Vladimir Socor in dialog cu Andrei Popov despre Criza Gazelor si Lectiile Acesteia pentru Uniunea Europeana si R. Moldova. 12.01.2009.
21.01.2009 ,
 

Andrei_Socor.jpgAndrei Popov (APE): Chiar din primele zile ale anului, criza gazelor tine cap de afis in presa internationala si locala. Ceea ce initial era tratat de multi doar ca o noua runda in disputa deja traditionala dintre Rusia si Ucraina cu privire la pretul gazelor si conditiile de tranzit, a degenerat foarte rapid intr-o foarte serioasa criza internationala, care afecteaza in modul cel mai direct interesele unui mare grup de state europene. Uniunea Europeana peste noapte s-a pomenit a fi un actor-cheie in aceasta disputa si acum se afla in fata unui foarte serios test de credibilitate.

Criza are multiple fatete si dimensiuni, si in ultimile zile in spatiul public din Republica Moldova experti, oficiali, politicieni au discuat despre multe din ele. Un aspect separat al dezbaterii si, pentru multi in mod firesc cel mai important, tine de implicatiile acestei crize asupra intereselor Republicii Moldova. A fost sau nu pregatita Moldova? A facut sau nu totul ce putea pentru a minimiza impactul negativ al crizei si, in sens mai larg, pentru a reduce vulnerabilitatile sale in domeniul securitatii energetice? Are sau nu are tara noastra optiuni realiste pentru a-si diversifica sursele de aprovizionare cu gaze naturale si a reduce dependenta totala de gazul rusesc? Iata doar cateva dintre cele mai frecvente subiecte de discutie.

Domnule Socor, vreau sa va propun sa punem lucrurile intr-un context mai larg. Sa discutam in prima parte despre semnificatiile internationale ale crizei, impactul ei asupra securitatii regionale mai cu seama in contextul eforturilor Uniunii de a-si diversifica sursele de aprovizionare cu energie si a reduce dependenta de Rusia. Sunteti un expert renumit si in materie de securitate energetica si sunt covnins ca ati putea plasa actuala criza intr-un context geopolitic mai larg, analizand si optiunile pe care in mod realist le are Uniunea Europeana. In partea a doua a discutiei o sa va intreb despre lectiile pe care Moldova ar trebui sa le „invete” si optiunile pe care le are tara noastra in vederea reducerii vulnerabilitatii in fata repetarii unor astfel de situatii.

Vladimir Socor: Deocamdată[1], singurul lucru care apare cu claritate este faptul că Rusia a declanşat în mod artificial această criză, a dorit s-o declanşeze, şi a căutat pretexte pentru a ajunge la această situaţie. În decursul lunii decembrie, Rusia a propus preţuri pentru gazul rusesc (care, în cea mai mare parte, este gaz provenit din Turcmenia). Rusia a propus preţul care a variat fără nicio explicaţie, de la săptămână la săptămână, în sus şi în jos, în coridorul dintre 250$ pe 1000 de m3 şi 450$ pentru 1000 de m3. De fiecare dată, partea rusă a insistat că acesta va fi „preţul de piaţă”.

De fapt, nu există un „preţ de piaţă”. Preţul de piaţă este preţul pe care Rusia doreşte să-l eticheteze în acest mod. Preţurile cerute de Rusia au fost cu totul arbitrare în această perioadă. Ucraina a achitat toate facturile de gaz, ce-i drept cu întârziere de o lună sau, în unele cazuri, cu întârziere de două luni, dar a achitat facturile pentru gazul consumat în tot decursul anului 2008. Achitarea integrală s-a produs, cu oarecare întârzieri, la sfârşitul lunii decembrie 2008. A mai rămas de plătit penalizări pentru întârzierea cu care Ucraina achitase facturile respective.

Pentru a tranşa problema penalizărilor, atât Rusia, cât şi Ucraina s-au adresat arbitrajului internaţional de la Stockholm. Dar înainte de a începe măcar procedura de la Stocholm, Rusia, în mod abuziv şi unilateral, a încetat livrările de gaze. Repet, după ce Ucraina achitase toate facturile pe anul 2008. Prin urmare, Rusia, în mod deliberat, a provocat această criză.

Mai puţin clar este motivul sau setul de motive al Rusiei, pentru a provoca această criză artificială. Aici mai multe motive sunt posibile. Iarăşi nu este clară ponderea fiecărui motiv în setul de motive al Rusiei şi modul în care au evoluat obiectivele Rusiei pe parcursul crizei după declanşarea ei. Iată care sunt posibilele motive principale ale Rusiei.

Totuşi, este şi o diferenţă de percepţie din partea Europei. Analizând articolele de fond din marele publicaţii occidentale constat o diferenţă faţă modul cum a fost percepută criza din 2006 si cum sunt vazute lucrurile astazi. Dacă în 2006 opinia internaţională în Europa era aproape necondiţionat de partea Ucrainei, de data aceasta, liniile oarecum s-au şters, şi nu exista un contrast foarte mare şi nu mai iese în evidenţă faptul că doar Rusia a fost cea care este de vină, iar multă lume blamează Ucraina, de rand cu Rusia. Atât pentru netransparenţa în care se desfăşoară schemele de tranzitare a gazului, vezi RosUcrEnergo, pentru razboiul total pe care il poarta intre ei liderii ucraineni si explicatiile lor contraictori cu privire la motivele care au condus la esecul negocierilor cu Gazprom la sfarsitul anului 2008. Aţi simţit şi Dvs. că există o schimbare de optică faţă de 2006 şi acum, şi nu credeţi că, totuşi, criza a ştirbit şi imaginea Ucrainei de ţară sigură de tranzit, ţara care încearcă să-şi câştige şi vocaţia de ţară europeană. Şi nu cumva acesta a fost şi un obiectiv pe care a încercat să-l urmărească Rusia în acest conflict?

Percepţiile europene asupra crizei şi în ianuarie 2006, şi acum, în ianuarie 2009, nu au fost fixate nici un moment. Percepţiile acestea au evoluat în timp, chiar într-o perioadă scurtă. Au evoluat şi s-au schimbat în timpul fiecăreia dintre aceste două crize. Explicaţia acestei percepţii nesigure şi în continuă schimbare din partea europenilor este, întâi, că Europa a fost prinsă pe picior greşit, a fost surprinsă, de fiecare dată. Mai ales că intervenise şi vacanţa de Crăciun şi Anul Nou, care i-a făcut pe europeni să se pomenească în faţa unei situaţii neaşteptate la întoarcerea lor din vacanţă.

Şi în al doilea rând, cauza structurală a incertitudinii este deficitul de expertiză pe Ucraina şi chiar pe Rusia, în rândurile guvernelor europene.

Iată cum au evoluat percepţiile europene faţă de această criză. La început, şi în ianuarie 2006 şi acum, în ianuarie 2009, Europa a reacţionat iniţial, spunând că este o dispută comercială, în care Europa nu are nici un amestec şi nici un interes, şi lasă la discreţia acelor două părţi – Rusia şi Ucraina – să se înţeleagă. Aşa a început reacţia europeană de fiecare dată.

În timp, in anul 2006 şi după aceea chiar, s-a cristalizat o percepţie europeană, potrivit căreia Rusia este vinovata principală, şi Ucraina este o victimă a atacului rus, în 2006 şi ulterior. În 2009, percepţia s-a schimbat, deoarece în Europa, şi în SUA, s-a instalat, între timp, un sentiment nu numai de oboseală faţă de Ucraina - „Ucraine fatigue” de careva vreme, dar chiar un sentiment de exasperare faţă de Ucraina, din cauza crizelor politice neîncetate, a corupţiei, şi în general a prăbuşirii guvernării ucrainene.

Ucraina trece printr-o criză de guvernare, începând cu revoluţia oranj, care a devenit un eşec evident (apropo, un avertisment pentru Republica Moldova). Deci, această stare de exasperare faţă de Ucraina, sigur că lucrează în favoarea Rusiei. În momentul în care Rusia a stopat livrările de gaze nu numai către Ucraina, dar către Europa prin Ucraina, începând cu ziua de 6 sau 7 ianuarie a apărut în Europa tendinţa de a blama şi Ucraina, din cauza lipsei de informaţii.

Rusia câştigă în mod clar bătălia pentru opinia publică, bătălia propagandistică. Rusia este infinit mai bine decât Ucraina echipată pentru această bătălie. Reprezentanţii Gazprom-ului şi ai guvernului rus sunt în permanenţă la Londra, la Paris, la Berlin, la Bruxelles şi-n alte capitale europene. De asemenea, oamenii de afaceri şi personalităţi politice europene călătoresc cu regularitate la Moscova. Gazprom-ul a angajat firme de Lobby şi de Public Relations cu bani foarte grei, pe care Ucraina nu-i are. Mesajele ucrainene sunt mai confuze şi mai nesistematice decât ale Gazprom-ului.

Uneori apar neconcordanţe între mesajele Ucrainei, adresate din diferite părţi ale guvernării ucrainene faţă de Occident. Deci, Gazprom-ul are un avantaj marcant în bătălia pentru convingerea opiniei publice europene. Ca un rezultat net al acestor tendinţe contradictorii, poziţia europenilor este, în general, destul de confuză, aproape echidistantă, între Ucraina şi Rusia, dar totuşi, cu un plus de iritare faţă de acţiunile abuzive ale Rusiei.

Chiar dacă pe termen scurt Rusia a câştigat bătălia propagandistică, pe termen mediu şi lung, Rusia a suferit o înfrângere propagandistică, demonstrând, că este pregătită, în orice moment, să întrerupă livrările de gaze către clienţii săi principali, din cauza, cel puţin, a unei dispute bilaterale între Rusia şi o terţă parte. Deci, această situaţie, cu siguranţă că dăunează foarte mult reputaţiei Rusiei, care oarecum suferise mult în ultimul timp, din cauza altor întreruperi de livrări de petrol şi gaze către diferite ţări, inclusiv ţări membre ale Uniunii Europene.

Aţi putea desprinde sau descifra, în spatele acţiunilor Rusiei anumite obiective de politică externă, pe care Rusia a încercat să le promoveze în mod calculat şi conştient în această criză. Bunăoară, se vorbeşte despre încercarea Rusiei de a tatona terenul pentru preluarea ulterioară a controlului asupra acestei conducte strategice de tranzit, precum şi pentru a aduce argumente suplimentare în faţa europenilor, pentru necesitatea construirii acelor două conducte alternative prin Marea Baltică şi Marea Neagră, care ar ocoli Ucraina.

Cu siguranţă că acestea sunt două din obiectivele practice ale Rusiei. Îmi pare bine că ne-am reîntors la această întrebare, la care începusem să răspun cu câteva paragrafe mai înainte. Obiectivele pactice sunt, cu siguranţă, de a crea argumente pentru europeni de a ocoli Ucraina prin conducte nou construite, Nord Steam prin Marea Baltică, şi South Stream prin Marea Neagră, care să ocolească Ucraina şi să ducă gaze ruseşti direct în Europa. Rusia nu are finanţare necesară pentru aceste conducte. Ea doreşte ca europenii înşişi să construiască aceste conducte, cu finanţe europene. Aici e cazul să amintim comentariul fostului preşedinte american Ronald Reigan din anii ’80, când Germania începuse relaţia ei specială energetică cu Rusia, prin construirea marilor conducte terestre de gaze din Rusia pentru Germania. Ronald Reigan a spus atunci că „aceste conducte vor deveni frânghia de oţel cu care ruşii vor spânzura Germania”. Iata ca profeţia lui Reigan se adevereşte. În ceea ce priveşte aceste proiecte, rusii doresc ca europenii insisi sa finanţeze respectivele „frânghii de oţel”. Din acest motiv Rusia încearcă să provoace o criză a tranzitului din Ucraina.

Al doilea motiv, sau în ordine cronologică ar putea fi chiar primul motiv: Rusia doreşte să introducă sub o formă sau alta controlul Rusiei asupra sistemului de conducte şi de depozite subterane de gaze din Ucraina.

Doar a Rusiei sau a Rusiei într-un consorţium cu Uniunea Europeană?

Rusia caută o formă convenabilă pentru a introduce un asemenea control. Rusia a propus mai multe variante în decursul ultimilor ani. Una dintre variante este cea pe care ai menţionat-o, a unui consorţium în care Gazprom-ul ar avea 50 sau 51%, Ucraina o participare mai mică şi de ochii lumii compania germană Ruhrgaz ar avea o participare simbolică de10-15%. Un document de intenţie în acest sens a fost semnat în anul 2002 de preşedintele Putin, preşedintele de atunci al Ucrainei Leonid Kucima şi Gerhard Schroder cancelarul de atunci al Germaniei. Aceasta a fost numai una dintre variantele propuse. Rusia a propus şi alte variante...

Deci, aşa-zisul consorţium, în realitate Gazprom-ul  în control cu Ruhrgaz şi cancelarul-complice Schroder într-un rol minor, de ochii lumii, e una dintre variante.

Să reamintim că în septembrie 2005 cu doar câteva săptămâni înainte ca Gerhard Schroder sa paraseasca postul de Cancelar Federal, Gazprom-ul a semnat cu companiile germane Ruhrgaz si BASF un acord pentru constructia acestui gazoduct, iar Guvernul fedederal a acordat garantii guvernamentale pentru o buna parte din costul proiectului. Iar la scurt timp dupa parasirea postului, Schroder a devenit si presedintele consiliului de actionari al concernului Nord Stream.

Da, corect şi iar, Director general este nimeni altul decât Matia Svani, fost ofiţer al serviciului de spionaj din Berlinul de răsărit şi contact al lui Putin în Dresden pe vremea când Putin era şeful biroului KGB din Dresden.

Bun, dar de curând şi un fost prim-ministru al Finlandei, dl Lipponen, a acceptat o functie-cheie in acest proiect…

Până la urmă nu a acceptat. S-a încercat dar „ne polucilosi”.

Cred că am reuşit să acoperim şi motivele Rusiei şi să trecem la lecţii… Pentru Europa astfel de crize la sfarsit de decembrie-inceput de ianuarie au devenit aproape un ritual. In 2006 aceasta criza a erupt, afectand doar câteva state europene pentru o perioadă foarte scurtă şi să ne aducem aminte că atunci livrările nu au fost stopate, ci doar diminuate. Impactul nu s-a simţit atât de dur. În 2009, acest impact a fost direct, mult mai puternic şi asupra unui numar mult mai mare de state, Bulgaria si Slovacia fiind afectate cel mai grav. Şi Uniunea Europeană a simţit foarte acut această criză. Credeţi că reacţiile şi măsurile întreprinse de UE după criza din 2006 au fost suficient de eficiente atât în planul reducerii vulnerabilităţilor UE, în planul identificării unor surse alternative de aprovizionare cu energie precum şi a unor alte surse alternative de energie? A progresat UE in ultimii trei ani de zile spre coagularea unei pozitii unice, sau cel putin mai consolidate, in problema politicii energetice, asigurarii securitatii energetice a UE in raport cu Rusia si în ceea ce priveşte raporturile UE – Rusia? Şi credeţi că după această criză din 2009, lucrurile se vor schimba la nivelul politicii promovate de UE?

Răspunsul este că reacţia Uniunii Europene după criza din 2006 a fost cu totul neadecvată şi practic inexistentă. S-a vorbit foarte mult în 2006 despre un strigăt de alarmă care ar fi fost declanşat de criza ruso-ucraineană. În realitate strigătul de alarmă a răsunat aproape numai în paginile editoriale ale presei. El nu a răsunat în marile cancelarii europene. A răsunat desigur în guvernele şi în opinia publică a statelor din Europa centrală şi răsăriteana, dar nu a răsunat deloc în marile cancelarii europene din vestul Europei şi nici măcar la Washington.

Lucrurile au început să se schimbe odată cu invadarea Georgiei de către Rusia în august 2008, eveniment care a pus în evidenţă vulnerabilitatea coridorului de tranzit dinspre Marea Caspică prin Caucazul de Sud spre Europa, precum şi intenţiile Rusiei de a sugruma acest coridor. Ca urmare s-a intensificat pentru prima dată în mod serios efortul comun al Uniunii Europene de a construi căi de tranzit care să nu depindă de Rusia.

De asemenea şi criza financiară, care a izbucnit cu forţă deplină în toamna anului 2008, a condus la o schimbare de mentalitate atât la Washington cât şi la Bruxelles. Criza aceasta provenită din funcţionarea necontrolată a aşa-numitei economii de piaţă liberă înţeleasă în mod greşit, a dus la conştientizarea faptului că problemele energetice trebuie rezolvate cu intervenţia statului. Noţiunea însăşi „intervenţie a statului” a fost, până de curând, contrară atmosferei intelectuale care se instaurase la Washington în primul rând, dar şi la Bruxelles. Se presupunea că problemele energetice pot fi rezolvate prin jocul liber, spontan al aşa-numitelor forţe ale pieţei prin deciziile lăsate la discreţia companiilor particulare în domeniul energiei.

Mentalitatea aceasta este în curs rapid de schimbare. Uniunea Europeană a decis să înfiinţeze o corporaţie sub egida Comisiei Europene, de fapt un organ suprastatal, pentru a investi în proiectele strategice energetice, folosind capital de investiţii de la instituţiile oficiale finanţate de către guverne, cum ar fi Banca Mondiala, Fondul Monetar International sau Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, sau bănci naţionale din statele interesate ale Uniunii Europene.

Şi la Washington s-a schimbat mentalitatea. In luna ianuarie a acestui an, o delegaţie a principalelor agenţii financiare ale guvernului Statelor Unite în frunte cu ministrul finanţelor, s-a dus la Istanbul unde au lut atitudine spunând că proiectul Nabucco, alte proiecte prin Caucazul de Sud şi prin Turcia necesită finanţare guvernamentală, garanţii financiare, politice şi strategice din partea guvernelor. E o schimbare de atitudine şi de mentalitate, care demult trebuia să aibă loc. Chiar eu personal, din modestul meu colţ, am încercat să promovez această schimbare de atitudine şi trebuie salutată schimbarea pe care o observăm.

Ne-aţi putea vorbi mai mult despre perspectivele gazoductului Nabucco, şansele căruia pareau ca şi cum compromise în această vară, mai ales dupa razboiul ruso-georgian. Şi, iată, în ultimele luni şi săptămâni se constată resuscitarea acestui proiect. Am remarcat ca acum două săptămâni si marele concern german RWE a devenit parte la Consorţiumul companiilor internaţionale Nabucco. Uniunea Europeană a decis sa se implice cu bani si finanţeaza studiul de fezabilitate şi şansele că această conductă să fie pana la urma construită par să crească. Nu vorbesc şi de schimbările care ar putea veni si de la Washington in conditiile in care noul presedinte Obama da de inteles ca politica SUA fata de izolarea Iranului ar putea fi reevaluata, ceea ce ar putea avea impact direct asupra sanselor proiectului Nabucco, caci ar deschide o importanta sursa de gaze – iraniene – care ar face gazoductul respectiv mult mai rentabil din punct de vedere economic.

Dar, în acelaşi timp, chiar şi la capacitatea maximă, atunci când este planificata finalizarea gazoductului Nabucco în 2013, această conductă alternativa nu va putea aduce in Eurpa decat suplimentar 30-35 de miliarde de metri cubi pe an, ceea ce este de aproximativ de patru ori mai puţin decât volumul tranzitului curent prin Ucraina spre Europa – 120-125 miliarde de metri cubi. Nabucco care urmează să înceapă în Turcia şi să aducă atât gazul azer (cu care este deja semnat un contract), cât şi gazul turcmen şi poate în perspectivă cel iranian si kazah prin Marea Caspică, să aducă în Europa tranzitând Bulgaria, România, Ungaria şi ajungând la un mare terminal Baumgarten în Austria. Dar chiar si în cazul reuşitei acestui proiect, volumele despre care vorbim – 30-35 miliarde de metri cubi pe an, mi se pare mult sub necesităţile Uniunii Europene – necesitati in continua crestere, de altfel. In acest context, vreau sa va intreb daca credeti ca sunt justificate sperantele pe care multi le investesc in proiectul Nabucco mizand ca el va ameliora substantial situatia si va reduce dependenta Europei de Rusia? 

Ai deptate. Din fericire în privinţa proiectului Nabucco au intervenit recent câteva schimbări conceptuale remarcabile care modifică esenţa proiectului în bine. Nabucco este acum conceput de către Uniunea Europeană ca o parte a unui proiect de anvergură mult mai mare numit Coridorul Sudic de Energie. Coridorul Sudic care ar consta din, cel puţin, patru conducte. Nabucco - fără îndoială este coloana vertebrală al acestui coridor.

Capacitatea de 30-35 de miliarde de metri cubi?

31 de miliarde. Plus interconectorul Turcia, Grecia, Italia alimentat preponderent din Azerbaijan, plus proiectul conductei numit White Stream din Georgia pe fundul Mării Negre până în Ucraina sau până în România (mai probabil în România decât în Ucraina).

Interconectorul Turcia, Grecia, Italia alimentat din Azerbaidjan deja funcţionează. Capacitatea actuală este de 4 miliarde de metri cubi, capacitate proiectată de la 8 până la 10 miliarde de metri cubi.

Deoarece vorbim despre miliarde şi folosim multe cifre, va propun să punem lucrurile în context. La ora actuală Republica Moldova, fara Transnistria, consumă ceva mai mult de un miliard şi jumătate de metri cubi pe an, dacă nu mă înşel, exact?

Da.

Iar prin teritoriul Republicii Moldova spre România, Bulgaria şi Balcanii de vest tranzitează circa 20-23 miliarde de metri cubi.

Corect. Aşa, deci coridorul sudic Nabucco am menţionat, interconectorul l-am menţionat, conducta Shah Deniz din Azerbaidjan, Georgia, în Turcia care urmează să conecteze cu Nabucco sau cu Interconectorul – capacitatea actuală de 8 miliarde de metri cubi, capacitate proiectată pentru anul 2011 – 16 miliarde de metri cubi. Şi conducta existentă numai în concept, deloc pe teren – White Stream, am menţionat-o din Georgia spre Ucraina sau spre România cu şanse mai bune pentru România. Conectate la aceste conducte prin Caucazul de sud ar urma să fie conducta transcaspică din Turkmenistan.

Rezervele Turkmenistanului sunt, probabil, pe al treilea loc din lume, după Rusia şi Iran. Rezervele Turkmenistanului sunt incomplet estimate, incomplet explorate. Cele mai recente rezultate ale explorărilor de o firmă britanică foarte reputată arată zăcăminte imense de gaz, care acum, atât Concernul Nabucco cât şi companiile membre ale Concernului Nabucco, de exemplu RWE, încearcă să convingă Turkmenistanul să alimenteze aceste conducte. Chiar săptămâna trecută preşedintele companiei germane RWE a fost în vizită în Turkmenistan, cu puţin înaintea lui fusese comisarul european pentru energie şi, de fapt, a luat naştere o adevărată procesiune de demnitari europeni ducându-se în Turkmenistan pentru a convinge Turkmenistanul să participe la o conductă transcaspică.

Dar nu e prea târziu? Rusia, cel putin pare a fi mult mai avansata, în discuţiile cu Turkmenistanul? S-a vorbit chiar ca ar fi contractat mai tot gazul turcmen pe nu mai stiu cati ani inainte...

Nu e prea târziu deloc. Există ideea aceasta propagată mai mult, cred că de ruşi, potrivit căreia Turkmenistanul deja s-ar fi angajat să livreze Rusiei practic tot exportul turcmen până în anul 2024 - e complet greşit. Rusia şi Turkmenistanul au un acord care expiră în 2009. Acordul referitor la 2024 este un acord semnat în anul 2003, ca acord de intenţie, nu e un contract, nu e un acord care obligă, este o simplă declaraţie de intenţie aşa cum sunt nenumărate declaraţii de intenţie între nenumăraţi parteneri în domeniul energetic fără să se ajungă la rezultate concrete.

Zăcămintele Turkmenistanului sunt complet deschise competiţiei libere începând cu anul 2009, inclusiv câmpurile imense descoperite recent. Pentru acele zăcăminte nu există nici o obligaţie din partea Turkmenistanului şi nici un drept din partea Rusiei sau a Chinei sau a altui stat. Dealtfel, în Turkmenistan nici companii ruseşti nu au avut până acum acces la depozite pe uscat, numai companii locale din Turkmenistan au extras gazul din depozite terestre şi recent compania de stat a Chinei a căpătat o concesie pentru un câmp de gaze pe uscat. Iar câmpurile din zona turcmena a Mării Caspice aşteaptă investitori occidentali.

Deci jocul din Turkmenistan este un joc complet deschis pe care Occidentul are toate şansele să-l câştige prin tehnologie superioară şi prin finanţare superioară. Kazahstanul, pe de altă parte, nu are un volum disponibil suficient de gaze pentru export. Producţia Kazahstanului este consumată în mare parte în interiorul ţării, iar disponibilul de export este deja îndreptat pe o perioadă destul de lungă către Rusia, pentru rafinăria de la Orenburg, cantităţi destul de modeste, dar contractate deja pe termen lung.

Deci Turkmenistanul este sursa de bază. Şi ajungem la poblema Iranului pe care am menţionat-o, e foarte importantă. Statele Unite au comis o greşeală strategică foarte mare cu consecinţe, posibil pe termen lung, încercând să excludă Iranul din comerţul mondial cu petrol şi gaze. Să sperăm că administraţia Obama va revizui această politică. Iranul poate deveni o sursă majoră pentru Coridorul Sudic proiectat de Uniunea Europeană cu sprijinul politic american şi posibil cu sprijinul financiar american pentru gaze caspice din Orientul mijlociu în direcţia Europei.

Tu bine ai spus Nabucco, el însuşi este insuficient pentru a atinge scopurile securităţii energetice ale Uniunii Europene. Aceste scopuri pot fi rezumate la următoarele două componente: acces direct la gaze neruseşti şi în acelaşi timp, diminuarea ponderii gazului rusesc în consumul total al Europei. Pentru a atinge aceste două obiective-gemene, creşterea volumului de gaze importate şi diminuarea ponderii Rusiei în totalul volumului, este nevoie de dezvoltarea coridorului sudic în toată amploarea sa: cele patru conducte, pe care le-am menţionat, alimentate din Turkmenistan şi din Iran.                                                     

Dupa ce am desenat acest tablou strategic, v-aş propune ca în partea a doua a discuţiei să ne concentrăm asupra contextului regional si implicatiilor pe care aceasta criza le are asupra Republicii Moldova. Şi de data aceasta Moldova s-a dovedit a fi foarte vulnerabilă şi practic ostatică într-un joc mult mai mare cu mize mult mai mari, dar care ne loveşte în modul cel mai direct. Atunci când panica şi aşteptările deconectării şi a unor zile friguroase fără gaze în case a părut să atingă apogeul şi a început numărătoarea inversă, iată am primit o mână de ajutor din partea Ucrainei, care s-a angajat, pe o perioadă nedefinită, să ne furnizeze câte 1.5 mln de metri cubi din propriile rezerve. Totuşi, Rusia rămâne furnizorul unic de gaze pentru Republica Moldova. Conducta strategică spre Balcani, care traversează Ucraina şi Republica Moldova, este sursa principala din care primim gaze (Ce-i drept mai este si o ramificatie care vine din nord si ajunge doar la Chisinau). Ce se poate de făcut în această situaţie de către Chişinău? Ce putem realist face dacă nu pentru a elimina completamente riscurile, cel puţin pentru a reduce vulnerabilitatea şi a estompa efectul negativ al unor asemenea situaţii în viitor? Şi cât de fezabilă, credeţi, in acest context, ar putea fi racordarea Republicii Moldova la sistemul de distributie a gazelor a României?

Primul pas necesar este introducerea unei proceduri permanente de consultare a Chişinăului cu Uniunea Europeană. Aici este cazul să amintim iniţiativa lui Marc Tkaciuk, consilierul preşedintelui Vladimir Voronin, în ianuarie 2006. În timpul blocadei gazelor ruseşti împotriva Ucrainei, Marc Tkaciuk a propus ca Ucraina şi Republica Moldova să se adreseze în comun Uniunii Europene, solicitând venirea experţilor europeni şi implicarea acestora în stabilirea unui mecanism al preţurilor de piaţă pentru gazul rusesc, atât pentru Ucraina cât şi pentru Republica Moldova, cât şi participarea experţilor europeni la negocieri asupra preţului şi contractelor de livrare între Rusia şi Ucraina, Rusia şi Republica Moldova.

Dl Tkaciuk a pregătit textul adresării comune Voronin-Iuscenko, pe care într-adevăr preşedintele Iuşcenko a şi trimis-o Uniunii Europene în ziua de 3 ianuarie 2006. Din nefericire, în ziua de 4 ianuarie, preşedintele Iuşcenko s-a răzgândit şi a autorizat reprezentanţii echipei sale energetice să semneze acel infam acord, care a introdus RosUcrEnergo, nu numai în energetica Ucrainei, dar şi în macroeconomia şi politica ei. Deci e cazul să-l creditam pe Marc Tcaciuc cu această iniţiativă, care, iată astăzi, după trei ani, se îndeplineşte de către Uniunea Europeană, care a ajuns în sfârşit la conştientizarea unui fapt pe care Presedintia Republicii Moldova îl conştientizase încă din ianuarie 2006. Deci, un pas întârziat, dar unul foarte potrivit.

Al doilea, îmi pare imperioasă racordarea reţelei de gaze a Republicii Moldova cu reţeaua românească. Am aflat de la experţi români în domeniul gazelor faptul că politica României în extragerea gazului are ca obiectiv să prelungească disponibilitatea zăcămintelor de gaze din România pentru următorii 30 de ani: ritmul extracţiei anuale de gaze în România este calculat în aşa mod încât rezervele care sunt actualmente cunoscute şi dovedite să dureze încă 30 de ani. După părerea mea, am spus acest lucru şi în România şi cu alte ocazii, consumul Republicii Moldova este atât de modest, încât România ar putea, fără să facă sacrificii economice deosebite, să asigure măcar o parte din necesarul de gaze al Republicii Moldova, racordând cele două reţele eventual pe traseul Iaşi - Bălţi, sau pe alt traseu, în aşa mod încât şi Chişinăul să fie conectat. Pentru România cu producţia ei de 12 miliarde de metri cubi pe an, a furniza Republicii Moldova, să spunem, 600-700 de milioane de metri cubi pe an (adică jumătate din ceea ce se consumă) nu ar fi un sacrificiu teribil şi, cu siguranţă, ar fi o politică de asigurare a Republicii Moldova împotriva vulnerabilităţii faţă de Rusia. Îmi pare un imperativ strategic. Încă o dată se dovedeşte faptul că economia energetică nu este în primul rând o chestiune de piaţă liberă, dar o chestiune de strategie, de intervenţie guvernamentală şi de interese naţionale. Aici eu văd un interes naţional comun al României şi Republicii Moldova. Retorica despre frăţietate nu face nici două parale dacă România, cu surplusul ei de energie, nu intervine în situaţii de criză pentru Republica Moldova.

Dar totuşi este vorba şi de anumite restricţii de ordin tehnic. Ceea ce am aflat eu de la specialişti, este faptul că este imposibil, în cazul unor intermitenţe de acest gen, de a folosi pe perioade scurte de timp în sens invers conducta strategică care trece din Moldova în România şi mai departe. După cum mi-au explicat experţii, compresoarele sunt setate în aşa fel încât ele pompează acest gaz, la presiune foarte mare, în direcţia nord-est – sud-vest şi a schimba in sens revers este posibil doar atunci când se ia o decizie strategică şi este foarte greu să faci acest lucru pentru intermitenţe sporadice si relativ scurte de acest gen.

Conducta ceea este goală. Republica Moldova suferă anume din cauza că această conductă este goală. Legătura de acolo este irelevantă pentru relaţia dintre Republica Moldova şi România. Cred că suntem amândoi de acord cu faptul că avem această premisă pentru racordarea dintre Republica Moldova şi România, premisa fiind conducta de capacitate considerabilă care ajunge de la câmpurile de gaze ale României până la Iaşi. Şi în plus, România se bucură de flexibilitate în ceea priveşte sursele pentru generarea curentului electric. România dispune de cărbune şi de centrala nucleară de la Cernavodă. Ca rezultat, România are un surplus de electricitate, pe care, în aceste zile de criză, îl exportă în ţări vecine, cum ar fi Bulgaria.

Discutia realizata la data de 12 ianuarie 2009.


[1] Discutia a fost purtata la 12 ianuarie 2009.

Tel. +373-22-224430, 210986
Fax +373-22-210986, 233950 office@ape.md
str. Sciusev 64, MD-2012 Chisinau, Republica Moldova
Email : office@ape.md
Copyright © 2019 Asociaţia pentru Politica Externă din Moldova.
Toate Drepturile Rezervate
Tipărire