunul nu-şi doreşte regimul Comerţului Liber Aprofundat oferit de UE, care presupune armonizarea cadrului regulator naţional cu cel al EU. Mihail Saakaşvili a exclamat odată că Georgia nu are nevoie de un model european de dezvoltare economică, ci de unul “gen Dubai sau Singapore”, care nu frânează creşterea economică şi nici nu impune costuri excesive pentru afaceri, cum ar fi codurile muncii sau cerinţele legate de mediul înconjurător.

Europene şi nu prea

Ţările din “vecinătatea suverană” sunt diferite, desigur. În linii mari, Moldova şi Ucraina îşi conturează politicile interne şi externe ca pe o dorinţă de aderare la UE. Atât elitele, cât şi opinia publică sunt fundamental proeuropene şi, cel puţin declarativ, acceptă practic tot ce le oferă UE, ba chiar îşi doresc mai mult. Deşi oficial acestora nu le prea place PEV, cele două ţări sunt, de fapt ,mai aproape de PEV în forma în care este, decât de vreun model de “PEV a la carte”. Acest lucru le face parţial similare ţărilor candidate la aderare. Dar atât Ucraina, cât si Moldova se deosebesc de statele Europei Centrale. Moldova este prea autoritară pentru a fi acceptată ca un bun elev în procesul de apropiere de UE, iar Ucraina e prea arogantă în solicitarea unui tratament special din partea UE. Ambele au tendinţa de a utiliza ameninţarea implicită de reapropiere de Rusia pentru a extrage concesii de la UE, dar şi pentru a face Europa să închidă ochii la unele practici interne suspecte, cum ar fi hărţuirea oponenţilor politici şi presiunile asupra mass-media. Nici Ucraina, nici Moldova nu sunt încă la fel de serioase în privinţa democratizării precum erau Polonia sau Estonia acum 15 ani.

Următoarea pe listă este Georgia. Spre deosebire de Moldova şi Ucraina, care încearcă să balanseze între UE şi Rusia, politica externă dusă de Tbilisi este bazată pe un conflict continuu cu Moscova, pe care îl utilizează pentru a obţine atenţie şi sprijin din partea comunităţii internaţionale. Guvernul georgian vrea de la UE ceea ce consideră a fi bine pentru ţara sa, nu ceea ce-i oferă UE. Georgia doreşte un fel de “convergenţă selectivă” cu UE, nu adoptarea cu hotărâre a acquis-ului. Toate cele trei ţări au un şir de caracteristici de bază comune. Moldova, Georgia şi Ucraina sunt în mod fundamental proeuropene, dar niciuna dintre elitele acestora nu este total dedicată europenizării ca proces de reforme interne; şi toate trei folosesc prea des ameninţarea Rusiei pentru a se apropia de Europa sau a stoarce concesii de la UE.

La celălalt capăt al spectrului se află Armenia şi Belarus, pentru care Rusia este fundamentul securităţii şi al bunăstării economice şi care par a fi puternic, poate ireversibil, integrate în sfera de influenţă a Kremlinului. Motiv din care, ele imită modelul “democraţiei suverane” prezent în Rusia şi, în acelaşi timp, utilizează ameninţarea aproprierii de UE pentru a obţine concesii mai mari din partea Rusiei, în special, atunci când cerinţele sau presiunile Moscovei devin excesive. Aşadar, pentru aceste ţări relaţiile cu UE sunt subordonate relaţiilor acestora cu Rusia. În pofida flirtului cu UE, Rusia va rămâne partenerul real al acestora. La capătul extrem al spectrului este situat Azerbaidjanul, singura ţară din Europa de Est care pledează pentru “suveranitate” absolută în relaţiile sale externe, fără lecţii despre valori sau intervenţii în afacerile interne ale ţării din partea actorilor externi. Dar capacitatea Azerbaidjanului de a-şi menţine poziţia depinde de rezervele sale de petrol, aceasta fiind, astfel, vulnerabilă la fluctuaţiile preţului la petrol.

Performanţe interne şi diplomaţie activă

UE intră într-un joc nou în vecinătatea sa din Est. Actuala forma a Politicii Europene de Vecinătate poate funcţiona cât de cât pentru Moldova şi Ucraina, dar nu şi în cazul statelor care nu vor să adere la UE. Totodată, state ca Moldova şi Ucraina trebuie să înţeleagă că adevărata lor diferenţiere de Maroc, Iordania, Belarus sau Azerbaidjan se va face nu prin declararea unor ambiţii mai mari în relaţiile cu UE, ci prin calitatea reformelor. În cei şase ani de existenţă a PEV, adevăratele probleme în relaţiile Ucrainei şi Moldovei cu UE nu vin din cauza formatului PEV (adică includerea Africii de Nord). Nicio iniţiativă a UE faţă de Moldova sau Ucraina nu a fost blocată din cauza faptului că şi Marocul sau Azerbaidjanul fac parte din PEV. Multe dintre acţiunile UE faţă de Moldova şi Ucraina au fost blocate din cu totul alte motive. Mai întâi, pentru că nici Moldova, nici Ucraina nu-şi fac sârguincios temele şi au performanţe dubioase în ceea ce priveşte politicile interne - instabilitate în Ucraina şi autoritarism în Moldova. Apoi, din cauza statelor-membre care fie se tem de noi extinderi ale Uniunii, fie sunt interesate mai mult de vecinii lor sudici, fie nu vor să irite Rusia pe dosarul transnistrean. Deci, principala prioritate a Moldovei în Parteneriatul Estic nu e distanţarea de Maroc sau Azerbaidjan, ci îmbunătăţirea performanţelor interne şi diplomaţie mai activă în statele membre ale UE care, deocamdată, sunt sceptice faţă de Moldova. Numai aşa Moldova şi Ucraina se pot apropia de modelul statelor candidate la aderare.