Până la expirarea preşedinţiei Franceze a UE au rămas zile numărate. Pentru cancelaria de la Paris, aceste şase luni au însemnat un mandat zbuciumat, început în „acordul” votului irlandez împotriva Tratatului de la Lisabona, trecut prin criza ruso-georgiană şi încheindu-se în mijlocul disputelor şi turbulenţelor crizei mondiale. Pe acest fundal pe alocuri apocaliptic, Ministerul francez de Externe nu a uitat însă de componenta comunicaţională, inclusiv pentru câţiva reprezentanţi ai presei din RM - Dmitri Ciubaşenco („Moldavskie Vedomosti”), Andrei Safonov („Novaia Gazeta”), Angela Braşoveanu („Punkt”) şi subsemnata - care am şi fost invitaţi într-o vizită de informare la Paris. Cu menţiunea că vizita s-a produs încă în toamnă, vă propun spicuiri din discuţia pe care am avut-o cu Thomas Gomart, director al Centrului Rusia/Noi state independentede la Institutul Francez de Relaţii Internaţionale (IFRI). Autor a multiple studii despre zona estică a Europei - cea rusească sau aflată în zona rusească, în special - dl Gomart ne-a surprins prin tinereţe, profunzime şi… sinceritate. „Întrebaţi-mă tot ce vreţi şi vă răspund, ne-a spus el în debutul discuţiei, cu remarca: sunt expert, nu funcţionar”.

Sorina Ştefârţă

- Dle Gomart, unul dintre colegii noştri are o întrebare obsesivă şi o să vă rugăm să răspundeţi, iniţial, la ea - care sunt şansele de eurointegrare ale RM?

- Primul lucru pe care trebuie să-l spun despre extinderea UE e că aici într-adevăr există o oboseală, care se explică prin incertitudinea viitorului instituţional al UE. Mă refer atât la votul negativ dat de francezi şi olandezi Constituţiei Europene în 2005, cât şi la „nu”-ul irlandez, dat Tratatului de la Lisabona în 2008. Impresia ce predomină la Paris acum e că lărgirea din 2004 n-a fost digerată încă şi că UE a atins un plafon instituţional pe care, deocamdată, nu-l poate depăşi. Problema e agravată de ceea ce se cheamă „chestiunea Turciei”. În Franţa, bunăoară, puteţi pierde sau câştiga nişte alegeri în funcţie de atitudinea dvs. faţă de aderarea Turciei la UE. Acelaşi lucru e valabil pentru Germania, Italia. Problema aderării Moldovei nu ar putea influenţa rezultatul unor alegeri în Franţa, pentru că aţi putea întâlni deputaţi francezi care chiar să nu ştie unde se află Moldova pe harta Europei.

- Ce se ştie, în acest caz, despre Moldova?

- Dacă vorbeşti despre Moldova în Franţa, înainte de toate, se va discuta despre Transnistria. Apoi, urmează relaţia cu România şi, în cele din urmă, cea cu Ucraina. Abia după acestea trei vine rândul Rusiei. Situaţia dvs. este interesantă în măsura în care sunteţi o ţară care nu vrea să devină membră a NATO, fapt ce o distanţează vizibil de ceilalţi aspiranţi la integrarea europeană. Dar - şi vă rog să nu o luaţi în nume de rău - Moldova e percepută ca o ţară mică şi asta ar putea fi şansa voastră. Căci, dacă ar dori, celor 27 de state membre le-ar fi mai uşor să vă digereze pe voi, decât pe cele 50 de milioane de ucraineni, bunăoară…

- Dacă nu avem perspective de integrare, ce avem?

- Aş vrea să vă răspund cu „Politica Europeană de Vecinătate”. Însă evenimentele din Georgia au ajutat, cred, Europa să înţeleagă că UE a ajuns la ceea ce se cheamă „ambiguitate constructivă”. Adică, faptul că ţărilor candidate, ca să fie încurajate să se reformeze, nu li se dă un răspuns clar cu privire la aderare. Eu însă consider că UE ar trebui să fie capabilă să spună clar „da” sau „nu”. Ori să le spună clar vecinilor UE că vor avea relaţii foarte bune de vecinătate, însă nu mai mult.

- Mă tem că fără a ne da o perspectivă de integrare clară, Europa ne aruncă iar în braţele ruşilor. Mai ales că, descendenţi din URSS fiind, moldovenii nici nu se vor rupe din „îmbrăţişarea” rusească fără o motivaţie europeană distinctă.

- Din cauza Transnistriei, Moldova este văzută, înainte de toate, ca zona unui conflict îngheţat. S-ar putea să fie injust faţă de întreaga populaţie a RM, dar asta contează pentru cei care iau deciziile la nivel european. Şi aici intraţi în zona care ţine de relaţia UE cu Rusia. Problema UE de astăzi e că n-a anticipat revenirea în forţă a Rusiei. Abia în 2005-2006 instituţiile europene au înţeles că Rusia e o ţară care nu are nevoie de ajutor şi asta a destabilizat enorm UE, pentru că singura „armă” europeană de influenţă asupra Rusiei era ajutorul financiar. Brusc, UE s-a pomenit faţă în faţă cu o ţară care nu doar că nu avea nevoie de ajutor, ci vine şi investeşte ea însăşi în Europa. La aceasta se adaugă încercarea UE de a promova propria politică externă, elaborată predominant într-o optică transatlantică. Motiv din care au cam scăpat din vedere Estul. Ceea ce pot spune astăzi e că, din câte se pare, relaţia cu Rusia va fi prezentă pe agenda UE încă cel puţin zece ani înainte.

Pentru că este o relaţie extrem de complexă, într-o „asimetrie dublă”.

E vorba, pe de o parte, de faptul că UE este primul partener comercial al Rusiei, Europa fiind destinaţia pentru 57% din exporturile ruseşti. Iar după SUA şi China, Rusia este al treilea partener comercial al UE... Pe de altă parte, Rusia vinde produse energetice, iar Europa - servicii şi mărfuri de larg consum, ceea ce asigură un deficit comercial favorabil Rusiei. O altă problemă e că Rusia acceptă varianta clasică a Puterii şi nu ia UE în serios în ceea ce priveşte problemele de securitate. Interlocutorul Rusiei în termeni de securitate rămâne NATO. A treia problemă e că relaţiile Rusia-UE au fost „bilateralizate” de Moscova, dar şi de alte capitale europene, mai ales cele „vechi”, care vor să aibă o relaţie „ a lor” cu Rusia. Berlin, Paris, Roma… Ceea ce pune, cumva, într-o optică specială noile capitale europene.

- Din tot ce spuneţi înţelegem că e cu atât mai important ca Moldova să aibă un mesaj tranşant atât în ceea ce priveşte integrarea europeană, cât şi vizavi de NATO şi neutralitate... Cum aţi comenta concurenţa dintre Rusia şi UE pentru influenţa în fosta zona post-sovietică?

- E vorba de o contradicţie, înainte de toate. Rusia nu este atractivă, de fapt, şi nici nu e capabilă să iniţieze procese pozitive în această regiune în care încearcă, totuşi, să influenţeze. În plus, ea joacă mereu într-un registru dublu în care, întotdeauna, este elementul dominator. În ceea ce priveşte Europa, aceasta merge pe principiul promovării valorilor europene, care ar determina aceste ţări să se schimbe. Astfel, e destul de greu să vorbesc despre concurenţă, pentru că e vorba de doi jucători prea diferiţi… Încerc deseori să le explic ruşilor că proiectul european se bazează pe principiul de reconciliere. Poate părea ridicol în raport cu „violenţele” ce au loc în relaţiile internaţionale, cu toate acestea, anume reconcilierea a unit Franţa cu Germania. În baza aceluiaşi principiu se stabilizează relaţia dintre Polonia şi Germania. Şi exemplele ar putea continua. Dar tocmai aceasta deosebeşte proiectul european de alte proiecte regionale integraţioniste. Asta e destul de greu să explici Moscovei, pentru că ruşii nu cred necesar să se ocupe de ceea ce noi numim „lucrul cu memoria” - ei întotdeauna se simt învingători şi, deci, nu găsesc necesar să-şi revadă istoria modernă. Şi când vedem tendinţele de azi de la Moscova, se pare că singurul lucru care va fi recitit acolo este… finalul Războiului Rece.

- „Psihologia învingătorului” e ridicată la nivel de politică de stat azi în Rusia - au câştigat la fotbal, la hochei, „Eurovision”…

- Eu cred că Rusia este o putere emergentă în… trecut. La Putin se simte politica de restauraţie, pentru că lui i se pare că e bine să te axezi pe trecut şi, în proiectele sociale, el e mai axat pe trecut decât pe viitor.

- După evenimentele din Georgia, în urma cărora relaţiile Rusiei cu SUA şi cu UE s-au cam… răcit, cât de reală mai este funcţionarea formatului 5+2 pentru negocierile vizavi de Transnistria?

- Cred că aţi observat că sunt destul de critic vizavi de UE. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că UE a reuşit să existe în această criză ruso-georgiană şi să-i facă faţă, prin faptul că a reuşit să oprească focul. A fost o combinaţie de mai mulţi factori, desigur, unul dintre care este faptul că anume Franţa - care avea relaţii bune atât cu Georgia, cât şi cu Rusia - deţinea Preşedinţia UE. Dacă, să zicem, în locul Franţei ar fi fost oricare dintre noii membri ai UE, bunăoară, nu se ştie dacă lucrurile ar fi evoluat exact la fel…