Abordarea problemei Conflictul transnistrean reprezintă, probabil fără exagerare, cea mai grea problemă moştenită din epoca sovietică de către Republica Moldova. Zdruncinând din temelie societatea moldovenească de la sfârşitul anilor ‘80 ai secolului trecut, „sindromul transnistrean” a marcat deosebit de puternic viaţa social-politică a Republicii Moldova în perioada de după proclamarea independenţei de stat în anul 1992, uneori punând în joc destinul său istoric. Timp de 20 de ani clasa politică şi societatea civilă moldovenească s-a preocupat în mod firesc şi constant de problema Transnistriei, mobilizând resurse umane şi materiale impresionante în căutarea unei soluţii adecvate.
În pofida percepţiilor şi viziunilor diferite cu privire la cauzele şi natura diferendului transnistrean, majoritatea absolută a populaţiei şi forţelor politice de pe ambele maluri ale Nistrului, cu anumite excepţii, este profund interesată în depăşirea cât mai grabnică a problemelor generate de acest conflict, deseori considerat ca fiind unul artificial şi absurd. Soluţionarea conflictului în cauză ar contribui la depăşirea multiplelor probleme cu care se confruntă oamenii simpli de pe ambele maluri ale Nistrului, deschizând, totodată, perspective noi pentru accelerarea dezvoltării social-economice şi edificării unui stat modern, democratic şi prosper.
Potrivit unor convingeri quasi-generale, diferendul transnistrean, spre deosebire de alte conflicte „îngheţate” din spaţiul ex-sovietic, este unul mai puţin complex, acest fapt fiind de natură să asigure relativ uşor identificarea unei soluţii adecvate în termeni cât se poate de restrânşi. Caracterul artificial al acestui conflict inspirat din exterior, precum şi lipsa unor antagonisme de natură etnică sau religioasă, constituie condiţii propice pentru elaborarea unor scenarii realiste de reglementare. În ciuda anumitor deosebiri de mentalitate, precum şi a impactului negativ al ostilităţilor din anul 1992 asupra conştiinţei populaţiei, oamenii care locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului nu nutresc sentimente de ură şi duşmănie unul faţa de altul. Moldovenii, ucrainenii, ruşii şi alte naţionalităţi de pe ambele maluri – în majoritatea lor creştini ortodocşi, uniţi între ei prin rădăcini istorice adânci, legături de rudenie, căsătorii mixte, prin cultură şi tradiţii comune – sunt în general compatibili şi capabili să trăiască în pace şi bună înţelegere într-un stat unic. Mobilul comun al acestora este de a depăşi cât se poate de rapid dificultăţile cotidiene care-i copleşesc şi de a avea o viaţă mai bună.
Implicarea directă în procesul de negocieri a UE şi SUA, în calitate de observatori, de rând cu OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina, în calitate de mediatori, inspiră un optimism plauzibil în soluţionarea problemei transnistrene. Luaţi împreună, actorii internaţionali vizaţi dispun de potenţialul şi mijloacele politice şi economice necesare pentru a contribui efectiv la reglementarea diferendului transnistrean în baza unui compromis rezonabil, capabil să asigure un echilibru de interese geopolitice în această parte a Europei.
În virtutea caracteristicii „pozitive” a problemei transnistrene, prin care aceasta se distinge de alte crize regionale similare, apar mai multe întrebări fireşti, dintre care două se cer de la sine: De ce eforturile depuse pe parcurs de aproape două decenii în vederea soluţionării problemei transnistrene nu s-au încununat de succes? Care pot fi planurile şi scenariile posibile de reglementare a conflictului transnistrean?
Evident că problematica transnistreană a suscitat un viu interes din partea cercetătorilor ştiinţifici, observatorilor şi analiştilor politici, unor prestigioase centre de analize şi studii strategice, exponenţilor societăţii civile, lucrările cărora au fost folosite la elaborarea studiului de faţă .
Originile conflictului transnistreanIdentificarea naturii „sindromului transnistrean” şi a adevăratelor cauze care au generat apariţia lui este utilă şi necesară îndeosebi pentru cei implicaţi direct în elaborarea mecanismelor, planurilor şi scenariilor adecvate pentru depăşirea acestuia. Evident că aceasta nu este un lucru uşor de făcut, având în vedere implicaţiile politice şi controversele care se perpetuează de mai mulţi ani. Deseori nu doar cetăţenii de rând, dar şi politicienii, în încercările de a dezvălui originile conflictului transnistrean, din varii motive, confundă noţiunea de „cauză” cu cea de „pretext”. Astfel, unii consideră drept cauză principală a apariţiei conflictului adoptarea în august 1989 a legii prin care limbii moldoveneşti pe bază de grafie latină i-a fost atribuit statutul de limbă de stat.
O atare abordare poate fi contestată cu uşurinţă, fiind una simplistă şi stereotipizată. Este greu de imaginat, bunăoară, că etnicii moldoveni, care constituiau majoritatea populaţiei malului stâng al Nistrului, puteau să perceapă afirmarea rolului limbii lor materne în viaţa politică a societăţii drept un fapt ce le contravenea intereselor lor şi că asta ar fi putut servi drept cauză de exprimare a nemulţumirii, protestului sau chiar să ducă la o confruntare armată. Lipsite de temei sunt şi încercările de a considera drept cauză a apariţiei conflictului refuzul conducerii politice a Moldovei din acele timpuri de a acorda regiunii statutul de zonă economică liberă. Circumstanţele respective nu au fost decât pretexte invocate de nomenclatura administrativă de pe malul stâng, care a văzut în tendinţele ce se conturau în acea perioadă o ameninţare în adresa poziţiei sale dominante, pentru a provoca escaladarea conflictului, moment culminant al căruia au fost evenimentele tragice din 1992.
În realitate, adevăratele cauze ale apariţiei „conflictelor îngheţate” trebuie căutate în procesele complexe care au avut loc în ultimii ani de existenţă ai Uniunii Sovietice. Este absolut evident faptul că focarele de conflict pe teritoriile unor republici „rebele” au fost inspirate, stimulate şi utilizate de centru, care era interesat să-şi păstreze controlul efectiv asupra tuturor republicilor unionale, utilizând acest instrument pentru a contracara aspiraţiile fireşti ale acestora la suveranitate, libertate şi renaştere naţională .
Încercările de a inocula idei despre „diferenţele civilizaţionale” dintre oamenii care locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului, despre necesitatea unui „divorţ civilizat” şi despre existenţa unui anumit „popor transnistrean” sunt cu certitudine forţate, tendenţioase, artificiale şi departe de realitatea obiectivă. Chiar dacă am admite existenţa unui anumit specific regional, populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului este compatibilă din toate punctele de vedere şi poate trăi în pace şi bună înţelegere într-un stat democratic şi indivizibil care poate fi construit împreună .
Conştientizând bine potenţialul şi posibilităţile extrem de reduse pentru a depăşi cu forţe proprii conflictul secesionist la scurt timp după izbucnirea acestuia, dar mai ales după încercarea la începutul anilor ’90 de a-l soluţiona prin recurgerea la forţă, autorităţile moldoveneşti care s-au perindat la guvernare au tins în permanenţă să-şi concerteze eforturile cu anumiţi parteneri externi interesaţi, inclusiv printr-o implicare cât mai substanţială şi consistentă a acestora. După modalităţile de abordare a strategiei de soluţionare, a mecanismelor folosite şi a conjuncturii politice, procesul de reglementare a conflictului transnistrean poate fi divizat convenţional în două perioade mari: prima ar cuprinde anii 1992-2001; cea de-a doua – anii 2002-2009. În mod firesc, etapele respective au fost puternic marcate de factorul subiectiv în persoana celor trei preşedinţi moldoveni care s-au aflat la cârma statului: Mircea Snegur, Petru Lucinschi şi Vladimir Voronin, şi, respectiv, de liderul transnistrean Igor Smirnov.
Evoluţia procesului de reglementare în anii 1992-2001Primele eforturi de soluţionare paşnică diplomatică a conflictului transnistrean prin internaţionalizarea acestora au fost întreprinse chiar în toiul ostilităţilor de pe Nistru în primăvara şi vara anului 1992. În pofida aşteptărilor mari, tentativele de antrenare a României, Federaţiei Ruse şi Ucrainei în cadrul aşa-zisului mecanism al „celor patru” şi intenţia exprimată de preşedintele Mircea Snegur într-o scrisoare adresată la 23 mai 1992 Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite Boutros Boutros-Ghali de a sesiza oficial Consiliul de Securitate în cazul în care Federaţia Rusă nu va înceta „actul de agresiune împotriva Republicii Moldova şi nu îşi va retrage forţele sale armate angajate în conflictul din stânga Nistrului” , nu au căpătat o dezvoltare adecvată, acestea rămânând în esenţă la stadiul de intenţii.
Internaţionalizarea procesului de reglementare a conflictului transnistrean şi instituţionalizarea durabilă a acestuia practic a început cu semnarea la Moscova la 21 iulie 1992 a acordului cu privire la „principiile reglementării paşnice a conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova”, precum şi prin adoptarea în decembrie 1992 la reuniunea ministerială a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) de la Stockholm a deciziei privind instituirea unei Misiuni speciale a CSCE în Moldova. Mecanismele de pacificare constituite în baza acordului menţionat, adică Comisia Unificată de Control si aşa-zisele „forţe de menţinere a păcii” („aşa-zise” - pentru că acestea nu corespund criteriilor general acceptate în plan internaţional), au contribuit la păstrarea regimului de încetare a focului. Acestea, însă, s-au dovedit, în ultima instanţă, a fi ineficiente în sensul realizării tuturor obiectivelor fixate în acord, în particular, vizând demilitarizarea Zonei de Securitate şi asigurarea condiţiilor necesare pentru libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi persoanelor între cele două maluri ale Nistrului . Regimul de la Tiraspol a menţinut în continuare în această zonă anumite formaţiuni militare şi paramilitare şi a instalat noi puncte de control „vamal” şi „grăniceresc”, creând astfel obstacole serioase în calea liberei circulaţii .
Negocierile moldo-ruse desfăşurate în perioada 1992-1994 cu participarea reprezentanţilor de la Tiraspol în conformitate cu prevederile acordului din 21 iulie 1992 în vederea stabilirii statutului, modalităţilor şi termenelor de retragere de pe teritoriul Republicii Moldova a formaţiunilor militare ruse care au succedat fosta Armată a 14-a nu au dat rezultatele scontate. Acordul semnat la 21 octombrie 1994, după încheierea negocierilor de rigoare, care între altele prevedea „sincronizarea” retragerii trupelor ruse cu procesul de reglementare politică a conflictului, a rămas buche moartă din cauza refuzului Federaţiei Ruse de a-l pune în vigoare. Astfel, problema retragerii trupelor ruse din regiune, concepută din capul locului ca fiind una strâns legată de conflictul politic dintre Chişinău şi Tiraspol, nu şi-a găsit o soluţie adecvată în planul raporturilor bilaterale dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Moscova nu s-a lăsat convinsă să-şi retragă trupele din Moldova nici în planul diplomaţiei multilaterale, în particular, în cadrul OSCE/CSCE . Rusia a ignorat cu ostentaţie deciziile adoptate în acest sens cu asentimentul său în cadrul OSCE/CSCE, inclusiv a documentelor summit-ului de la Budapesta din decembrie 1994 al acestei organizaţii. Potrivit celor stipulate în deciziile menţionate, trupele ruse urmau să fie retrase „în timpul potrivit, ordonat şi complet”, retragerea Armatei a 14-a ruse şi identificarea unei soluţii politice pentru problemele părţii de est a Moldovei (Transnistriei) fiind considerate drept „două procese paralele care nu se vor împiedica reciproc” .
În perioada iniţială, autorităţile moldoveneşti nu dispuneau de un plan comprehensiv şi coerent privind reglementarea conflictului transnistrean. Exprimându-şi disponibilitatea de a oferi raioanelor de est ale ţării un statut de autonomie, în cadrul dialogului cu exponenţii regimului de la Tiraspol Chişinăul a pledat cu precădere pentru acest concept. La rândul său, autoproclamatele autorităţi de la Tiraspol, reproşând cu ostentaţie Chişinăului pentru refuzul de a recunoaşte regiunea transnistreană drept o „zonă economică liberă” şi respingând categoric statutul de autonomie propus, au promovat insistent ideea creării unei confederaţii moldoveneşti în care Transnistria urma să beneficieze de calitatea de subiect cu drepturi egale cu Chişinăul, adică de atributele unei entităţi statale.
Primul concept de statut pentru regiunea transnistreană a fost elaborat de către Misiunea CSCE/OSCE, instalată în Moldova în aprilie 1993, şi elucidat în raportul nr.13 . Potrivit autorilor acestui proiect, propus ca „bază pentru negocieri între cele două părţi aflate în conflict”, regiunea în cauză urma să obţină un „statut special” în rezultatul unei „distribuiri echilibrate” a prerogativelor între centru şi administraţia de la Tiraspol. Împuternicirile respective erau clasificate în trei categorii: prerogative exclusive ale centrului; prerogative exclusive ale regiunii; prerogative mixte. Prerogativele exclusive ale centrului includeau: cetăţenia (unică - moldovenească), atributele de stat şi imnul, politica externă, apărarea, serviciul de securitate, politica monetară. Prerogativele exclusive ale regiunii vizau: organizarea de sine stătătoare în cadrul unui sistem regional convenit a structurilor administrative şi a organelor puterii, legislaţia regională, bugetul regional, simbolurile regionale (folosite de rând cu cele de stat), educaţia, cultura.
Majoritatea prerogativelor urmau să fie cele mixte: limba (centrul stabileşte „limba de stat”, iar regiunea specială - limbile regionale oficiale suplimentare); finanţele (serviciul fiscal unic cu o direcţie regională); economia (legislaţia centrală de bază, politica macro-economică centrală cu autoguvernare economică la nivel regional şi local, dreptul regiunii de a face comerţ exterior direct); poliţia (poliţie criminală, centrală, poliţie regională); sistemul judecătoresc (sistem judecătoresc regional cu o instanţă regională supremă de justiţie subordonată Curţii Constituţionale a Moldovei). Se propunea, de asemenea, asigurarea unei reprezentări proporţionale a Transnistriei în Parlamentul Moldovei şi în alte instituţii cheie centrale, precum instanţele supreme de justiţie şi unele ministere.
Propunerile şi sugestiile Misiunii CSCE/OSCE în Moldova cu privire la statutul special al raioanelor din stânga Nistrului (Transnistriei) în viziunea acesteia urmau să servească drept „bază pentru negocieri între cele două părţi în conflict”, scopul final fiind crearea „Regiunii Speciale Transnistria ca parte inalienabilă a Republicii Moldova cu un grad considerabil de autoguvernare”. Statutul în cauză trebuia stabilit în baza unui acord între ambele părţi cu sprijinul OSCE, stabilit prin legislaţia Moldovei, şi garantat prin prevederile noii constituţii.
Drept argumente pertinente în favoarea oferirii unui statut special Transnistriei, erau invocate percepţia pronunţată de către transnistreni a unei identităţi proprii, de natură istorică, psihologică şi culturală; impactul negativ asupra populaţiei din regiune a conflictului armat din 1992; nedorinţa majorităţii transnistrenilor de a fi guvernaţi din Centru; neputinţa de a satisface în modul cuvenit interesele transnistrenilor în cadrul unui stat unitar; teama în faţa unei eventuale unificări a Moldovei cu România, în favoarea căreia se pronunţau unele forţe politice de la Chişinău - Misiunea considera că statutul special constituie „un argument de neînlocuit” pentru a-i convinge pe transnistreni că ei au un viitor în Moldova şi pentru a-i stimula să se dezică de pretenţiile la independenţă. Respingând modelul statului unitar, Misiunea se pronunţa totodată şi împotriva proiectului privind formarea unei confederaţii, promovat cu insistenţă de liderii de la Tiraspol care presupunea existenţa unor state separate, dar care nu va putea fi recunoscută pe plan internaţional. În viziunea ei (Misiunii), acordarea statutului special pentru Transnistria „constituie cheia pentru reglementarea paşnică a conflictului şi, implicit, pentru restabilirea integrităţii teritoriale a Moldovei”.
Insistând asupra principiilor integrităţii teritoriale şi inviolabilităţii frontierelor în Europa contemporană, autorii proiectului analizat au ţinut să atragă atenţia asupra ameninţărilor serioase la adresa stabilităţii pe care le comportau tendinţele unor regiuni sau grupuri etnice din fosta Iugoslavie şi fosta Uniune Sovietică de a se separa şi de a-şi crea propriile mini-state, fapt ce putea să conducă la „apariţia unor formaţiuni statale neviabile”. Refuzând în principiu dreptul regiunilor vizate la „autodeterminare externă” şi la schimbarea unilaterală a frontierelor, în acelaşi timp Misiunea recomanda Moldovei, „în formă de excepţie”, să garanteze dreptul la „autodeterminare teritorială externă”, „în cazul în care ea va renunţa la propria statalitate pentru a se uni cu România”.
Considerând că Republica Moldova nu ar fi în stare să se apere în faţa oricăruia dintre vecinii săi, Misiunea recomanda Moldovei practic să se demilitarizeze. În opinia Misiunii, lipsa armatei este de natură să întărească încrederea în disponibilitatea guvernului central de a respecta statutul special al Transnistriei. În acelaşi context, Misiunea recomanda ca Rusia să accelereze retragerea Armatei a 14-a din Moldova.
Autorii proiectului, de asemenea, indicau asupra oportunităţii examinării situaţiei în jurul mun. Bender şi a raioanelor în jurul Comratului (Găgăuziei), sugerând, între altele, ca unităţile respective „să nu fie puse sub administraţia directă a centrului” şi că multe din recomandările prevăzute pentru regiunea transnistreană ar putea fi atribuite şi acestor teritorii.
Deşi concepţia statutului special al Transnistriei descrisă în raportul nr.13 al Misiunii CSCE în Moldova, care nu era una comprehensivă, nu a fost acceptată imediat şi necondiţionat de către Chişinău şi Tiraspol pentru că, în opinia unora, dădea „prea multe libertăţi” regiunii iar în opinia altora - „prea puţine”, ea a trasat direcţiile şi subiectele principale pentru discuţiile şi negocierile ulterioare. Majoritatea recomandărilor, sugestiilor şi raţionamentelor formulate în raport au fost preluate şi dezvoltate practic de către toţi actorii implicaţi în proces, acestea fiind reflectate în diferite redacţii şi abordări în multiplele proiecte, scenarii, planuri, înţelegeri, acte oficiale şi alte documente elaborate şi prezentate mai târziu. Un fapt extrem de relevant pentru procesul de reglementare a diferendului transnistrean l-a constituit includerea în Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, a prevederilor conform cărora „localităţilor din stânga Nistrului le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu statutul special adoptat prin lege organică”, precum şi proclamarea neutralităţii permanente în virtutea căreia Republica Moldova „nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său” .
În perioada de referinţă, autorităţile moldoveneşti au perseverat în eforturile lor de a-i convinge pe parteneri lor de dialog – liderii de la Tiraspol şi conducerea Federaţiei Ruse, atât în cadrul contactelor bilaterale, cât şi în reuniunile în format lărgit şi în incinta forurilor internaţionale, să accepte concepţia statutului unei „autonomii largi” pentru Transnistria în componenţa Republicii Moldova în calitate de cheie pentru soluţionarea conflictului. Eforturile Chişinăului însă n-au avut sorţi de izbândă atât în ce priveşte soluţionarea conflictului, cât şi în chestiunea retragerii trupelor ruse.
În acelaşi timp, etalându-şi disponibilitatea de a discuta pe marginea statutului regiunii, liderii de la Tiraspol promovau cu tenacitate diverse proiecte vizând „distribuirea prerogativelor” şi crearea unei „confederaţii moldoveneşti”, obiectivul real al cărora fiind edificarea unei entităţi statale independente. Demersurile politice făcute în acest spirit erau întărite prin acţiuni practice, inclusiv prin dezvoltarea cadrului normativ-instituţional caracteristice unui stat şi instaurarea unor puncte de control „vamal” şi „grăniceresc” de-a lungul Nistrului, prin organizarea unor „plebiscite” în chestiuni de „construcţie statală”, de menţinere a prezenţei militare ruse şi de promovare a intereselor în plan extern. În decembrie 1995, în rezultatul unui astfel de „referendum” a fost adoptată o „constituţie” conform căreia Transnistria s-a autoproclamat drept „stat suveran şi independent” cu denumirea „Republica Moldovenească Nistreană”, cu trei limbi oficiale „cu statut egal”: moldovenească, rusă şi ucraineană . Exponenţii regimului de la Tiraspol se adresau tot mai insistent către Federaţia Rusă cu solicitări de a spori sprijinul în eforturile de afirmare a statalităţii transnistrene, de a menţine în continuare prezenţa militară în regiune şi de a consolida forţele de pacificare.
La rândul său, Federaţia Rusă, tinzând să se impună în permanenţă într-o triplă ipostază de „mediator, pacificator şi garant” în reglementarea transnistreană, nu a ezitat niciodată să-şi manifeste făţiş simpatiile şi spiritul de solidaritate cu Transnistria/regimul de la Tiraspol. Deosebit de activ în acest sens se manifesta Duma de stat în care exista un puternic lobby transnistrean, iar într-o perioadă de timp şi o comisie specială pentru problema transnistreană. Pe filiera parlamentară au fost efectuate cele mai numeroase contacte cu emisarii tiraspoleni, vizite la Tiraspol, îndeosebi pentru a participa la manifestaţii solemne „de stat”, interpelări şi adresări către puterea executivă, audieri parlamentare şi luări de atitudine referitoare la problematica Transnistriei. În urma unor astfel de audieri, bunăoară, în 1995 Duma de stat a refuzat să ratifice acordul moldo-rus privind retragerea trupelor ruse din Moldova şi a recomandat preşedintelui B. Elţin să examineze oportunitatea recunoaşterii independenţei Transnistriei.
Subiectele principale abordate în cadrul negocierilor purtate între Chişinău şi Tiraspol, cu participarea reprezentaţilor Misiunii OSCE în Moldova, Federaţiei Ruse şi Ucrainei (care s-a implicat în proces în 1997) în calitate de mediatori, vizau cu preponderenţă modalităţile de soluţionare a problemelor apărute în raporturile dintre Chişinău şi Tiraspol, de elaborare a statutului Transnistriei, distribuirea competenţelor, constituirea unor spaţii comune, reglementarea activitatea economico-comercială etc. În dorinţa de a impulsiona soluţionarea problemei transnistrene, în anii 1996-2001 Chişinăul a manifestat o flexibilitate impresionantă, făcând o serie întreagă de concesii serioase şi îndrăzneţe care în consecinţă i-au subminat poziţiile şi l-au vulnerabilizat la masa de negocieri. O astfel de cedare a constituit-o, de exemplu, semnarea la 7 februarie 1996 a Deciziei protocolare „pentru soluţionarea unor probleme apărute în activitatea serviciilor vamale ale Republicii Moldova şi Transnistriei”. Conform prevederilor înţelegerii în cauză, „posturile vamale” ale Transnistriei instalate la intrarea în regiune din partea malului drept trebuiau „să fie lichidate”; la frontieră cu Ucraina urma „să fie instalate posturi vamale comune”, toate bunurile exportate din regiune urmau să fie asigurate cu ştampile de tip nou cu inscripţia „Republica Moldova. Transnistria. Vama Tiraspol”; partea transnistreană se angaja să introducă taxe vamale la importul mărfurilor din „străinătatea îndepărtată”, cu excepţia produselor alimentare, adecvate cu cele existente în Republica Moldova .
Astfel, eliminarea barierelor vamale interne şi efectuarea controlului vamal comun pe segmentul transnistrean al frontierei de stat moldo-ucrainene, aşa după cum se statua în documentul menţionat, constituia un pas semnificativ în restabilirea controlului autorităţilor moldoveneşti asupra întregului teritoriu vamal şi, respectiv, asupra traficului de bunuri şi persoane în/din regiunea transnistreană. Însă, obţinând posibilitatea de a folosi ştampilele vamale moldoveneşti şi de a-şi legaliza comerţul exterior, care constituia una dintre cele mai importante surse de venituri în bugetul regional, administraţia de la Tiraspol, în detrimentul politic al Chişinăului, a refuzat practic să implementeze celelalte obiective fixate în protocolul respectiv.
În acelaşi context se înscrie şi „Memorandumul cu privire la bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria”, semnat la Moscova la 8 mai 1997 de către preşedintele moldovean Petru Lucinschi şi liderul transnistrean Igor Smirnov şi contrasemnat de preşedintele rus Boris Elţin şi preşedintele ucrainean Leonid Kucima, în prezenţa preşedintelui în exerciţiu al OSCE, ministrul afacerilor externe al Danemarcei Niels Helveg Petersen. Cunoscut, de asemenea, şi ca „Memorandumul Primakov”, după numele şefului diplomaţiei ruse de atunci care a avut o contribuţie deosebită la pregătirea lui, acesta a constituit cel mai important document convenit de la stoparea ostilităţilor de pe Nistru în 1992.
Potrivit prevederilor memorandumului de la Moscova, Republica Moldova şi Transnistria se angajau să-şi „normalizeze relaţiile” şi să continue „stabilirea relaţiilor juridico-statale” în componenţa unui „stat comun” în cadrul frontierelor Moldovei sovietice, conform situaţiei din ianuarie 1990 . Caracterul şi principiile relaţiilor respective urmau să fie definite în „statutul Transnistriei” la elaborarea căruia părţile urmau să purceadă imediat după semnarea memorandumului, cu luarea în considerare a tuturor înţelegerilor de principiu convenite anterior. Anticipând discuţiile de rigoare asupra statutului propriu-zis, Transnistria obţinea dreptul de „a participa la realizarea politicii externe a Republicii Moldova în chestiunile care afectează interesele ei”, deciziile respective urmând „să fie adoptate cu acordul părţilor”. Chişinăul recunoştea, de asemenea, dreptul Transnistriei de „a stabili şi de a întreţine de sine stătător contacte internaţionale în domeniul economic, tehnico-ştiinţific şi cultural, iar în alte domenii - cu acordul părţilor”. Părţile îşi reiterau angajamentele de a nu recurge la forţă sau la ameninţarea cu forţa, de a-şi soluţiona divergenţele exсlusiv prin mijloace paşnice. Ele au salutat disponibilitatea Federaţiei Ruse şi Ucrainei de a fi „state-garante privind respectarea prevederilor statutului Transnistriei”, s-au pronunţat în favoarea continuării acţiunilor de menţinere a păcii şi elaborării de către toţi participanţii la negocieri a unui „mecanism de garanţii”.
„Memorandumul Primakov” a fost un document asimetric, avantajând din punct de vedere politic regimul de la Tiraspol în detrimentul autorităţilor de la Chişinău. Ulterior, diplomaţii ruşi şi reprezentanţii transnistreni au utilizat abil prevederile acestui document de referinţă pentru promovarea propriilor modele de soluţionare a conflictului. Expresiile de tipul „normalizarea relaţiilor” sau „conducerea Republicii Moldova şi Transnistriei” puneau pe picior de egalitate autorităţile de la Chişinău cu liderii de la Tiraspol, iar noţiunea confuză şi controversată de „stat comun”, practic impusă de Primakov, oferea oponenţilor Chişinăului posibilitatea de a pleda în continuare pentru o „confederaţie moldovenească” sau o „uniune a două state suverane”. În memorandum nu se spunea nimic despre necesitatea respectării principiului suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova.
O consolare în acest sens pentru oficialităţile moldoveneşti a constituit-o Declaraţia comună a preşedinţilor Federaţiei Ruse şi Ucrainei cu ocazia semnării memorandumului în care se menţiona că prevederile memorandumului nu pot fi „interpretate sau aplicate ca fiind în contradicţie cu principiul suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova”, iar statutul special al Transnistriei urma să definească această regiune „ca parte componentă a Republicii Moldova, unite şi teritorial integră”. Semnarea de către şeful statului ucrainean a memorandumului de la Moscova şi a declaraţiei adiţionale vorbea elocvent despre interesul Kievului de a juca un rol mai activ în reglementarea diferendului transnistrean.
Semnarea memorandumului de la Moscova nu a impulsionat procesul de negocieri asupra statutului regiunii transnistrene, aşa după cum şi-o dorea Chişinăul. Mulţumiţi în general de concesiile obţinute, mai ales în ceea ce priveşte promovarea autonomă a comerţului exterior, liderii de la Tiraspol se arătau tot mai puţin interesaţi în negocierea constructivă a unui „alt statut special”. În lipsa unor înţelegeri pertinente cu privire la mecanismul de garanţii, „statele-garante” practic n-au fost în stare să asigure realizarea pe deplin a obiectivelor stabilite în memorandumul de Moscova, precum, de altfel, şi în alte acorduri.
Entuziasmaţi de succesele diplomatice obţinute în anii 1997 – 2001, liderii transnistreni au acţionat cu mai mult zel în direcţia edificării „relaţiilor juridice-statale” cu Chişinăul. În acest scop au fost semnate o serie întreagă de documente, declaraţii comune, acorduri, decizii protocolare, memorandumuri practic în toate domeniile: economic, social, transport, infrastructură, energetică, vamal, servicii poştale şi comunicaţii, luptă cu crima organizată, sănătate ş.a. Deşi înţelegerile convenite nu purtau un caracter juridic obligatoriu, ele demonstrau îndeosebi voinţa politică a autorităţilor de la Chişinău de a reglementa problemele generate de conflict, de a întări încrederea şi de a crea condiţiile propice pentru elaborarea statutului special al regiunii şi de a-i încuraja pe liderii de la Tiraspol să manifeste flexibilitate şi spirit de compromis în acest sens. Spre marea deziluzie a Chişinăului, pe măsura extinderii şi consolidării listei „înţelegerilor” şi a „chestiunilor convenite”, considerate de unii drept „statut dobândit” treptat («приобретенный статус»), Tiraspolul evita negocierile de rigoare asupra statutului propriu-zis.
Un impact semnificativ asupra procesului de reglementare a diferendului transnistrean l-a avut Summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999 . Angajamentele asumate de către Federaţia Rusă în cadrul acestei reuniuni, precum şi al conferinţei la nivel înalt a statelor-părţi la Tratatul privind forţele armate convenţionale în Europa (FACE), de a-şi retrage până la sfârşitul anului 2002 trupele şi muniţiile de pe teritoriul Republicii Moldova erau de natură, în cazul onorării acestora, să producă schimbări cardinale în situaţia din jurul Transnistriei.
Evoluţia procesului de reglementare în anii 2001-2009Victoria comuniştilor moldoveni la alegerile parlamentare din februarie 2001 şi alegerea lui Vladimir Voronin în calitate de preşedinte al ţării a pus începutul unei perioade calitativ noi în procesul de reglementare. Noua conducere de la Chişinău a întreprins o serie întreagă de măsuri menite să demonstreze o voinţă politică mai hotărâtă şi mai pragmatică ca în trecut în scopul urgentării soluţionării definitive a problemei Transnistriei, inclusiv prin luarea în dezbateri a unor paradigme politice noi. În acţiunile sale, preşedintele Voronin miza cel mai mult pe sprijinul Federaţiei Ruse, conducerea căreia trebuia să aprecieze cu avans demersurile politice făcute în campania electorală în favoarea atribuirii limbii ruse a statutului de limbă de stat, aderării la Uniunea Rusia-Belarus, disponibilităţii pentru concesii şi compromis în reglementarea conflictului.
Primele acţiuni au fost îndreptate spre consolidarea cadrului normativ-instituţional, identificarea unor noi abordări a procesului de reglementare, intensificarea contactelor şi a dialogului direct cu liderii de la Tiraspol şi cu partenerii internaţionali implicaţi, îndeosebi cu Federaţia Rusă. Printr-un decret prezidenţial special emis la 15 mai 2001, se stabilea că soluţionarea problemei transnistrene „este sarcina primordială de o importanţă majoră” şi se sprijinea iniţiativa privind crearea comisiilor parlamentare ale Republicii Moldova şi Transnistriei „pentru asigurarea cadrului legislativ” necesar în acest sens.
Puţin mai târziu, este format Ministerul Reintegrării care a substituit Comisia interdepartamentală de resort care activase anterior. În rezultatul a două întâlniri ale preşedintelui V. Voronin cu liderul de la Tiraspol I. Smirnov în aprilie-mai 2001 au fost semnate o declaraţie comună şi a patru protocoale privind armonizarea legislaţiei vamale, garantarea investiţiilor, stimularea activităţii mass-media. Cel mai controversat dintre acestea a fost protocolul privind recunoaşterea „reciprocă” a actelor emise de instituţiile de resort printre care se numărau şi „paşapoartele” transnistrene. „Animat” de dorinţa de a dinamiza procesul de negocieri privind „normalizarea relaţiilor dintre Republica Moldovenească Nistreană şi Republica Moldova” şi de „a întări încrederea”, I. Smirnov, în „semn de bunăvoinţă”, la rugămintea preşedintelui Voronin l-a eliberat la 5 mai 2001 din detenţie pe Ilie Ilaşcu, considerat „terorist” la Tiraspol şi „mare patriot” la Chişinău. În revanşă, într-o scrisoare adresată lui Voronin liderul transnistrean îi solicita acestuia să adopte „decizii adecvate”, inclusiv privind „condamnarea agresiunii din 1992 împotriva poporului Transnistriei”, „plata completă a pagubei materiale” şi „aducerea scuzelor pentru durerea şi suferinţele pricinuite în rezultatul acestei agresiuni”. În viziunea liderului de la Tiraspol documentele semnate trebuiau să contribuie la consolidarea „prevederilor de bază ale memorandumului de la Moscova - independenţa economică a RMN şi egalitatea părţilor în procesul de negocieri”.
Într-un timp scurt, atitudinea flexibilă şi conciliantă a autorităţilor comuniste de la Chişinău s-a ciocnit de poziţia intransigentă şi ireconciliabilă a liderilor regimului de la Tiraspol, ambiţia cărora era de a obţine recunoaşterea independenţei Transnistriei. Deja în vara lui 2001 dialogul şi contactele directe „la nivel înalt” între Chişinău şi Tiraspol au fost întrerupte pe o perioadă lungă de timp, acestea fiind reluate în aprilie 2008. „Părţile” au revenit la politica de confruntare deschisă, declanşând un adevărat „război rece” între cele două maluri ale Nistrului. Drept motiv pentru aceasta a servit eşuarea tentativei preşedintelui V. Voronin de a vizita o mănăstire din preajma mun. Bender fără a „coordona” în prealabil acest plan cu I. Smirnov şi reacţia de răspuns a guvernului de la Chişinău de a retrage cu începere din 1 septembrie 2001 ştampilele vamale moldoveneşti de care structurile de la Tiraspol s-au folosit cu succes din 1996 pentru promovarea legală a exporturilor din regiune.
Percepută de unii drept un act de răzbunare a lui Voronin, în realitate retragerea ştampilelor, calificată de Tiraspol drept o „blocadă economică” a Transnistriei şi o încălcare flagrantă a memorandumului de la Moscova, a însemnat renunţarea autorităţilor moldoveneşti la tactica „concesiunilor unilaterale” aplicată la negocieri practic din 1992, după stoparea ostilităţilor. Această schimbare politică calitativă pornea de la înţelegerea faptului că negocierile pot fi constructive şi eficiente doar în condiţiile exercitării unor presiuni asupra regimului de la Tiraspol pentru a-l determina să-şi onoreze angajamente asumate şi să accepte cedări reciproce în spiritul unui compromis rezonabil.
Tensiunile apărute brusc între Chişinău şi Tiraspol în mod firesc au afectat relaţiile moldo-ruse însă nu au împiedicat continuarea dialogului dintre Chişinău şi Moscova, pe care preşedintele moldovean miza mai mult. Un succes remarcabil în acest sens l-a constituit semnarea la 19 noiembrie 2001 la Moscova, de către preşedinţii V. Voronin şi V. Putin, a Tratatului de prietenie şi cooperare între Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Evenimentul în cauză avea o conotaţie politică deosebită în contextul eforturilor de reglementare a diferendului transnistrean. Conform prevederilor acestui tratat, ambele state şi-au exprimat „ataşamentul faţă de procesul de reglementare politică a problemei transnistrene în baza respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova”; condamnau „separatismul sub toate formele lui de manifestare”; se angajau reciproc „să nu sprijine mişcările separatiste” şi să se abţină „de la orice acţiuni care ar cauza prejudicii suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale”.
În dorinţa fermă de a depăşi cât mai repede diferendul transnistrean cu o implicare mai activă a factorilor internaţionali, în condiţiile unei aversiuni generale a societăţii moldoveneşti faţă de controversatele modele de federalizare a ţării ca posibile scenarii de reglementare a conflictului, V. Voronin iniţiază în vara lui 2002 discuţii largi şi temerare pe marginea unor proiecte la baza cărora urma să fie pusă aşa-zisa concepţie de „federaţie asimetrică”. Potrivit proiectului în cauză, la pregătirea căruia au fost antrenaţii experţi din partea Chişinăului, Tiraspolului, OSCE, Federaţiei Ruse şi Ucrainei, regiunea transnistreană urma să obţină prerogative caracteristice subiecţilor unor federaţii cunoscute dar nu în baza unui acord cu alţi subiecţi federali, ci a unui act constituţional care urma să fie aprobat în cadrul unui referendum.
În rezultat, un proiect de statut pentru Transnistria de acest gen a fost elaborat de către un grup de experţi internaţionali sub egida OSCE şi prezentat în iulie 2002 la Kiev. Proiectul în cauză, care reprezenta un model de distribuire a prerogativelor între Chişinău şi Tiraspol inspirat/preluat din Constituţia Federaţiei Ruse, a fost salutat în principiu de oficialităţile moldoveneşti dar respins de către administraţia de la Tiraspol. Din cauza abordărilor politice diametral opuse, curând au eşuat, de asemenea, şi tentativele Chişinăului, care tindea spre „reintegrarea ţării”, şi Tiraspolului, care îşi dorea un „divorţ civilizat”, de a înainta pentru discuţii propriile planuri de depăşire a diferendului transnistrean.
În astfel de circumstanţe, în noiembrie 2003 a apărut „Memorandumul cu privire la principiile de bază ale construcţiei de stat a statului unificat” care a avut o rezonată puternică în „spaţiu şi în timp”. Cunoscut bine şi ca „Memorandumul Kozak”, după numele principalului său autor - Dmitri Kozak, persoana a doua în administraţia preşedintelui rus V. Putin, acest nou plan rusesc a devenit cu timpul unul dintre cele mai controversate scenarii de reglementare a conflictului transnistrean, de care Moscova practic nu s-a dezis până în prezent. Conform prevederilor documentul în cauză, care, în esenţă, constituia o materializare a ideii „statului comun” lansată de Primakov, problema transnistreană urma să fie soluţionată definitiv prin „transformarea organizării de stat a Republicii Moldova în vederea edificării pe principii federative a unui stat unic independent şi democratic definit în teritoriul frontierelor RSS Moldoveneşti la situaţia din 1 ianuarie 1990”.
Noul stat unic numit „Republica Federativă Moldova” includea doi subiecţi federali „Republica Moldovenească Nistreană” şi „Formaţiunea teritorial-autonomă Găgăuzia”, urma să fie creat treptat într-o perioadă lungă de timp - până în anul 2020, conform unei constituţii elaborate şi adoptate în comun, şi „bazat pe principiul unităţii teritoriului şi principii unice de organizare a puterii de stat, a spaţiilor unice de apărare (pentru perioada de tranziţie), vamal, valutar-monetar”. Subiecţii federaţiei erau înzestraţi cu prerogative extrem de largi, inclusiv dreptul de veto cu posibilitatea practică de a bloca adoptarea deciziilor în probleme cardinale, atât în parlamentul federal bicameral. cât şi în alte structuri de stat. Chişinăul şi Tiraspolul urmau să se adreseze Federaţiei Ruse cu „propunerea de a oferi garanţii de securitate” potrivit căruia Federaţia Rusă urma să desfăşoare pe teritoriul viitoarei federaţii pe un termen până anul 2020, în baza unui acord bilateral moldo-rus, „forţe stabilizatoare pacificatoare cu un efectiv care nu va depăşi cifra de 2000 de oameni”.
Prevederile „Memorandumului Kozak”, devenite curând cunoscute publicului larg, au provocat o adevărată furoare în societatea moldovenească, scandalizând totodată şi comunitatea internaţională. Forţele de opoziţie din Moldova au format un front comun împotriva „Memorandumului Kozak” şi în apărarea Constituţiei, încurajate şi sprijinite de către instituţiile europene, OSCE, UE, Consiliul Europei şi SUA. Acestea au criticat vehement, îndeosebi dreptul la veto oferit subiecţilor federali, care ar fi făcut viitorul „stat reintegrat” nefuncţional şi neviabil, posibilitatea amplasării pe teritoriul acestuia a trupelor pacificatoare ruse pe un termen îndelungat, precum şi negocierile purtate în secret pe la spatele altor actori internaţionali interesaţi. Conştientizând riscurile politice serioase pe care şi le asuma atât în plan intern, cât şi extern, în ultimul moment, pe data de 24 noiembrie, cu o zi înainte de sosirea la Chişinău a preşedintelui Putin, preşedintele Voronin a decis să nu semneze documentul, la negocierea şi parafarea căruia a participat personal.
Pentru aceasta, el a fost nevoit să înfrunte critici extrem de dure din partea Moscovei şi a Tiraspolului care i-au reproşat îndeosebi faptul că a cedat în faţa presiunilor Occidentului, dar mai ales contraofensiva politico-diplomatică şi economică declanşată asupra Republicii Moldova. „Criza şcolilor” şi „războiul căilor ferate” care au urmat după atacul structurilor de forţă ale regimului separatist asupra şcolilor moldoveneşti din regiune cu predare în baza grafiei latine şi ocupării prin violenţă a proprietăţii „Căii ferate din Moldova” de pe malul stâng al Nistrului şi mun. Bender, stoparea retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova şi suspendarea participării reprezentanţilor Chişinăului în formatul de negocieri au ridicat o serie întreagă de obstacole serioase în procesul de reglementare pentru mulţi ani înainte.
Pe acest fundal, în anul 2005 în procesul de reglementare a diferendului transnistrean au început să se manifeste mai activ Uniunea Europeană şi Ucraina. Extinderea UE şi instalarea frontierelor sale de est pe Prut care s-a produs la 1 ianuarie 2007, a contribuit esenţial la sporirea interesului Bruxelles-ului faţă de Republica Moldova şi, implicit, faţă de conflictul transnistrean, perceput ca un focar periculos de tensiune pentru întregul continent. O dovadă elocventă în acest sens a servit semnarea în februarie 2005 a Planului de acţiuni Republica Moldova - Uniunea Europeană şi numirea în martie 2005 a Reprezentantului Special al UE pentru Republica Moldova. Planul de acţiuni conţinea un compartiment special privind conflictul transnistrean şi dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate cu Ucraina.
Ucraina, la rândul său, în virtutea situaţiei sale geopolitice şi a aspiraţiilor crescânde de integrare euro-atlantică tindea să se manifeste tot mai pozitiv ca factor stabilizator şi furnizor de securitate nu doar în regiune, ci şi în Europa în întregime. Animate de acest mobil, autorităţile de la Kiev instalate la putere în rezultatul „revoluţiei portocalii” au hotărât să prezinte în mai 2005 la Chişinău, cu ocazia desfăşurării summit-ului GUAM, un nou plan de reglementare a problemei transnistrene întitulat sugestiv „Reglementare prin democratizare”. În esenţă, noul plan ucrainean, cunoscut şi ca „Planul Yushchenko”, reprezenta un scenariu de soluţionare a conflictului în trei etape într-un termen restrâns, prin pregătirea şi desfăşurarea unor alegeri libere şi democratice în organul legislativ regional sub o monitorizare riguroasă internaţională. Astfel de alegeri trebuiau să conducă la legitimizarea autorităţilor de la Tiraspol cu care urma să fie negociat statutul special al acestei regiuni în baza respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, proiectul căruia urma să fie elaborat şi adoptat de către Parlamentul moldovenesc.
În conformitate cu prevederile „Planului Yushchenko”, susţinut de către autorităţile de la Chişinău şi, cu anumite rezerve, de I. Smirnov, Parlamentul Republicii Moldova, în dezvoltarea proiectului ucrainean a adoptat practic în unanimitate la 10 iunie şi, respectiv, la 22 iulie 2005, două apeluri cu privire la democratizarea şi demilitarizarea regiunii transnistrene, precum şi o lege „Cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria)”.
Manifestând disponibilitatea pentru dezvoltarea unei cooperări mai strânse, preşedinţii celor două ţări vecine au semnat la 2 iunie 2005 o scrisoare comună adresată conducerii UE cu rugămintea de a institui o misiune specială de asistenţă la frontieră în Moldova şi Ucraina, precum şi protocolul de rigoare prin care Republica Moldova a sprijinit aderarea Ucrainei la Organizaţia Mondială a Comerţului. În acelaşi spirit, la 30 decembrie 2005 prim-miniştrii Moldovei şi Ucrainei au semnat o Declaraţie comună prin care cele două guverne s-au angajat să pună în vigoare protocolul încheiat încă în mai 2003 de către serviciile vamale, conform căruia accesul bunurilor pe teritoriile vamale ale celor două ţări putea fi asigurat doar în baza rechizitelor vamale legale.
Astfel, demararea la 30 noiembrie 2005 a activităţii Misiunii EUBAM şi aplicarea cu începere din 6 martie 2006 pe segmentul transnistrean al frontierei de stat moldo-ucrainene a noului regim vamal, au schimbat cardinal situaţia în jurul Transnistriei. Antrenarea UE în soluţionarea problemelor existente pe acest sector de frontieră şi sporirea gradului de cooperare dintre UE, Republica Moldova şi Ucraina în domeniul combaterii fenomenelor ilicite a contribuit vizibil la restabilirea controlului indirect al autorităţilor moldoveneşti asupra operaţiunilor de export-import în regiunea transnistreană care constituiau una din sursele principale de venit pentru bugetul regimului de la Tiraspol dar şi de îmbogăţire a exponenţilor acestuia. În revanşă, liderii de la Tiraspol au refuzat să contribuie la promovarea „Planului Yushchenko”, aducând reproşuri Kievului pentru politica „părtinitoare” în favoarea părţii moldoveneşti, iar Chişinăului - pentru tentativele de a „supune” Transnistria unei „blocade economice” şi de a „impune” planul său propriu de soluţionare a conflictului. În semn de solidaritate cu regimul de la Tiraspol, care în viziunea Moscovei s-a pomenit în faţa unei „catastrofe umanitare”, Federaţia Rusă introduce în martie 2006 interdicţii la importul de vinuri moldoveneşti pe piaţa rusă.
Între timp, s-au produs evoluţii semnificative şi în formatul de negocieri privind soluţionarea diferendului transnistrean. Implicarea directă, la invitaţia Chişinăului şi a Tiraspolului, începând din septembrie 2005, a Uniunii Europene şi SUA în calitate de observatori în procesul de negocieri şi extinderea formatului „pentagonal” la formula „5+2” a deschis perspective promiţătoare în eforturile de identificare a unei soluţii adecvate pentru conflict. Însă, din cauza comportamentului obstrucţionist al reprezentanţilor regimului de la Tiraspol, sprijiniţi de diplomaţii ruşi, după cinci runde de negocieri în formatul „5+2”, în februarie 2006 acesta şi-a suspendat şedinţele formale.
Eforturile întreprinse, inclusiv în cadrul contactelor directe şi a dialogului moldo-rus la nivel înalt, precum şi tentativelor mediatorilor şi observatorilor care s-au întrunit în repetate rânduri în formatul „3+2” cu scopul relansării procesului de negocieri în formatul “5+2” nu s-au încununat de succes. Nu au dat rezultatele scontate în acest sens nici consultările moldo-ruse care s-au desfăşurat cu o intensitate deosebită în noiembrie 2006 - ianuarie 2007 la Moscova în cadrul cărora emisarii moldoveni nu au reuşit să-i convingă pe partenerii lor ruşi să accepte o concepţie calitativ nouă de soluţionare a conflictului transnistrean. Potrivit proiectului prezentat, aspectele politice (democratizarea şi statutul special al Transnistriei), de securitate (demilitarizarea şi statutul de neutralitate), economice (privatizarea şi proprietatea rusească) şi sociale (garanţii pentru populaţia din Transnistria), legate de conflict urmau să fie negociate „în pachet” în cadrul formatului „5+2”.
Astfel, spre deosebire de proiectele anterioare, potrivit cărora reglementarea conflictului urma să fie înfăptuită treptat, pe etape, începând cu problemele social-economice şi terminând cu adoptarea statutului special al regiunii, planul „în pachet” presupunea negocierea concomitentă a tuturor aspectelor conflictului conform principiului: „Nimic nu este convenit dacă nu este convenit totul”. O atare abordare pragmatică şi temerară, care lua în calcul interesele tuturor părţilor interesate, inclusiv cele ale Federaţiei Ruse, dar evita ideea de federalizare şi conceptul „competenţelor comune”, a fost sprijinită în principiu de către UE, SUA şi Ucraina. Moscova, însă, a manifestat o atitudine mai degrabă refractară decât rezervată faţă de planul „în pachet” înaintat de Chişinău, etalându-şi cu diferite prilejuri predilecţiile sale pentru „Memorandumul Kozak”.
Discuţiile care s-au desfăşurat ulterior în diferite configuraţii pe marginea planului „în pachet”, care părea să fie cel mai raţional din toate câte au existat până la acel moment, nu au dat rezultate concrete. Modalitatea de soluţionare a conflictului în cadrul formatului „5+2” era abordată în mod diametral opus: Chişinăul insista consecvent asupra elaborării şi adoptării statutului special al regiunii transnistrene în baza respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova; Tiraspolul pleda cu aceiaşi tărie pentru „normalizarea relaţiilor” dintre Transnistria şi Republica Moldova în baza „realităţilor existente”, adică recunoaşterea de fapt a statalităţii Transnistriei.
Drept „argumente” în favoarea secesiunii erau invocate existenţa aşa-zisului „popor transnistrean”, care ar avea „dreptul la autodeterminare”, existenţa Transnistriei ca „stat de facto”, precum şi rezultatele „referendumului” din 17 septembrie 2006, potrivit cărora „majoritatea covârşitoare” a populaţiei regiunii s-a pronunţat în favoarea „independentei” Transnistriei şi „aderării ei ulterioare la Federaţia Rusă”. În mod diferit era conceput şi formatul în care urma să fie identificate soluţiile pertinente: în timp ce Chişinăul opta pentru purtarea negocierilor de rigoare în formatul „5+2”, de natură să asigure un compromis rezonabil şi un echilibru de interese între toţi actorii implicaţi, Tiraspolul insista asupra purtării negocierilor ca „parte egală” doar în formatul „1+1” (Chişinău - Tiraspol), sau în cel „trilateral” (cu participarea Moscovei), formatul „5+2” fiind considerat ca fiind unul „de consultări”. În astfel de circumstanţe actorii internaţionali implicaţi, OSCE, UE, SUA şi Ucraina, au sprijinit principiile promovate de către autorităţile moldoveneşti. În acelaşi timp, Federaţia Rusă, în calitatea sa de „mediator, pacificator şi garant”, susţinând generos pe toate căile regimul transnistrean şi oferind cetăţenie rusă locuitorilor regiunii, se arăta consecvent dispusă să „susţină orice înţelegere” asupra căreia Chişinăul şi Tiraspolul vor conveni ca „părţi egale”.
În dorinţa de a stimula procesul de reglementare preşedintele Voronin lansează în octombrie 2007 o serie de iniţiative privind întărirea încrederii şi securităţii între cele două maluri ale Nistrului. Elaborarea de către grupurile de lucru create în acest scop la Chişinău şi Tiraspol şi implementarea în comun a unor proiecte concrete în sfera social-economică, umanitară şi de securitate, inclusiv cu concursul partenerilor internaţionali, avea menirea de a contribui efectiv la sprijinirea populaţiei şi, în acelaşi timp, la crearea unor condiţii propice pentru desfăşurarea negocierilor de rigoare privind reglementarea politică a conflictului. În acelaşi context, Guvernul moldovean a tins să extindă asupra regiunii transnistrene programele naţionale de asistenţă a populaţiei, inclusiv a celor promovate de către comunitatea internaţională donatoare.
Printre acestea se înscria, în particular, oferirea unor garanţii sociale populaţiei, asigurarea gratuită a cetăţenilor cu acte de identitate şi acordarea întreprinderilor din regiune a preferinţelor comerciale autonome oferite Republicii Moldova de către UE în martie 2007. Contând pe un tratament reciproc, Chişinăul a insistat în permanenţă asupra ridicării tuturor obstacolelor din calea circulaţiei libere a persoanelor şi bunurilor între cele două maluri ale Nistrului, aşa după cum era prevăzut în acordul moldo-rus din 1992, solicitând îndeosebi lichidarea punctelor de control instalate în mod arbitrar în Zona de Securitate şi abolirea „taxelor de înregistrare” pentru persoane şi a „taxelor vamale” de 100% pentru bunurile de pe malul drept. Iniţial, liderii de la Tiraspol au considerat iniţiativele în cauză drept o „acţiune de PR”, ulterior însă s-au arătat mai interesaţi de promovarea unor astfel de măsuri în sfera social-economică. În acelaşi timp, aceştia au respinse cu desăvârşire propunerile privind demilitarizarea celor două maluri ale Nistrului. Drept alternativă, Tiraspolul promova cu tenacitate proiectele sale de „acorduri” cu privire la relaţiile de „prietenie şi cooperare”, „sistemul de garanţii”, „nerecurgerea la forţă” etc., concepute în esenţă ca tratate între doi subiecţi de drept internaţionali egali. Astfel, viziunile Chişinăului şi a Tiraspolului privind măsurile de întărire a încrederii şi securităţii erau diferite. În timp ce autorităţile moldoveneşti concepeau măsurile respective într-o legătură indisolubilă cu procesul de negocieri privind reglementarea politică a conflictului, administraţia de la Tiraspol le trata ca pe un instrument în politica de consolidare a statalităţii transnistrene.
Evoluţia situaţiei din ultimii ani în jurul conflictelor din Balcani şi Caucazul de Sud, noile tendinţe în politica externă a Federaţiei Ruse, inclusiv folosirea pârghiilor comerciale şi „armei energetice” ca instrumente de presiune, recurgerea la forţă pentru depăşirea crizelor regionale, precum şi aspiraţiile Ucrainei şi Georgiei de a adera la NATO au ridicat noi riscuri şi sfidări în contextul reglementării transnistrene. Tentativa Kremlinului de a folosi cazul provinciei Kosovo ca „precedent” şi „model universal” pentru soluţionarea conflictelor teritoriale din Georgia pe calea intervenţiei armate şi recunoaşterii a Abhaziei şi Osetiei de Sud în calitate de „state suverane şi independente” au generat confuzii şi dificultăţi politice serioase în alte zone de conflict din spaţiul ex-sovietic, inclusiv în jurul Transnistriei.
Deşi Chişinăul respinge cu fermitate orice analogii si paralele cu „precedentele” provinciei Kosovo şi cel caucazian, acestea continuă să planeze ca nişte „fantome” deasupra Transnistriei. În astfel de circumstanţe, Republica Moldova s-a simţit încurajată de „Declaraţia Dumei de Stat cu privire la politica Federaţiei Ruse faţă de Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria”, adoptată în martie 2008 în rezultatul unor audieri parlamentare, prin care, spre deosebire de adresările entităţilor georgiene, cererea liderilor de la Tiraspol privind recunoaşterea independenţei Transnistriei practic a fost ignorată.
Aceştia însă nu s-au dezis de ambiţiile secesioniste, continuând să promoveze cu o fermitate constantă politica de consolidare a statalităţii transnistrene, inclusiv prin revendicarea confirmării „înţelegerilor convenite anterior”, recunoaşterea „egalităţii părţilor” şi a „realităţilor existente”, renunţarea la „exercitarea presiunilor” şi ridicarea „blocadei economice” în jurul Transnistriei, etc. În acelaşi context se înscriu şi tentativele de a prezenta la masa negocierilor noi proiecte de „acorduri bilaterale moldo-transnistrene” şi de a reanima scenarii vechi, precum este, bunăoară, cel privind „statutul amânat”. Elocventă în acest sens este opinia unuia dintre veteranii diplomaţiei sovietice, Iulii Kviţinski, exprimată în timpul audierilor menţionate din Duma de Stat rusă, potrivit căruia „statutul amânat este statutul care încă nu este stabilit prin acorduri internaţionale şi hotărâri ale Consiliului de Securitate al ONU”, acesta însă este „calea care duce spre recunoaşterea independenţei” .
Noi complicaţii în eforturile de reglementare a conflictului transnistrean au apărut după întâlnirea de la Moscova din 18 martie 2009 a şefului statului moldovenesc V. Voronin cu liderul de la Tiraspol I. Smirnov „în prezenţa preşedintelui Federaţiei Ruse” D. Medvedev. Declaraţia comună semnată în cadrul acestei întâlniri, ca şi întâlnirea propriu-zisă percepută de unii ca o tentativă de subminare a negocierilor în formatul consacrat „5+2”, dezavantaja serios din punct de vedere politic atât Republica Moldova, cât şi partenerii săi occidentali, UE şi SUA.
Potrivit prevederilor declaraţiei în cauză, care puneau „conducerea Republicii Moldova şi a Transnistriei” practic pe picior de egalitate fără a face careva referiri la suveranitatea şi integritatea Republicii Moldova, Chişinăul şi Tiraspolul se angajau să „continue contactele directe în scopul activizării procesului de negocieri” şi să creeze, împreună cu ceilalţi participanţi, „condiţii”, fără a fi specificate, pentru „relansarea cât mai grabnică a lucrului în formatul „5+2”. Indicaţiile cu privire la „transformarea” actualei operaţiuni de menţinere a păcii într-o „operaţiune de garantare a păcii sub egida OSCE după reglementarea transnistreană”, au provocat controverse serioase, fiind interpretate ca o schimbare de principiu a abordărilor în strategia de reglementare a conflictului transnistrean promovată de către conducerea Republicii Moldova în ultimii ani, inclusiv vizând deciziile Summit-ului OSCE de la Istanbul cu privire la Moldova şi prevederile Actului final al Tratatului FACE adoptate în noiembrie 1999.
Aflată în faţa unor sfidări fără precedent, inclusiv cele generate de lupta politică acerbă în campania electorală din aprilie-iulie 2009 şi de evoluţia situaţiei din regiunea transnistreană, elita politică moldovenească mizează mult pe sprijinul partenerilor săi occidentali, UE şi SUA, fără de care eforturile de a depăşi dificultăţile cu care se confruntă ţara nu au sorţi de izbândă. Inspiră optimism în acest sens tendinţele UE privind aprofundarea cooperării cu Republica Moldova în cadrul Parteneriatului Estic şi imprimarea unei noi dimensiuni dialogului cu Federaţia Rusă în contextul iniţiativelor Moscovei cu privire la edificarea unei noi arhitecturi de securitate în Europa. Identificarea rapidă a unei soluţii pentru problema Transnistriei, sugerată de către cancelarul federal german Angela Merkel şi preşedintele francez Nicolas Sarkozy, bunăoară, ar fi de natură să contribuie la crearea unei atmosfere propice pentru punerea în vigoare a Tratatului FACE adaptat, considerat ca un pilon al securităţii europene.
Analiza paradigmelor reglementării diferendului transnistrean ar fi una incompletă fără remarcarea contribuţiei aduse în acest sens de către diferiţi exponenţi ai societăţii civile din Republica Moldova, Ucraina, România şi Federaţia Rusă. În ultimii ani, diferiţi autori, fundaţii, ONG-uri şi politicieni au prezentat în cadrul unor conferinţe şi mese rotunde, precum şi pe paginile unor publicaţii diferite planuri, scenarii şi proiecte privind soluţionarea problemei transnistrene. Printre cele mai relevante contribuţii în acest sens, se distinge strategia celor ”3 D”, elaborată în 2004 de către Institutul de Politici Publice din Moldova sprijinit de către 26 de ONG-uri, potrivit căruia democratizarea, demilitarizarea şi de-criminalizarea regiunii transnistrene ar constitui cheia necesară pentru soluţionarea conflictului. Idei şi sugestii similare au fost formulate şi în „Planul trilateral privind soluţionarea problemei transnistrene” prezentat în 2006 de către un grup de experţi moldo-ucraineano-român.
Controverse pasionate a provocat în 2004 aşa-zisul „plan Belkovski”, după numele autorului acestuia, politologului rus Stanislav Belkovski, potrivit căruia cele două maluri ale Nistrului, în virtutea „rupturii civilizaţionale dintre populaţia lor”, urmau să înfăptuiască un „divorţ civilizat”, pentru a oferi posibilitatea „Moldovei de a se uni cu România, iar Transnistriei – de a deveni independentă”. Conform unui scenariu propus mai recent, în 2009, de către ex-ministrul român de externe Adrian Cioroianu, împărtăşit şi de unii politicieni moldoveni, factorii politici şi societatea civilă din Republica Moldova erau invitaţi să „mediteze serios la posibilitatea unei decuplări a Transnistriei din graniţele statului pe o perioadă determinată, timp în care ea ar intra sub un mandat de protectorat cu garanţii internaţionale”. Cioroianu sugera UE să-şi asume această „sarcină într-atât de dificilă” şi să-şi materializeze astfel propria sa „politică de vecinătate”. După cum este şi firesc, unele idei şi sugestii raţionale cuprinse în scenariile descrise armonizau cu planurile promovate de către diferiţi actori implicaţi în negocierile oficiale pe marginea reglementării diferendului transnistrean. În acelaşi timp, ideile ne-ordinare, radicale şi extravagante, care jenau şi produceau disconfort politic au fost ignorate şi respinse cu hotărâre de către negociatorii oficiali.
Concluzii şi sugestiiÎn lumina analizei paradigmelor reglementării conflictului transnistrean, răspunsul la întrebarea formulată în compartimentul introductiv al acestui articol ar putea fi unul simplu şi tranşant. În pofida multiplelor premise pozitive, a planurilor rezonabile înaintate, eforturilor depuse şi implicării unor actori cu o pondere deosebită în afacerile internaţionale, precum sunt Federaţia Rusă, Ucraina, UE şi SUA, diferendul transnistrean nu a fost soluţionat până în prezent din cauza caracterului său eminamente geopolitic. Interesele imuabile ale Federaţiei Ruse de a menţine cu orice preţ Republica Moldova în sfera sa de influenţă au determinat-o pe aceasta să pledeze mai degrabă în favoarea „îngheţării” conflictului în jurul Transnistriei decât să sprijine o soluţie de compromis care ar răspunde cât se poate de adecvat intereselor tuturor actorilor implicaţi.
Lipsa voinţei politice necesare din partea Federaţiei Ruse, care, în virtutea circumstanţelor cunoscute continuă să joace un rol crucial în această regiune, având în mâinile sale „cheile” principale de la reglementarea conflictului, a condiţionat şi ineficienţa mecanismelor de pacificare şi a formatelor de negocieri utilizate pe parcursul anilor în vederea depăşirii crizei transnistrene. Refuzul Federaţiei Ruse de a-şi onora angajamentele asumate la summit-ul OSCE de la Istanbul privind retragerea completă a trupelor sale de pe teritoriul Republicii Moldova şi stăruinţa de a-şi perpetua prezenţa militară în această regiune, contribuie efectiv la favorizarea separatismului transnistrean. Asistenţa politică, economică, financiară, umanitară şi morală acordată Transnistriei de către Federaţia Rusă de o manieră nedisimulată şi, în acelaşi timp, aplicarea unor pârghii de presiune politică şi măsuri de constrângere economică asupra Republicii Moldova, pune serios la îndoială calitatea ei de mediator imparţial în procesul de reglementare. În astfel de circumstanţe, comportamentul obstrucţionist, intransigent şi ireconciliabil manifestat la masa tratativelor de către reprezentanţii de la Tiraspol, deseori prezentat drept cauza principală a trenării procesului de soluţionare a conflictului, este în realitate o derivare a politicii ruseşti.
Prin urmare, diplomaţia rusă, marcată de stereotipuri şi veleităţi de sorginte neo-imperială, prin sprijinirea şi încurajarea regimului secesionist de la Tiraspol, folosirea exponenţilor acestui regim ca instrument de presiune şi influenţă, promovarea unor planuri de reglementare şi mecanisme de negocieri inconsistente, declinarea neîntemeiată a angajamentelor relevante asumate pe plan internaţional şi tendinţa de a-şi satisface propriile preocupări de securitate din contul intereselor legitime ale partenerului său mai slab, a făcut să se spulbere aşteptările nutrite de elitele politice moldoveneşti privind soluţionarea cât mai grabnică şi echitabilă a problemei transnistrene.
Eforturile întreprinse în vederea soluţionării problemei transnistrene nu au dat rezultatele scontate şi din cauza greşelilor metodologice, de natură tactică şi strategică, comise de către autorităţile moldoveneşti pe parcursul anilor. Concesiile unilaterale serioase făcute de oficialităţile de la Chişinău, în dorinţa de a înfrunta veleităţile liderilor de la Tiraspol şi de a-i încuraja pe aceştia să adopte o atitudine constructivă la masa de tratative, fără a obţine reacţii reciproce adecvate, au avut un efect invers. Respingând cu desăvârşire ideea compromisului şi a reconcilierii, exponenţii regimului de la Tiraspol au profitat din plin de avantajele obţinute de pe urma concesiilor, în particular, de ştampilele vamale şi de recunoaşterea dreptului de a întreţine relaţii externe în domeniul comercial-economic, de acceptarea conceptului de federalizare şi de „stat comun”, de tratarea ca parte egală la negocieri etc., pentru a consolida practic toate structurile entităţii secesioniste transnistrene şi a construi un stat de facto.
Schimbările remarcabile intervenite după revoluţia portocalie în politica Ucrainei vis-a-vis de problematica transnistreană au alimentat puternic aspiraţiile Chişinăului vizând obţinerea unui sprijin considerabil în eforturile vizând restabilirea suveranităţii si integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. În consecinţă, aportul noilor autorităţi de la Kiev în schimbarea calitativă a situaţiei în jurul Transnistriei a fost într-adevăr unul impresionant, dacă se ia în considerare efectele pozitive ale lansării „planului Yushchenko” privind reglementarea conflictului transnistrean, instituirea Misiunii de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană (EUBAM), precum şi punerea în aplicare a înţelegerilor moldo-ucrainene în domeniul vamal care au contribuit la securizarea frontierei şi la restabilirea controlului din partea autorităţilor moldoveneşti asupra întreg teritoriului vamal al ţării. Însă tendinţa Kievului de a juca un rol pozitiv în reglementarea transnistreană avea limitele sale, condiţionate de interesele geopolitice şi persistenţa unor chestiuni sensibile în raporturile dintre cele două ţări vecine. Astfel, acelaşi „sindrom geopolitic” şi complexele naţionale care stăpânesc politica externă a Ucrainei au constituit cele mai serioase impedimente în valorificarea deplină a potenţialului acestei important actor regional pentru depăşirea crizei transnistrene.
Implicarea directă a Uniunii Europene şi SUA în calitate de observatori în formatul de negocieri „5+2” şi propunerile Chişinăului de a aborda „în pachet” în cadrul acestui format problemele principale legate de conflict, de rând cu iniţiativele privind întărirea încrederii, au contribuit în sens pozitiv la schimbarea atmosferei generale în procesul de reglementare a conflictului transnistrean. Însă, în pofida caracterului promiţător al dinamicii pozitive care s-a conturat în anii 2005-2006, acţiunile întreprinse de către aceşti doi dintre cei mai influenţi actori internaţionali s-au ciocnit din nou de rezistenţa Federaţiei Ruse care a zădărnicit înregistrarea unui progres real în negocierile privind elaborarea statutului special al regiunii transnistrene.
In pofida dificultăţilor inerente, procesul de reglementare a conflictului transnistrean are perspective reale. Autorităţile moldoveneşti trebuie să persevereze în eforturile lor pentru atingerea obiectivelor propuse, folosind în acest sens mai raţional capitalul politic şi experienţa practică acumulată. Reluarea eventuală a reuniunilor în formatul „5+2” trebuie sa fie orientată într-o direcţie edificatoare, având drept finalitate soluţionarea în baza unei abordări „în pachet” a problemei principale a conflictului şi anume – elaborarea şi adoptarea statutului special al regiunii transnistrene (Transnistriei) în baza respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Soluţionarea definitivă a problemei transnistrene trebuie sa conducă la crearea unui stat funcţional şi viabil care nu poate fi conceput pe principii federaliste.
O analiză pertinentă a experienţei acumulate pe parcursul anilor, precum şi învăţămintele trase din aceasta, trebuie să conducă la înţelegerea necesităţii manifestării unei voinţe politice ferme şi temerare pentru adoptarea unor abordări de principiu noi în vederea schimbării stării de lucruri actuale şi trasării direcţiilor prioritare pentru perspectiva apropiată. Totodată, Republica Moldova va trebui să se ghideze şi în continuare de metodologia soluţionării „în pachet” a problemelor-cheie - politice, economice, sociale, umanitare şi de securitate legate de conflict, prin negocierea şi aprobarea înţelegerilor de rigoare în formatul „5+2”. Doar o astfel de abordare raţională şi pragmatică care ia în calcul interesele majore ale principalilor actori vizaţi, în special, a Federaţiei Ruse, este de natură să stimuleze procesul de negocieri şi să deschidă perspective promiţătoare.
Este necesar de acţionat cu mai multă insistenţă şi abilitate pentru valorificarea mai eficientă a potenţialului Ucrainei în vederea soluţionării diferendului transnistrean. Pentru aceasta, autorităţile moldoveneşti ar trebui să coopereze mai strâns cu Ucraina pentru depăşirea animozităţilor care mai persistă în raporturile bilaterale şi să o sprijine în aspiraţiile ei de afirmare ca lider regional şi de integrare euro-atlantică. Astfel, Kievul ar putea deveni un co-sponsor geopolitic valoros în promovarea unui proiect comun cu Federaţia Rusă şi UE, capabil să dezlege „nodul transnistrean” .
În acţiunile sale de mai departe, Republica Moldova va trebui să intereseze, metodic şi cu inteligenţă, partenerii săi tradiţionali implicaţi în formatul “5+2” în scopul reglementarii cât mai grabnice a conflictului transnistrean care ar răspunde intereselor tuturor actorilor vizaţi. Contribuţia UE şi SUA în reglementarea transnistreană ar putea spori odată cu ridicarea statutului lor, de la observatori la mediatori, şi atribuirii problematicii transnistrene unei importanţe mai mari pe agenda dialogului cu Federaţia Rusă, în vederea elaborării unor abordări comune în soluţionării problemei în jurul Transnistriei şi înlocuirii actualei operaţiuni de menţinere a păcii cu o misiune multinaţională civilă cu mandat internaţional. Asigurarea îndeplinirii pe deplin a deciziilor Summit-ul OSCE de la Istanbul privind retragerea completă a trupelor ruse de pe teritoriul Moldovei este de natură să contribuie substanţial la crearea condiţiilor necesare pentru depăşirea impasului în problematica Tratatului FACE şi la stimularea procesului de reglementare a conflictului.
Sensibilizarea în continuare a organismelor internaţionale vizate, îndeosebi a ONU, OSCE, UE, Consiliul Europei pe agenda cărora figurează şi chestiunea transnistreană, este necesară pentru asigurarea condiţiilor propice, inclusiv în domeniul edificării instituţiilor democratice, apărării drepturilor omului şi demilitarizării, precum şi obţinerea sprijinului politic în vederea identificării soluţiilor adecvate pentru depăşirea crizei transnistrene.
Promovarea consecventă a măsurilor de întărire a încrederii şi securităţii, în particular, prin sprijinirea continuă a populaţiei, stimularea dezvoltării întreprinderilor şi promovării exporturilor din regiunea transnistreană, realizarea unor proiecte social-economice de anvergură inclusiv cu sprijinul comunitarii donatoare internaţionale, este de natură să întărească legăturile dintre cele două maluri ale Nistrului şi să încurajeze tendinţele de restabilire a integrităţii Republicii Moldova.
În eforturile sale, autorităţile moldoveneşti trebuie să mizeze în continuare pe un sprijin cât mai larg din partea societăţii civile şi a forţelor politice, fără de care politica de reintegrare a ţării nu are sorţi de izbândă. Ameliorarea continuă a situaţiei social-economice, ridicarea nivelului de trai al populaţiei şi efectuarea unor transformări democratice cardinale în contextul politicii de integrare europeană ar spori, fără îndoială, atractivitatea malului drept pentru populaţia de pe malul stâng al Nistrului, catalizând în acest mod tendinţele integraţioniste. „Va trece puţin timp, - după cum mărturiseşte un exponent al opiniei publice din regiune, - şi în cazul în care în locul unei Basarabii mizerabile pe celălalt mal al Nistrului locuitorii Transnistriei vor vedea o vitrină strălucitoare a Uniunii Europene, conflictul moldo-transnistrean va începe să se soluţioneze de la sine”.
