Negocierile pentru o reglementare paşnică a chestiunii transnistrene sunt purtate de mai bine de şaisprezece ani. OSCE a fost implicată în procesul de reglementare politică aproape pe întreaga durată a acestora, începând cu vizita în Moldova a Reprezentantului Special Adam Rotfeld, la sfârşitul anului 1992.
Misiunea OSCE s-a alăturat procesului de negocieri pentru o reglementare politică în scurt timp după înfiinţarea sa în Moldova în primăvara anului 1993. Pe durata celor două termene în care am activat în calitate de Şef al Misiunii OSCE în Chişinău, am fost martorul a aproape şapte ani de discuţii, contacte, proteste, crize, schimb de acuzaţii şi reluări ale procesului de negocieri. Privind în urmă şi reflectând asupra implicării mele, destul de îndelungate în acest proces, ajung la următoarele observaţii despre procesul de reglementare politică moldo-transnistreană, dar şi despre conceptul de negocieri şi mediere în general.
1. A înţelege cauzele unui conflict nu este similar cu a determina cine trebuie învinuit pentru acele evenimente. Interlocutorii mei din Chişinău şi Tiraspol erau toţi dornici să-mi explice cine a început conflictul, din ce motive şi cine este responsabil. Firul roşu tuturor acelor relatări este că, în timp ce partea opusă se face responsabilă pentru conflict, disputa trebuie să fie soluţionată de o aşa manieră încât să favorizeze cealaltă parte. Realizarea unei înţelegeri în viaţa reală de cele mai dese ori necesită ca ambele (sau toate) părţi să-şi evalueze obiectiv comportamentul, să determine esenţa neînţelegerilor şi să decidă cum poate fi schimbată situaţia pentru a facilita în viitor un acord. Asta nu înseamnă că cealaltă parte nu ar fi putut comite o crimă cumplită; dimpotrivă, convingerea certă în propria justeţe rareori provoacă reacţii pozitive a părţilor adverse.
2. Demonizarea celeilalte părţi poate fi o tactică eficientă pentru asigurarea suportului politic în propria tabără, însă este puţin probabil că ar putea contribui la înregistrarea unui progres în procesul de reglementare. Ani de-a rândul, liderii politici de la Chişinău au etichetat entitatea transnistreană drept „o gaură neagră”, condusă de criminali, terorişti, traficanţi de arme şi aşa mai departe, şi au înşiruit minuţios abuzuri reale şi imaginare din partea liderilor de la Tiraspol. La fel şi elitele politice transnistrene i-au acuzat în mod constant pe liderii politici din Moldova de genocid, afirmând în voce tare despre intenţia Chişinăului de a-i atrage pe vorbitorii refractari de limbă rusă într-un stat sub dominaţie românească. Aceste tactici au generat voturi şi susţinere politică în favoarea figurilor politice care au pus aceste tactici în aplicare. Acestea au făcut ca dialogul şi posibila înţelegere între reprezentanţii celor două maluri să fie şi mai dificil de realizat.
3. Atenţia trebuie canalizată spre obiectivul final al procesului de reglementare politică, chiar dacă, aflându-se antrenaţi în unele zigzaguri tactice în cadrul negocierilor. În 1993, Misiunea OSCE a stabilit că Moldova este o singură ţară în cadrul frontierelor fostei RSS Moldoveneşti, că Transnistria este parte a Moldovei, ne-având drept la independenţă şi că Transnistria trebuie să aibă statut special în limitele unei Moldove unite. De atunci, aceste postulate de bază au rămas esenţa politicii promovate de OSCE în Moldova şi Transnistria. Pe durata activităţii mele de Şef al Misiunii OSCE, am ţinut ca orice acţiune sau iniţiativă concretă promovată de OSCE în cadrul procesului de negocieri pentru o reglementare politică să fie conformă acestor principii de bază.
Din observaţiile mele, atât liderii de la Chişinău, cât şi cei de la Tiraspol periodic îşi reformulau obiectivul de bază al reglementării, or punea accent pe anumite aspecte ale propunerilor sale, spre excluderea sau în detrimentul altora. Aceste schimbări în esenţa obiectivelor sau a caracteristicilor generale ale propunerilor sale de soluţionare, având loc frecvent, au atras confuzie şi neîncrederea celeilalte părţi. Flexibilitatea tactică şi dorinţa de a ajunge la compromis în problemele importante sunt ambele utile. Totuşi, este nevoie de coerenţă în forma de abordare şi consecvenţă în formularea scopurilor pentru a obţine succes în negocieri. Ambii aceşti factori, după părerea mea, au lipsit din procesul de reglementare a chestiunii transnistrene.
4. A vorbi părţii opuse nu înseamnă recunoaştere sau capitulare; a vorbi părţii opuse este necesar pentru a găsi o soluţie durabilă şi paşnică. Predecesorii mei, eu şi succesorii mei au fot denunţaţi (în special pe malul drept) pentru îndemnele la dialog cu partea cealaltă, de regulă fiind invocat motivul că acest dialog ar duce spre recunoaşterea criminalilor, renegaţilor şi aşa mai departe. Cea mai bună modalitate de asigurare a eşecului în procesul de reglementare este lipsa oricăror discuţii cu partea opusă. Acordul privind iniţierea dialogului nu înseamnă acceptarea poziţiei sau acţiunilor celeilalte părţi, ci demonstrează voinţa de a găsi soluţii. Dacă o parte are o idee clară despre ce vrea şi ce poate accepta, nu trebuie să existe teamă de a intra în discuţie cu adversarii. Personal tind să interpretez refuzul de a intra în discuţii ca pe un semnal al nedorinţei uneia din părţi de a soluţiona problema, ori ca pe o frică de a fi pe poziţii slabe sau nejustificate, sau şi una şi alta.
5. Progresul în rezolvarea unor probleme mici poate duce spre importante câştiguri în procesul de negocieri. Soluţia paşnică în orice conflict se bazează pe stabilirea şi menţinerea încrederii între părţi, indiferent de cât de complicate sau simple sunt problemele ce trebuie rezolvate. Privind din exterior, din perspectiva observatorilor imparţiali, majoritatea conflictelor în lumea contemporană au soluţii de compromis logice şi evidente. Apare frecvent întrebarea de ce părţile aflate în anumite conflicte (cum ar fi cazul Moldovei şi Transnistriei) nu au izbutit de atâta timp să ajungă la un acord. Răspunsul de regulă este că cele două părţi nu au încredere reciprocă şi interpretează propunerile şi acţiunile celeilalte părţi în lumina propriilor suspiciuni.
O posibilitate de a elimina aceste suspiciuni este realizarea unei înţelegeri şi implementarea acesteia cu succes în probleme mai puţin importante, mai puţin controversate şi care comportă un risc mai redus. Acest proces permite un dialog eficient între reprezentanţii părţilor şi, de asemenea, oferă fiecăreia din părţi încredere în intenţiile şi capacităţile celeilalte părţi de a pune în practică înţelegerile comune. Inversul este – nu semna acorduri pe care nu ai de gând sau pe care nu le poţi realiza. Încrederea este un produs deosebit de preţios în purtarea negocierilor. Odată pierdută, deseori va fi nevoie de ani pentru a fi restabilită, dacă vreodată. Exemplul Georgiei şi a Osetiei de Sud este cel mai recent trist exemplu ce probează această maximă.
6. Marile puteri exterioare pot pune obstacole în realizarea acordurilor, însă rareori ele pot zădărnici complet eforturile hotărâte de pe loce de a realiza o înţelegere şi un acord. Este întotdeauna tentant de a transfera pe seama acţiunilor şi intervenţiilor marilor puteri exterioare răspunderea pentru eşecul negocierilor pe marginea unei dispute interne, cum ar fi cele de după războaiele civile. Deşi uneori justificat, adesea argumentul poate servi doar ca scuză pentru propriul eşec ori lipsa dorinţei de a depune eforturi de reconciliere cu partea cealaltă. În cazul Moldovei, părţile acuză fie Rusia, fie Occidentul (de regulă Statele Unite) că ar oferi suport celeilalte părţi, făcând dificilă sau imposibilă realizarea unei soluţii reale. Este adevărat că toţi mediatorii într-o perioadă sau alta - unii mai des decât alţii - şi-au promovat propriile interese în procesul de reglementare a chestiunii transnistrene. Uneori promovarea acestor interese poate contribui la progres, însă nu există nici o garanţie că acesta ar putea fi cazul.
Este o realitate că la Chişinău şi Tiraspol există organe legislative, capabile să adopte şi să pună în aplicare independent decizii şi acţiuni ce-ar putea duce spre cooperare şi reconciliere între părţi. În special, în dimensiunea economică, ambele părţi au mijloace şi avantaje ce-ar putea fi utile pentru cealaltă parte. Puterile exteriore, precum Rusia, au o mare influenţă, dar nu pot preveni complet actorii locali să întreprindă acţiuni ce ar duce spre cooperare şi înţelege, dacă aceşti actori cu adevărat şi-o doresc. Problema este că mulţi actori locali preferă să păstreze status quo, decât să depună acest eforturi independente.
7. Tacticile de presiune uneori aduc rezultate, dar de cele mai dese ori provoacă supărarea celeilalte părţi. Când una sau mai multe părţi în procesul de reglementare sau în negocieri sunt satisfăcute de status quo, ori pur şi simplu se tem de schimbările propuse, necesare pentru a realiza o înţelegere, uneori poate fi eficientă aplicarea unor măsuri de constrângere pentru a convinge partea sau părţile refractare să avanseze pe calea soluţiei. Totuşi, un anumit număr de condiţii trebuie respectate. În primul rând, pe masa de negocieri trebuie să existe propuneri de soluţionare realiste şi rezonabile, în caz contrar părţile vor continua să opună rezistenţă cu orice preţ. În al doilea rând, măsurile de presiune trebuie să fie eficiente şi viabile; dacă acestea nu lovesc suficient de puternic, or dacă pot fi dejucate (de exemplu, prin solicitările de asistenţă externă), acestea nu vor aduce rezultatul scontat. În al treilea rând, măsurile de constrângere trebuie aplicate în momentul oportun. Dacă ele sunt puse în practică prea devreme - înainte ca propunerea sa fie gata - ori prea târziu - după ce-au fost pregătite măsuri eficiente de rezistenţă – măsurile nu-şi vor da rodul.
Un bun exemplu în cazul Moldovei şi a Transnistriei a fost impunerea interdicţiei de viză din partea UE şi SUA, în februarie 2003. Din observaţiile personale, pot să atest că acest măsuri i-au îngrijorat pe liderii de la Tiraspol. Cu toate acestea, reprezentanţii transnistreni participau deja în negocieri, deşi aceasta era tocmai ţinta măsurilor de constrângere. În acelaşi timp, iniţiativa constituţională a Preşedintelui Voronin a fost abia pusă pe masa negocierilor şi nimic nu era gata pentru a căpăta acordul părţii transnistrene. Dacă presiunile ar fi exercitate atunci când documentul mediatorilor era aproape de finalizare, atunci acestea ar fi avut un mai mare efect.
8. Mai mulţi negociatori, nu înseamnă neapărat şi rezultate mai bune. Obţinerea unui rezultat pe calea negocierilor politice depinde cel mai mult de intenţiile, dorinţele şi flexibilitatea părţilor implicate. A treia parte la proces, fie mediatorii, observatorii sau alţii, pot oferi expertiză şi suport material şi politic. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor ei pot de asemenea face mai complicat mersul negocierilor, ca urmare a propriilor animozităţi, ambiţii şi rivalităţi politice aduse la masa de tratative. O simplă includere a unui participant adăugător în negocieri, în speranţa de a obţine suficient extra suport ca să determine cealaltă parte să cedeze, este de regulă o tactică de eşec. Calea către succes în negocieri este mai degrabă căutarea punctelor comune împreună cu unul din adversarii principali, decât solidaritatea exprimată de un număr mai mare de participanţi din afară.
În cazul Moldovei, cred că Rusia, Ucraina, OSCE, UE şi SUA au toate la îndemână resurse considerabile, expertiză şi autoritate politică pentru a contribui la identificarea unei soluţii în chestiunea transnistreană. Totuşi, antrenarea fiecăruia dintre aceşti participanţi remarcabili în procesul de reglementare şi negocieri nu a rezultat într-o soluţie rapidă, şi nici într-un progres imediat sau rapid. Această situaţie lamentabilă poate fi explicată prin faptul că există neînţelegeri fundamentale între Chişinău şi Tiraspol, pe care nici una din părţile exterioare ar fi fost capabilă sau dornică să le depăşească. În plus, dinamica relaţiilor dintre participanţii externi, situaţia lor geopolitică şi rivalităţile dintre ei, i-au însoţit în negocieri şi uneori, mai curând au complicat procesul, decât să-l faciliteze.
