Ultimii zece ani de cooperare a Republicii Moldova cu Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) au fost o decadă de relaţii în care apropierea ţării noastre de Alianţă s-a schimbat pe ceea ce limbajul oficial numeşte „relaţii pragmatice” şi invers. Ca şi alte aspecte ale relaţiilor externe ale Republicii Moldova şi acest domeniu a cunoscut oscilaţii, care au depins de percepţiile elitelor politice de la Chişinău privind relaţia cu Rusia şi soluţionarea conflictului transnistrean, sau de perspectivele integrării europene, în cadrul căreia ar urma să fie implementate şi reforme în domeniul militar în particular şi cel de securitate în general.

Controverse şi istorie

Uneori şi percepţiile formate în perioada sovietică au generat o serie de atitudini rezervate vizavi de NATO atât în rândul populaţiei, cât şi în rândurile elitelor politice din ţară. Însă, indiferent de percepţiile de moment, în ultimii zece ani se atestă o creştere calităţii cooperării cu Alianţa Nord-Atlantică, a numărului exerciţiilor comune şi proiecte, în particular de natură non-militară, eventual şi pe motiv că apropierea noastră de Europa ne apropie inevitabil de toate organismele europene şi euro-atlantice şi ne-a făcut, până la urmă, vecini ai NATO. Deseori, din cauza unei atitudini preconcepute în ce priveşte NATO, avantajele cooperării cu această organizaţie nu au fost, însă, valorificate din plin. Pentru a înţelege aceste evoluţii neliniare, ar fi bine să facem o incursiune în istoria relaţiilor Republicii Moldova cu Alianţa.

În perioada războiului rece, Republica Moldova contribuia, în calitatea de parte integrantă a URSS, la Pactul de la Varşovia. Pactul a fost, tehnic, un acord de cooperare militară a lagărului socialist, iar politic prezenta o alianţă militară anti-NATO, cu tot tacâmul de propagandă, dar şi acorduri de limitare a forţelor convenţionale. Există, deci, două implicaţii majore ai prezenţei Republicii Moldova în postura de parte a URSS şi Pactului de la Varşovia, care au influenţat relaţiile ţării noastre cu NATO.

Prima ţine de propaganda anti-NATO desfăşurată pe tot teritoriul URSS, care din motivele contrapunerii acestor două blocuri nu a prezentat o viziune obiectivă a oponentului şi care mai are un impact asupra percepţiilor Alianţei de către cetăţenii Republicii Moldova şi acum, iar cea de-a două implicaţie încă mai ţine de importanţa pentru Republica Moldova a tratatului pe care l-a negociat Pactul de la Varşovia cu NATO şi anume a Tratatului privind Forţele Armate Convenţionale din Europa (FACE sau CFE). Una din prevederile acestui Tratat, aşa cum a fost promovată de negociatori, ţine de necesitatea acordului statului gazdă pentru ca trupele altui stat-membru să staţioneze pe teritoriul acestuia dinainte.

Astfel, în mod paradoxal, în relaţia cu NATO am moştenit din timpul URSS două elemente, care se contrazic – o atitudine rezervată în anumite cazuri sau chiar antipatie faţă de NATO pe de o parte, iar pe de altă parte o atitudine pozitivă vizavi de prevederile în domeniul prezenţei forţelor străine negociate de acea Alianţă faţă de care exista antipatia menţionată mai sus. Cu excepţia celor două elemente, care le moştenim din perioada sovietică, independenţa Republicii Moldova şi construirea de la începutul anilor 90 a unor relaţii cu organizaţiile internaţionale, inclusiv cu Alianţa Nord-Atlantică, au rezultat într-o cooperare care a reuşit într-o anumită măsură să diminueze din atitudinea negativă faţă de această organizaţie. Totuşi, contradicţiile s-au resimţit pe tot parcursul cooperării RM cu NATO, inclusiv în ultimii 10 ani.

Istorie şi Argumente

Cooperarea cu Alianţa Nord-Atlantică începe pentru Republica Moldova odată cu independenţa sa. RM devine un stat membru al Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (CCNA) la 20 decembrie 1991. Decizia de a institui consiliul, de altfel, este adoptată de NATO la 7-8 noiembrie 1991, deci la câteva luni după dezmembrarea URSS. Aşa cum a fost declarat la reuniunea din decembrie 1991, la care participă şi Ministrul de externe al Republicii Moldova, scopul Consiliului este de a institui un for de consultări între foştii adversari în problemele importante de securitate europeană. În condiţiile în care Republica Moldova avea de înfruntat consecinţele recente ale conflictului transnistrean şi a fost martoră a implicării Rusiei în acesta, subiectele ce ţin de securitatea ţării noastre în contextul euro-atlantic au ajuns un subiect de îngrijorare şi motiv de discuţie în forurile internaţionale specializate. Structurile de cooperare în domeniul securităţii create de NATO au servit pentru ţara noastră drept organisme în cadrul cărora Chişinăul oficial a reuşit să-şi prezinte îngrijorările sau promoveze o parte din interesele sale. Se are în vedere atât dialogul politic din cadrul CCNA, unde au fost prezentate îngrijorările Republicii Moldova în ce priveşte conflictul transnistrean, dar şi participarea noastră ulterioară la Parteneriatul pentru Pace, creat în 1994.

Astfel, la 16 martie 1994, la Bruxelles, are loc prima întrevedere a Preşedintelui RM cu Secretarul General al NATO, urmată de semnarea Documentului-cadru al Programului "Parteneriatul pentru Pace". Republica Moldova devine cea de-a 12-a semnatară a PpP şi, respectiv, a doua semnatară din statele-membre ale CSI, după Ucraina.

Instituţionalizarea contactelor militare şi civile în cadrul Parteneriatului pentru Pace (PpP) au răspuns la o serie de îngrijorări ai Republicii Moldova în ce priveşte calitatea forţelor noastre armate şi capacitatea lor de a face faţă unor acţiuni militare, aşa cum s-a întâmplat în cazul conflictului de pe Nistru. Astfel, cadrul PpP permite Republicii Moldova să utilizeze experienţa construcţiei militare a statelor participante la acest Program în scopul perfecţionării permanente a propriilor Forţe Armate, pregătirii cadrelor, instruirii lingvistice a ofiţerilor Armatei Naţionale ale Republicii Moldova, asigură accesul la informaţii, statistică, surse de ajutor politic, tehnic şi financiar. O atracţie aparte l-a constituit posibilitatea familiarizării militarilor moldoveni cu modalitatea organizării operaţiunilor de menţinere a păcii.

În 1997 Republica Moldova explica interesul faţă Parteneriatul pentru Pace, în care participă de peste trei ani, prin următoarele considerente:

Cooperarea cu NATO (ca şi cu alte structuri europene)  antrenează Moldova  în procesul de ansamblu al integrării europene;

Programul oferă posibilităţi reale şi egale pentru toate ţările de a participa la edificarea noilor relaţii de securitate şi cooperare în Europa;

“Parteneriatul pentru Pace” oferă Republicii Moldova posibilităţi favorabile în crearea unei armate naţionale moderne şi profesionale, în conformitate cu cerinţele, principiile democratice şi standardele internaţionale;

Republica Moldova consideră dezvoltarea cooperării în cadrul  PpP drept o condiţie de sporire a propriei sale securităţi, a securităţii regionale şi celei internaţionale;

Tot în 1997 se produce o schimbare generală la nivel de cooperare cu NATO în domeniul dialogului politic. Statele au luat notă de potenţialul, importanţa şi intensitatea dialogului din cadrul CCNA, care a fost completat de Parteneriatul pentru Pace şi au decis la Sintra, Portugalia, asupra transformării Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (CCNA) în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA), care să funcţioneze în paralel cu PpP. Astfel, de la cooperare este efectuată trecerea spre un nivel mai complex de relaţii, în formă de parteneriat.

Forurile NATO şi administrarea internaţională a regiunii transnistrene

În 1998 diplomaţia Republicii Moldova în discuţiile cu Preşedinţia ţării sugera utilizarea mai activă a CPEA în problemele gestionării conflictelor, amintind că acest for are experienţa problemelor din Bosnia, care, de altfel, nici măcar nu obţinuse statutul de participant la PpP sau CPEA. Era de înţeles că atitudinea Rusiei faţă de pornirea unor discuţii în CPEA pe tema conflictului transnistrean ar fi putut fi una rezervată, dar cel puţin am fi reuşit din timp pregătirea unei opinii mult mai favorabile faţă de Republica Moldova prin sensibilizarea statelor membre ale CPEA, tot ele membri ai UE şi CSI, GUAM.

Astfel, observăm că discuţiile privind utilizarea experienţei internaţionale în problemele de securitate din Republica Moldova datează încă din anii 90, inclusiv din perioada de după semnarea acordului Dayton privind fosta Iugoslavie. Tema preluării controlului asupra regiunii transnistrene revine în atenţia experţilor din societatea civilă din Republica Moldova în 2008, după ani de negocieri în care soluţionarea conflictului transnistrean prin metodele tradiţionale nu a dat rezultat, iar neutralitatea nu a reuşit să asigure retragerea trupelor ruse.

Alte state – aceleaşi argumente

Argumentele privind rolul NATO, analizate în Republica Moldova, s-au regăsit şi în discuţiile pe temele securităţii statelor şi în alte zone europene, acoperite de CPEA şi PpP. Tot aşa cum Republica Moldova şi Serbia recent căuta mecanismul cel mai eficient pentru soluţionarea problemelor sale de securitate şi o serie de analişti sârbi au ajuns la concluzia că o astfel de soluţionare cere o cooperare mai activă în cadrul comunităţii internaţionale. Astfel se explică interesul special al Serbiei pentru integrarea în structurile de securitate internaţionale, în particular, menţionează experţii, în cadrul Parteneriatului pentru Pace. Părerea în cauză este împărtăşită şi de guvernul sârb, după cum observăm din informaţia plasată pe pagina internet a Ministerului de externe al Republicii Serbia.[1] Tot în acelaşi document vom observa că argumentele găsite sunt identice celor pe care le-a găsit pentru sine Moldova în 1994 şi pe care le-a confirmat în 1997, aşa cum am menţionat mai sus – deci, ambele au ajuns independent la concluzii identice. Vom aminti că Serbia a trecut şi ea printr-o situaţie relativ similară celei din Republica Moldova, în sensul conflictelor separatiste, chiar dacă acestea două sunt diferite. Mai mult, Serbia a trecut printr-o intervenţie militară a NATO şi SUA, şi totuşi a ales mecanismul NATO, obiectiv, cel mai eficient din toate cele existente, ca o soluţie care să  ducă spre un viitor mai sigur şi european, deoarece guvernul de la Belgrad a pus interesele strategice naţionale mai presus de problemele şi frustrările de moment.

Parteneriatul pentru Pace – un „meniu” din care alegem singuri după bun plac

În acelaşi timp, deşi vorbim despre asigurarea securităţii statelor, trebuie să menţionăm că PpP nu are, în mod direct, acest scop. El este doar un mecanism de cooperare şi stabilire a încrederii între foştii adversari din timpul URSS. Deşi acest program oferă un cadru de cooperare şi mecanisme de susţinere pentru modernizarea forţelor armate ale statelor-membre ale PpP, programul în cauză nu este îndreptat spre creşterea potenţialului forţelor armate ale statelor partenere, dar spre reformarea acestora conform cerinţelor timpului şi în baza principiilor democratice. Cu alte cuvinte, statele singure trebuie să înveţe şi să-şi construiască armatele conform cerinţelor sale, iar una din cerinţele implicite este controlul democratic asupra forţelor armate.

PpP a fost din 1994 un instrument eficient de cooperare cu noii parteneri, prin accesibilitatea şi importanţa sa, în special pentru ţările Europei Centrale şi de Est. Accesibilitatea acestui mecanism se explică prin faptul că statele-membre ale PpP nu erau în nici un fel obligate să devină membre ale NATO. În acelaşi timp, statele putea coopera între ele în dependenţă de domeniul de interes. Mai mult, anumite treninguri sau exerciţii au început să fie organizate chiar de către partenerii NATO şi nu de Alianţă. Astfel, un stat partener cum este Republica Moldova putea organiza un trening de medicină militară, la care să participe mai mulţi membri non-NATO, decât membri ai acestei alianţe.

Statele mici

Pe parcursul cooperării în cadrul PpP s-a observat că balanţa dintre statele-membre şi cele partenere poate fi diferită şi va depinde doar de interesul pe care îl au anumite state faţă de un anumit trening. De exemplu, treningurile organizate de Croaţia, în domeniul lingvistic cu terminologie specifică pentru participanţii la operaţiuni de menţinere a păcii, sunt interesante mai mult pentru statele partenere, inclusiv Moldova, decât pentru statele-membre ale Alianţei, în cadrul cărora ostaşii cunosc limba engleză şi au efectuat deja asemenea treninguri. Pe de altă parte, participarea la exerciţii comune în vederea pregătirilor pentru eventuale operaţiuni de menţinere a păcii se face indiferent de statut, deoarece regulile de participare la asemenea operaţiuni sunt relativ universale, de obicei conforme normelor ONU.

SUA

Evoluţiile de ultimă oră în domeniul operaţiunilor de menţinere a păcii sunt în permanentă schimbare şi sunt deprinse cel mai bine şi mai eficient doar într-o cooperare cu parteneri cu experienţe diverse şi câteodată cu mentalităţi diferite, pe care convenţional putem să le numim şi „originale”. Atât statele-membre ale NATO, cât şi cele partenere participă în asemenea exerciţii, dar, de obicei, o asemenea participare va depinde şi de statutul sau posibilităţile fiecărui stat în parte. Astfel, SUA este interesată şi îşi poate permite participarea în diverse exerciţii, fie în calitate de stat cu experienţă deja acumulată, sau pentru a face schimb de experienţă cu statele din Europa de est.

Rusia – foarte activă în relaţia cu NATO, jocul său politic comparativ cu Moldova

Rusia, pe de altă parte, îşi doreşte un statut de putere, cel puţin regională şi participarea sa la PpP, sau exerciţiile în cadrul acestuia, are câtva conotaţii. Pe de o parte, credem că există dorinţa de a observa modus operandi al armatelor occidentale – posibil şi pentru a-şi înţelege un eventual oponent. Pe de altă parte, este mult mai probabil că se doreşte preluarea unor know-how al armatelor occidentale, care au la rândul lor o experienţă militară inedită şi reală în câtva focare de conflict actuale, altele decât cele din fosta URSS şi deci o experienţă militară diversă şi modernă, conformă riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii tuturor acestor state, în mod particular cum sunt riscurile terorismului internaţional. În al treilea rând pentru Moscova există şi conotaţii politice – prin participarea activă la PpP de a demonstra capacitatea sa de stat puternic, cum crede Kremlinul, capabil să se prezinte impresionant în faţa NATO, dar şi pentru a păstra participarea sa în PpP sau alte structuri de cooperare cu NATO în calitate de pârghie asupra occidentului, atunci când este posibil, aşa cum a fost atunci când a întrerupt temporar relaţiile cu NATO în anul 2000 în urma conflictului din Kosovo. Astfel, participarea Rusiei la treninguri are loc mult mai des decât al unor state mai mici din fosta URSS, cum este, de exemplu, Republica Moldova.

Vom menţiona, în acest context, încă o data, că orice cooperare în cadrul PpP este una flexibilă – adiţional la cele expuse mai sus vom aminti că această flexibilitate înseamnă că fiecare stat care participă la PpP este liber să aleagă domeniile sale de cooperare, care îi corespund mai mult intereselor sale naţionale. În acest sens, deseori putem auzi că Republica Moldova are o cooperare strânsă cu NATO, dar aşa cum am menţionat în cazul Rusiei, realitatea este că multe din statele partenere ale PpP au o cooperare şi mai fructuoasă cu Alianţa.

Până în vara anului 2008, când relaţiile dintre NATO şi Moscova din nou s-au răcit, Federaţia Rusă a participat la o serie întreagă de exerciţii militare sau cu caracter para-militar organizate în comun cu Alianţa şi partenerii din cadrul PpP. Mai mult, cooperarea dintre Rusia şi NATO este de un nivel şi mai înalt decât cel al Republicii Moldova şi era unicul stat din spaţiul CSI care stabilise până în 2008 un Consiliu separat de consultări cu NATO – Consiliul NATO-Rusia (NRC).

Când vorbim despre participarea la exerciţii comune cu NATO sau consultări, vom da mai jos următoarele exemple din lista de cooperare a Federaţiei Ruse cu Alianţa, oprindu-ne în particular la anii până în 2008, când evoluţia relaţiilor dintre NATO şi Rusia a intrat într-o fază similară celei din anul 2000. Vom aduce aici şi durata acestei cooperări:

·         Rusia, ca şi RM a devenit membru al CCNA în 1991.

·         În vara anului 2008 s-au împlinit 11 ani de la semnarea Actului fondator privind relaţiile, cooperarea şi securitatea între Rusia-NATO.

·         Însăşi Consiliul Rusia-NATO, menţionat mai sus, funcţionează din 2002;

·         Pe parcursul anului 2007, în luna septembrie, fregata militară rusească „Ladnîi” a participat, alături de vasele militare NATO dislocate în marea Mediteraneană, la Operaţiunea Active Endeavour.

·         Consiliul NATO-Rusia a fost unicul for în cadrul căruia s-a reuşit să se revină la discuţii pe marginea subiectelor legate de apărarea anti-rachetă (din toamna 2007) şi a tratatelor de control al armamentelor (pe parcursul 2007-2008).

·         În octombrie 2007 a avut loc o reuniune CRN, la care reprezentanţii ruşi s-au consultat cu miniştrii apărării NATO.

·         Chiar Rusia a găzduit, tot în octombrie 2007, cel de-al doilea ciclu de antrenament pentru reprezentanţi din Afganistan şi Asia Centrală în vederea combaterii traficului de droguri. Este un proiect comun al NATO şi Rusiei implementat sub egida Consiliului NATO-Rusia şi sponsorizat de ONU.

Deci, după cum vedem cooperarea Rusiei cu NATO între 2000 şi până în 2008 a fost una foarte activă şi, ca şi Republica Moldova, această ţară îşi alege participarea la exerciţiile pe care le crede de folos, în conformitate cu interesele sale. Aceasta, de fapt şi este esenţa Parteneriatului pentru Pace – fiecare stat participă în activităţi pe care şi le alege singur, reieşind din interesele ţării.

Merită să amintim că o astfel de cooperare extrem de activă a avut loc între un asemenea stat cum este Rusia, unde atitudinea faţă de NATO este cel puţin rece, dar acesta, totuşi, consideră oportun, în interesul său naţional, să se consulte şi chiar să coopereze atât de aproape cu Alianţa nord-atlantică.

Aşa cum am amintit şi mai devreme Rusia ştie să îşi utilizeze cooperarea u NATO inclusiv şi în scopul promovării intereselor sale, aşa cum le înţelege ea. Chiar dacă în 2009 pare că relaţiile Rusiei cu NATO nu pot fi reparate, ne vom aminti că ne-am aflat într-o situaţie identică în anul 2000, când Rusia a rupt toate relaţiile sale cu NATO. Însă ambii actori internaţionali au ştiut să revină la o astfel de cooperare strânsă, care să o întreacă cu brio, din nou, pe cea a NATO cu unele state mici, cum este, de exemplu, Republica Moldova. Modul în care Rusia tratează relaţia sa cu Alianţa Nord-Atlantică este un exemplu interesant pentru acele state, care ar putea să înveţe, din acest comportament, că pe arena internaţională există suficiente modalităţi să-ţi promovezi interesele. Astfel, chiar şi în cazul Republicii Moldova, o cooperare strânsă cu NATO ar putea fi un element important al comportamentului unui stat mic, care ar putea fi utilizat atât pentru reconstrucţia sistemelor de securitate ale statului, cât şi pentru a utiliza relaţia sa cu NATO în contactele sale cu asemenea actori internaţionali cum este Federaţia Rusă, de exemplu.

Republica Moldova – Parteneriatul pentru Pace, de la PIP la IPAP

În ce priveşte Republica Moldova, participarea la exerciţii comune deseori a depins de capacităţile financiare ale guvernului de la Chişinău, chiar şi atunci când a existat voinţă politică în acest sens. Însă şi mai mult participarea oficialilor Republici Moldova la cursuri de perfecţionare în diverse domenii ştiinţifice, militare sau sociale a depins în mare măsură de finanţare externă, ceea ce era de înţeles pe parcursul a zece ani de independenţă, însă actualmente ridică semne de întrebare. Astfel, participarea RM la activităţile PpP are loc în principal datorită asistenţei oferite de către Guvernul SUA, prin intermediul "Iniţiativei de la Varşovia" din iunie 1994. Conform acestei iniţiative Republica Moldova a beneficiat, de exemplu, până în anul 1999 de asistenţă în valoare de 1.6 mln dolari SUA, în 2000 – de 561.000 dolari, în anul 2001 – 334.000 dolari, anul 2002 – 332.000 dolari, etc, până în anul 2008 când suma oferită de către SUA autorităţilor militare din Republica Moldova a crescut până peste 400mii dolari.

Putem observa că guvernul SUA a oferit o asistenţă permanentă Republicii Moldova pentru a-şi profesionaliza armata şi alte servicii ce ţin de toate domeniile de securitate a statului. În acelaşi timp structura fondurilor oferite s-a schimbat în conformitate cu evoluţiile Republicii Moldova în cadrul PpP Pentru a înţelege care a fost această evoluţie vom aminti că din punct de vedere istoric aderarea Republicii Moldova la PpP poate fi divizată în cinci etape:

1.      Semnarea la 16 martie 1994 a documentului cadru, RM devenind a 12-a ţară semnatară şi a II-a din CSI, după Ucraina.

2.      Urmează etapa elaborării Documentului de prezentare.

3.      În baza ofertelor statelor participante la PpP, publicate într-un compendiu de propuneri de exerciţii şi treninguri, precum şi în baza Documentului de prezentare, este elaborat Programul Individual de Parteneriat (PIP), care nu trebuie confundat cu Planul Individual de Acţiuni ai Parteneriatului (IPAP), care a apărut la nivel naţional doar peste 10 ani după PIP. Programul Individual de Parteneriat evoluează în timp de la o modalitate de cooperare politico-militară, într-un instrument de cooperare care rămâne dedicată componentei de perfecţionare militară şi în acelaşi timp îşi extinde pentru Republica Moldova zona de aplicare în mai multe domenii, cum ar fi cel ştiinţific, al mediului ambiant, etc.

4.      Aderarea Republicii Moldova în 1995 la Procesul de Revizuire a Parteneriatului (PARP).

5.      Adoptarea în 2006 a Planul Individual de Acţiuni ai Parteneriatului (IPAP).

Ce este PIP şi cum a schimbat participarea RM în Parteneriatul pentru Pace?

PIP din 1995

Dacă semnarea documentelor cadru şi de prezentare nu necesită o explicaţie aparte, pentru că prezintă documente politice prin care Republica Moldova îşi asumă statutul de stat participant la PpP, atunci celelalte etape vor necesita o prezentare aparte.

Am menţionat că PIP şi IPAP, ambele fiind individuale sunt totuşi două planuri diferite. Pentru a explica această afirmaţie vom începe de la PIP. În termeni generali, PIP este o listă de exerciţii, cursuri şi conţine următoarele domenii de colaborare: controlul asupra armamentelor şi dezarmării, protecţia civilă, prevenirea şi soluţionarea situaţiilor de criză, planificarea şi desfăşurarea în comun a operaţiunilor de menţinere a păcii, pregătirea cadrelor şi alte aspecte de activitate militară, cooperarea ştiinţifică, etc. Fiecare stat, de asemenea hotărăşte asupra unui set de obligaţiuni pe care şi le asumă benevol şi le implementează. În acelaşi timp din lista PIP acelaşi stat îşi alege cursurile şi exerciţiile pe care le crede necesare, pornind de la interesele sale şi participă la ele.

Conform PIP din 1995, care a evoluat enorm de atunci, Republica Moldova îşi asuma peste zece ani în urmă, următoarele obligaţiuni:

-          a pregăti o subunitate pentru operaţiuni de menţinere a păcii sub egida ONU;

-          a oferi personal militar medical pentru operaţiuni de menţinere a păcii;

-          a oferi aerodromul Mărculeşti în conformitate cu activităţile PpP, operaţiuni de menţinere a păcii, operaţiuni de asistenţă umanitară;

-          a pune la dispoziţie pentru instruire şi manevre tactice în cadrul PpP centrul de instruire “Bulboaca”;

-          a pune la dispoziţie pentru activitatea în cadrul PpP un avion-cargou şi două elicoptere de transport.

În acelaşi timp PIP a permis participarea Republicii Moldova în exerciţii de ordin militar, pentru operaţiuni de menţinere a păcii, dar şi implementarea unor proiecte de ordin umanitar, ştiinţific, educaţional. Astfel, cooperarea în cadrul PpP, prin intermediul PIP trebuie privita mult mai larg decât o simplă cooperare militară cu NATO, ceea ce ar fi o viziune limitată şi distorsionată.

Ştiinţă pentru Pace

În acest fel Republica Moldova îşi extinde din 1997 cooperarea cu Alianţa în cadrul sub-programului Ştiinţă pentru Pace, când NATO:

§         a susţinut două proiecte  ale Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova în valoare de aproximativ 153.000 dolari SUA cu privire la accesul Academiei de Ştiinţe la reţeaua INTERNET, precum şi  la dezvoltarea lui ulterioară.

§         În anul 1999 a fost finalizat cu sprijinul financiar al NATO proiectul de creare a reţelei informaţionale a Academiei de Ştiinţe.

§         Susţinerea financiară a Alianţei a obţinut-o şi proiectul “Reţeaua informaţională a Comunităţii Politehnice”, elaborat de Academia de Ştiinţe şi Universitatea Politehnică din Moldova.

§         Cu concursul NATO a fost creată asociaţia RENAM care are o orientare educativ-informaţională. Cercetători ştiinţifici din Moldova au obţinut burse în Italia, Canada şi în alte ţări. Astfel, au fost acordate patru burse pentru cercetători ştiinţifici din ţara noastră care au conlucrat cu parteneri din cadrul Alianţei. Încă 24 de cercetători au participat la Ateliere de Cercetări Aprofundate sponsorizate de NATO şi la Studii Aprofundate ale unor instituţii. Şase cercetători din ţara noastră au beneficiat de burse de studii, iar alţi trei - de burse de documentare de la NATO.

Mediul ambiant

Deşi plasate în cadrul dimensiunii ştiinţifice, cu sprijinul financiar al Alianţei au fost realizate proiecte ce ţin de securitatea mediului ambiant.

§         Se află în proces de derulare un proiect de distrugere a pesticidelor periculoase pentru populaţie.

§         Un alt proiect se referă la managementul apelor râurilor Nistru şi Prut care constă în instituirea unui mecanism de testare continuă a nivelului de poluare a celor două râuri şi de alertă în cazul în care acest nivel ar depăşi parametrii critici.

Eliminarea armamentelor învechite periculoase

NATO a acordat Republicii Moldova asistenţa necesară în implementarea unor obligaţiunii internaţionale privind controlul şi reducerea armamentelor. Experţii Agenţiei NATO pentru menţinere tehnică şi logistică (NAMSA) au vizitat Republica Moldova în iarna anului 2001 şi au dat aviz pozitiv pentru ca ţării noastre să-i fie acordată asistenţă pentru implementarea Convenţiei de la Ottawa privind interzicerea minelor anti-persoană. Astfel, Cooperarea cu NAMSA a asigurat finanţare, prin intermediul unui fond PpP (PfP Trust Fund) creat practic pentru asemenea state cum este Republica Moldova, pentru implementarea a două proiecte menite să distrugă muniţii şi substanţe chimice militare extrem de periculoase şi instabile din dotarea armatei naţionale. Au fost, deci, implementate proiecte de distrugere a muniţiilor cu termen expirat din dotarea Armatei naţionale a RM, precum şi a oxidantului pentru rachete de tip „melanj”. Acest lucru a contribuit la implementarea în anul 2002 a proiectului de neutralizare a „melanjului” şi de distrugere a stocurilor de mine anti-persoană pe teritoriul Republicii Moldova. Graţie acestui proiect a fost eliminat un pericol ecologic de proporţii şi evitate situaţii tragice şi bine-cunoscute din spaţiul fostei URSS, unde depozitele de explozibile învechite au cauzat explozii şi pericole serioase pentru cetăţeni. De asemenea, au fost implementate înainte de termen prevederile de bază ale Convenţiei de la Ottawa.

Training pentru operaţiunile de menţinere a păcii

Aşa cum menţionasem mai sus, componenta politico-militară rămâne una foarte importantă în cadrul Parteneriatului pentru Pace, care utilizează PIP pentru ca statele partenere să se orienteze mai bine în parteneriat şi să-şi aleagă acele exerciţi de care au nevoie. Este evident că Republica Moldova a fost pe parcursul tuturor anilor axată, în domeniul militar, pe pregătirea pentru operaţiunile de menţinere a păcii, pornind de la necesităţile domestice şi de la ideea de a contribui la securitatea regională şi internaţională. Astfel, în conformitate cu PIP, pe tot parcursul acestor ani, au fost întreprinse o serie de acţiuni în vederea pregătirii participării militarilor moldoveni la operaţiunile ONU de menţinere a păcii. În ultimii ani, mai multe contingente de genişti ai Armatei Naţionale au participat la operaţiunea internaţională umanitară de deminare din Irak.

Rezultate ale dialogului intensificat cu NATO – Moldova ridică nivelul cooperării

Avantajele evidente ale cooperării şi dialogul intens cu NATO a rezultat în decizia de a întări mecanismele de cooperare şi din parte Republicii Moldova, ceea ce ar permite trecerea cooperării la un nivel şi mai productiv. Astfel, la 16 decembrie 1997 a fost instituită Misiunea Republicii Moldova pe lângă NATO, deşi acest post, de fapt, este acordat prin cumul Ambasadei Republicii Moldova în Regatul Belgiei. În acelaşi timp, vom menţiona că şi Ministerul Apărării al RM a delegat un reprezentant permanent în cadrul Celulei de coordonare a Parteneriatului la Monz, Belgia. Mai recent, în 2008, a fost creat un post separat de ofiţer de legătură, militar, în cadrul Misiunii Republicii Moldova pe lângă NATO.

Evaluarea PARP – audit nefalsificat al implementării PIP şi al Reformei forţelor armate în Republica Moldova

PARP

Pentru a asigura o tranziţie cât mai eficientă spre o armată profesionistă Republica Moldova a devenit în 1995 membru al Procesului de Planificare şi Revizuire a Parteneriatului pentru Pace (PARP). Esenţa procesului constă în evaluarea implementării PIP şi în mod particular a stării reale din armatele naţionale şi structurile de securitate din statele partenere, în scopul stabilirii paşilor absolut necesari pentru implementarea reformelor în domeniul apărării şi al securităţii. Acest deziderat se obţine prin acordarea de consultanţă şi ajutor reciproc dintre Alianţă şi parteneri în toate aspectele ce ţin de domeniile securităţii şi apărării, prin atingerea a 28 obiective-cerinţe de interoperabilitate generală.

În Republica Moldova au avut loc câteva cicluri de evaluare PARP. Ultimul, la momentul scrierii acestui material, s-a desfăşurat în primăvara anului 2008. În cadrul a fiecare evaluare au fost depistate deficienţe în implementarea PIP, funcţionarea armatei naţionale, precum şi au apărut întrebări privind integritatea şi buna funcţionare a sistemul naţional de securitate. Acest proces în cadrul căruia participă în mod egal Republica Moldova a fost acel audit al unei părţi ai sistemului naţional de securitate care a depistat o serie de deficienţe, care aveau impact asupra sistemului în cauză şi viitorului ţării.

Reformele militare întârziate

Perioada de după declararea independenţei a însemnat în domeniul construcţiei militare şi de securitate realizarea pierderii războiului din regiunea transnistreană a Republicii Moldova şi necesitatea asigurării securităţii statului, menţionate la începutul acestui material, ceea ce a presupus şi cooperarea în cadrul PpP, pentru a avea posibilitatea de a acumula deprinderile necesare pentru reformele militare şi de securitate. De aici şi există conexiunea dintre NATO şi reformele militare şi de securitate din Republica Moldova. În acelaşi timp, necesitatea unor astfel de reforme era evidentă şi până la aderarea RM la PpP.

Odată cu independenţa şi războiul din 1992, s-a produs deschiderea Republicii Moldova şi pentru ideile din domeniul militar, a reformelor militare suspuse principiului eficienţei armatelor şi serviciilor care asigură securitatea statului şi care erau conforme regulilor europene democratice. Contactul cu membrii NATO a produs un influx de idei noi privind eficienţa armatei, iar unul din scopurile declarate a cooperării cu NATO au fost şi reformele necesare pentru integrarea europeană a Republicii Moldova.

Primele încercări documentate în domeniul reformelor militare au venit din partea Ministerului apărării în 1997-1998, când acesta elaborează proiectul Concepţiei Reformei Militare. Discuţiile pe marginea acestui proiect de concept s-au extins neaşteptat, demonstrând că Parlamentul Republicii Moldova fiind încă nepregătit pentru a cuprinde conceptual un asemenea document. Doar după o perioadă extrem de îndelungată pentru un document de acest fel, de cinci ani, Concepţia este aprobată de către legislativ la 26 iulie 2002.

Concepţia reformei militare menţionează că principiile de cooperare cu alte armate va fi efectuată în baza controlului democratic al forţelor armate. Faza a doua a reformei (2005-2008) presupunea crearea unei structuri civile şi militare a Forţelor Armate cu o delimitare detaliată a atribuţiilor în domeniul politic, administrativ şi al comandamentului militar. Tot aici se menţionează că acest document îşi doreşte să răspundă la situaţia geopolitică actuală, necesitatea de a ne adapta la noile realităţi, riscuri şi ameninţări, misiuni de caracter militar de tip nou. Concepţia recunoaşte starea deplorabilă a Forţelor Armate şi necesitatea de a ajusta necesităţile cu finanţarea disponibilă. [2]

Problema acestei concepţii este că ea a venit prea târziu şi nu a fost suficient cont de tocmai corelarea dintre posibilităţi şi necesităţi, pe care le menţionează. Astfel, Concepţia a ost formulată în 1997-1998, tocmai înainte ca să intervină schimbările ameninţărilor la adresa securităţii statelor, în particular în urma atacurilor teroriste asupra SUA şi a altor state, precum şi realităţilor din zona Kosovo şi a altor evoluţii internaţionale, care au făcut această concepţie demodată încă până la aprobarea ei.

Astfel statele occidentale, pentru a răspunde noilor ameninţări discutau despre necesitatea trecerii de la reformele în domeniul militar la reformele sectorului de securitate. O asemenea discuţie are loc spre sfârşitul anilor 90 şi duce la apariţia noţiunii Reforma Sectorului de Securitate (RSS). Astfel, pentru majoritatea celor care au urmărit evoluţiile în cadrul NATO Summitul din 2002 de la Praga a rămas în memorie în calitate de reuniune la care au fost primiţi noi membri ai acestei organizaţii. Însă pentru experţi, acest summit a însemnat o nouă abordare a subiectului RSS în cooperarea membrilor Alianţei cu partenerii săi în carul PpP, inclusiv Republica Moldova.

Evaluarea PARP şi necesitatea trecerii la IPAP

Summitul NATO de la Praga din 2002 a propus instituirea unor mecanisme speciale în cadrul PpP, care să răspundă şi mai bine necesităţilor de securitate ale statelor partenere în condiţiile unui climat de securitate în plină schimbare – Planurile Individuale de Acţiuni ale Parteneriatului (IPAP).

În timp ce statele europene adoptă în 2002 criterii care să corespundă necesităţii adaptării sectorului de securitate noilor realităţi, Republica Moldova în sfârşit adoptă, tot în 2002, Concepţia reformei militare, fiind, evident, deja depăşită de timp.

Ceea ce a fost, totuşi, important în cazul Republicii Moldova, este faptul că această Concepţie a reformei militare a rezultat în înţelegerea că doar eforturile structurilor de forţă nu sunt suficiente şi va fi nevoie de o reformă mult mai largă, în domeniile legale, conforme criteriilor europene şi obligaţiilor asumate în faţa Consiliului Europei şi eventual în chestiunile economice. În realitate o reformă eficientă a sectorului de securitate, astfel încât să corespundă criteriilor europene şi prevederilor Consiliului Europei, necesită schimbări mult mai substanţiale într-un set de domenii mult mai largi decât doar cel militar. Rezultatele reformelor menţionate, aşa cum am demonstrat mai sus, devin un subiect important în carul dialogului PARP, care se bazează pe criteriile europene de construcţie a sectorului de securitate, care să fie controlabil, transparent şi să asigure într-o manieră democratică securitatea statului şi, poate paradoxal, tot el să asigure democraţia în stat. Un asemenea sistem, precum înţelegem, presupune implicarea tuturor puterilor din stat, legislativă, executivă şi  judiciară şi nu doar a serviciilor de securitate şi militare.

Astfel, PARP evaluează performanţele structurilor de securitate militară în urma reformei forţelor armate şi găseşte că Republica Moldova a fost capabilă să participe doar în patru exerciţii PpP,  precum şi în două exerciţii în spiritul PpP. Constrângerile financiare continuă să blocheze participarea Moldovei în alte exerciţii, pe care şi le-a dorit şi indicat în PIP. Aceste date sugerează că situaţia economică a Republicii Moldova rămâne precară. Lipsa serioasă de finanţare se repetă din an în an, constată experţii şi are un impact aspru asupra capacităţii de a conduce şi menţine forţele armate. Auditul PARP, fiind o modalitate extrem de deschisă de a discuta problemele depistate şi existente, a recunoscut uşor faptul că deşi Concepţia a fost aprobată, aceasta nu se bazează pe o Strategie Naţională a Securităţii, care să corespundă situaţiei la zi şi nici unor estimări reale de cheltuieli. Astfel, Concepţia anticipează că bugetul pentru apărare va trebui ridicat de la 0.5% la 2.5% al PIB pe parcursul a 12 ani - iar experţii NATO au determinat în discuţiile la care au participat şi Ministerul finanţelor că o asemenea creştere nu poate avea loc. Astfel, Concepţia este din start neimplementabilă.

Mai mult, deoarece Conceptul a fost formulat în 1997, se recunoaşte că acesta are drept bază  Strategia Naţională a Securităţii din 1995, care şi-a pierdut actualitatea datorită schimbărilor în climatul de securitate, menţionate mai sus şi care nu acoperă riscurile şi ameninţările de tip nou. Astfel, se recunoaşte că Moldova va avea nevoie de o asistenţă externă ca să purceadă la o revizuire a sistemului de apărare, care să presupună că toate documentele statului să fie aduse în concordanţă cu necesităţile sale actuale şi să fie efectuată o reformă comprehensivă a sistemului de securitate din Republica Moldova.[3]

Cea mai bună şi unica modalitate de a asigura o astfel de reformă atotcuprinzătoare, cu implicarea tuturor ramurilor puterii, a fost posibilă doar prin adoptarea şi implementarea unui Plan Individual de Acţiuni ai Parteneriatului - IPAP, care a fost modelat pentru aceste scopuri.

IPAP, un plan complementar Planului UE – RM

Acceptarea IPAP

Ideea de a adopta un IPAP nu a fost acceptată imediat, deoarece venită în 2002, aceasta era şi mai nouă decât propunerile formulate în proaspăt adoptata Concepţie a reformelor militare. Chiar dacă această Concepţie era învechită încă până la adoptarea sa, pentru autorităţile din RM acesta prezenta o noutate în domeniu şi în asemenea circumstanţe adoptarea unei noi idei, care să meargă şi mai departe de Concepţie era dificilă. În acelaşi timp a intervenit şi factorul geopolitic. Cooperarea cu NATO a fost un subiect de nemulţumire în relaţiile dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova, mai cu seamă în perioada pregătirii Memorandumului Kozak, care prevedea o demilitarizare a RM. Astfel, ca şi în cazul Concepţiei reformei militare, a fost nevoie de o perioadă mai lungă în care ideea să fie acceptată. De asemenea, în percepţia Partidului de guvernare, noile circumstanţe internaţionale de după refuzul de a semna Memorandumul Kozak în toamna anului 2003, au generat orientarea PCRM spre o cooperare mai strânsă cu occidentul, negocierea unui Plan de Acţiuni cu UE şi intensificarea unei cooperări cu NATO, care să asigure reformele în sectorul de securitate. Astfel, utilizând situaţia favorabilă promovării ideii IPAP, diplomaţi şi militarii din Republica Moldova propun în iarna anului 2004 adoptarea acestui Plan Individual cu Alianţa Nord-Atlantică.

La începutul anului 2004 Preşedintele Republicii Moldova dă acordul de principiu pentru elaborarea IPAP. În 2005, la 7 iunie, Preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin se deplasează la Cartierul General al NATO pentru a participa la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic (CNA), în cadrul căreia anunţă CNA despre intenţia de a adopta un Plan Individual de Acţiuni al Parteneriatului pentru Republica Moldova.

În cadrul negocierilor dintre Alianţă şi Republica Moldova, NATO menţionează că înţelege aspiraţiile europene al Republicii Moldova şi îi propune ca IPAP să fie formulat astfel încât să constituie un plan complementar Planului de Acţiuni UE - Republica Moldova. Nevoia ca IPAP să fie complementar vine de la faptul că reformele de integrare europeană nu vor fi complete fără reformele sectorului de securitate. În acelaşi timp una din concluziile pe care le tragem din această propunere este că integrarea europeană nu poate avea loc fără NATO, uncia organizaţie care poate să asigure pe spaţiul european reformele RSS.

Ce înseamnă IPAP

Planul Individual de Acţiuni ai Parteneriatului, deci prezintă un document care stipulează acţiuni concrete în mai multe domenii pentru a implementa reforma sectorului de securitate. Aceste domenii, aşa cum este stipulat în Capitolul I  al IPAP sunt integrarea europeană şi reformele conforme Planului de Acţiuni UE – Republica Moldova, intensificarea dialogului şi aprofundarea relaţiilor cu structurile euroatlantice.

Deşi am menţionat prevederi din cadrul Capitolului I al IPAP, probabil cea mai clară explicaţie în ce priveşte domeniile în care este nevoie de schimbări pentru a implementa o reformă a sectorului de securitate conformă normelor democratice necesare pentru integrarea europeană, poate fi găsită în sumarul acestui Capitol, pe care îl prezentăm mai jos:

Capitolul 1. Problemele politice şi de securitate

1.1. Aprofundarea cooperării cu structurile şi instituţiile europene şi euroatlantice

1.2. Integritatea teritorială şi relaţiile cu vecinii

1.3. Reformele democratice, drepturile omului, statul de drept, lupta contra corupţiei

1.4. Combaterea terorismului şi crimei organizate

1.5. Controlul democratic al Forţelor Armate

1.6.  Dezvoltarea economică şi politicile prioritare

1.7. Cooperarea cu alte organizaţii internaţionale

Observăm că pentru o reformă efectivă a RSS, în implementarea IPAP, Republica Moldova trebui, de fapt, să implementeze aceleaşi prevederi stipulate şi în cadrul Planului de Acţiuni UE – Republica Moldova. Explicaţia acestor similitudini este că reformele democratice, drepturile omului, statul de drept presupun că şi serviciile de securitate şi apărare cad sub incidenţa aceloraşi legi şi reguli democratice, fa parte a unui sistem european predictibil şi transparent de guvernare. Astfel implementarea IPAP devine un element indispensabil pentru democratizarea şi europenizarea RM.

Pentru a susţine teza de mai sus, vom aduce un citat din acest capitol al IPAP în care se menţionează explicit „În procesul de implementare a IPAP, Republica Moldova îşi va coordona acţiunile cu UE şi organizaţiile internaţionale active în ţară, pentru a asigura compatibilitatea dintre IPAP, Planul de acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, SCERS, precum şi pentru a evita dublarea şi suprapunerea în activităţi.”

Conflictul transnistrean, relaţia cu Rusia şi implementarea parţială a IPAP

Deşi se declară deseori că relaţiile Moldovei cu NATO se bazează pe statutul său de neutralitate, acest statut, de fapt, presupune şi responsabilităţi. Una din responsabilităţile centrale a unui stat neutru este că acesta nu poate fi doar un consumator de securitate – statutul de neutralitate a însemnat istoric că statul în cauză a furnizat mai multă securitate decât statele beligerante. El, de asemenea, nu are o altă umbrelă de securitate care să-i asigure protecţie de la diverse ameninţări şi trebuie să fie pregătit financiar şi militar să îşi asigure neutralitatea.

În aceste circumstanţe, aşa cum am indicat mai sus, s-a ajuns la adoptarea IPAP, care să asigure o structură de securitate puternică, europeană. Însă în pofida faptului că IPAP asigură un fundament solid pentru Reforma Sectorului de Securitate în Moldova, viitorul acestuia depinde de mai mulţi factori. Una din problemele de securitate cu care se confruntă Republica Moldova este conflictul transnistrean. Încercările de a soluţiona acest conflict adesea au interferat cu planurile stabilite de apărare şi cu reforma sectorului de securitate, de fapt şi cu obiectivele politicii externe. Anii pe parcursul anilor 2007-2008 am fost martori ai celor mai dramatice schimbări în acest sens. Iniţiativele prezentate da către preşedintele Republicii Moldova la 10 octombrie 2007 vorbesc despre demilitarizarea totală a Moldovei în contextul Măsurilor de Sporire a Încrederii pentru obiectivul soluţionării conflictului transnistrean. În acelaşi timp, se încerca soluţionarea conflictului direct cu Federaţia Rusă, în baza unui pachet de documente, pe lângă care Măsurile de Sporire a Încrederii aveau un rol important. În circumstanţele în care evoluţia propunerilor  din 2007 nu era clară, iar Federaţia Rusă cerea oprirea cooperării cu NATO Chişinăului oficial, implementarea IPAP a fost redusă la proiecte tehnice.

Proiectele de demilitarizare sau asigurarea a neutralităţii invocate în asemenea circumstanţe nu sunt valabile pentru Republica Moldova. Din 27 state demilitarizate, aproximativ 20 sunt insule, celelalte sunt state în care a avu loc răsturnări militare de guvern, cum e cazul Costa-Ricăi, sau sunt insignifiante, precum Vatican sau San-Marino. În ce priveşte statele neutre, Austria a negociat neutralitatea sa în schimbul aderării la spaţiul occidental al UE, iar Suedia şi Finlanda au început procesul de dezbateri publice în priveşte renunţarea la neutralitatea lor de câţiva ani în urmă. Acest proces a fost grăbit în urma războiului Rusiei împotriva Georgiei din luna august a anului 2008, după care Ministrul de externe finlandez a cerut un loc la masa de discuţii NATO.

Din prevederile conceptuale ale IPAP, Republica Moldova urma să elaboreze încă în 2006 o Concepţie a Securităţi Naţionale, în baza căreia să fie elaborată Strategia Securităţii Naţionale şi Strategia Militară Naţională. Aceste document ar permite trecerea la faza activă a revizuirii sistemului de securitate şi apărare şi elaborarea recomandărilor în ce priveşte ajustările necesare ca acest sistem să corespundă Concepţiei şi ambelor Strategii. Din păcate evoluţiile din 2008 au demonstrat că reformele necesare pentru securitatea statului au căzut pradă jocurilor geopolitice cu Federaţia Rusă. Atât Concepţia adoptată în luna mai 2008, cât şi apariţia proiectului de Strategie de Securitate Naţională, demonstrează că acestea au fost formulate astfel încât să ţină cont de interesele naţionale ale Federaţiei Ruse şi nu de cele ale Republicii Moldova.

Concluzii şi propuneri

1.       Cooperarea Republicii Moldova cu NATO s-a dovedit a fi fructuoasă, iar calitatea ofiţerilor instruiţi în occident este net superioară cadrelor militare institute din perioada sovietică.

2.       Cooperarea cu NATO are nu doar conotaţii militare, dar şi umanitare, ştiinţifice, sociale. Proiectele implementate de NATO au produs efecte pozitive în ţară şi au diminuat riscuri pentru securitatea cetăţenilor, inclusiv a celor de ordin ecologic.

3.       Asemenea evenimente cum sunt atacul terorist asupra SUA, conflictul militar din Kosovo, războiul de cinci zile a Rusie împotriva Georgiei şi recunoaşterea de către Rusia a enclavelor separatiste, lupta pentru dominarea resurselor energetice şi utilizarea lor de către Rusia în calitate de arme politice împotriva statelor cum este Ucraina (şi Moldova), menţionată la Summitul NATO  de la Riga în 2006, precum şi multe alte evenimente demonstrează că schimbările în climatul securităţi internaţionale continuă. Aceste evenimente demonstrează necesitatea ajustării poziţiei Republicii Moldova cât mai operativ şi într-o manieră în care să-şi asigure clar protecţia necesară din partea instituţiilor de securitate cele mai credibile.

4.       NATO este unica organizaţie care are expertiza necesară pentru o reformă calitativă, democratică şi europeană a sectorului de securitate, precum şi resursele necesare să asiste Republica Moldova pe această cale.

5.       Integrarea europeană a Republicii Moldova nu poate fi considerată finalizată fără implementarea reformelor stipulate de IPAP. Fără acestea, reformele de integrare a ţării noastre în UE nu vor fi complete, iar RM nu va putea intra în UE până când nu implementează reformele care corespund IPAP.

6.       Vom aminti de faptul că majoritatea covârşitoare a statelor membre NATO sunt şi membre ale UE. De asemenea, vom aminti de faptul că între NATO şi UE există reuniuni de coordonare şi informare privind implementarea IPAP, în calitatea sa de document complementar integrări europene al RM.

7.       Ar trebui să urmăm implementarea IPAP în elaborarea Concepţiilor şi strategiilor de securitate a statului conform interesul naţional al Republicii Moldova, în exclusivitate.

8.       Implementarea IPAP este în interesul propriu al Republicii Moldova, fără să amintim de UE şi NATO. Reformele stipulate de acest Plan vor face ţara noastră mai democratică, fără ca să existe frică în ce priveşte utilizarea serviciilor secrete împotriva cetăţenilor şi partidelor din Republica Moldova. Prevederile ce stipulează reformele în domeniul statului de drept sau libertăţii mass media, menţionate în IPAP, sunt necesare pentru viitorul democratic al ţării.

9.     Republica Moldova nu poate fi în permanenţă un consumator al securităţii. Credem că discuţia privind necesitatea armatei poate fi rezumată prin analiza “Are oare nevoie Belgia de o armată?”, efectuată de către United Press International în 2006, în cadrul căreia domnul Even Elio di Rupo, liderul Socialiştilor belgieni vorbitori de limbă franceză, a declarat “Nu putem cere să fim protejaţi de orice ameninţare, nici să cerem ca securitatea teritoriului nostru să fie garantată de către partenerii noştri şi, în acelaşi timp, să nu contribuim la aceasta. Cel puţin trebuie să manifestăm puţină solidaritate.”[4] Citatul de mai sus este valabil şi pentru Republica Moldova – nimeni nu poate cere să fie protejat fără să contribuie la această protecţie.

10.   Într-o perioadă iniţială o asemenea contribuţie poate fi pregătirea cu asistenţa statelor membre NATO pentru participarea la operaţiuni internaţionale de menţinere a păcii, eventual sub egida UE/ESDP cu forţe non-militare, poliţie, jurişti şi unităţi de carabinieri. O astfel de participare nu ar contrazice nici într-un fel statutul de neutralitate al Republicii Moldova, aşa cum nu îl contrazice nici în cazul Finlandei sau Elveţiei. În schimb ar permite o apropiere de UE, necesară în condiţiile actuale internaţionale.

11.   Neutralitatea Republicii Moldova nu a produs rezultatul scontat de retragere a trupelor ruse şi de soluţionare a conflictului transnistrean – pornind de la faptul că ar trebui să urmărim evoluţiile internaţionale şi să fim pregătiţi pentru riscurile şi ameninţările în schimbare, anul 2009 ar fi momentul oportun să reevaluăm relaţia noastră faţă de neutralitate şi cea cu NATO pentru a clarifica calea de viitor a Republicii Moldova.