George Friedman (Stratfor): Moldova e un loc cu o importanţă în devenire.

George Friedman, fondatorul grupului de analiză Stratfor, a întreprins recent o călătorie în Turcia, Moldova, România, Ucraina şi Polonia. Observaţiile şi concluziile acestui turneu au fost adunate în seria „O călătorie geopolitică ”, a cărei a patra parte se ocupă de Moldova. Vă oferim în continuare primul capitol al acestei părţi.

Moldova este o ţară care are nevoie de o explicaţie, de două explicaţii de fapt. În primul rînd, e întrebarea ce fel de ţară e Moldova? În al doilea rînd, e întrebarea: de ce ar trebui să-i pese cuiva de asta? În mod ciudat, m-am dus în Moldova crezînd că ştiu răspunsul la a doua întrebare, nu şi la prima. Am venit de acolo fără ştiu răpunsul nici la prima nici la a doua. Să începem cu a doua întrebare: de ce contează Moldova?

Al doilea articol al acestei serii, „Ţinuturi de Graniţă”, descria reapariţia puterii regionale ruseşti după căderea Uniunii Sovietice din 1991. Securitatea naţională a Rusiei depinde de două ţări care şi-au declarat independenţa după cădere sovietelor. Belarus e un tampon între Rusia şi Platoul nord-european. Ucraina e un tampon între Rusia şi Munţii Carpaţi. Din punct de vedere rusesc, dominarea acestor ţări este mai puţin importantă decît nedominarea lor de către Europa şi Statele Unite. Ruşii au obţinut asta, şi poate ceva în plus.

Ucraina este ancora sudvestica a Rusiei şi călcîiului ei al lui Ahile. E greu pentru Rusia să fie în siguranţă fără Ucraina, din motive economice şi strategice. Rusia e greu de apărat dacă Ucraina a controlată de o putere ostilă. Ce e Ucraina pentru Rusia, e Moldova pentru Ucraina. E o pungă de teritoriu care face Ucraina greu de apărat, şi dacă Ucraina nu poate fi apărată, nici Rusia nu poate fi apărată. Sau cel puţin asta credeam la începutul vizitei mele.

Poziţia Strategică a MoldoveiAveam un puternic argument istoric pentru asta. Gîndirea mea o urma pe aceea a lui Stalin. În 1939, sovieticii au semnat un pact de neagresiune cu Germania Nazistă. O parte a înţelegerii împărţea în secret Polonia între Germania şi Uniunea Sovietică. O altă parte a tratatului ceda în secret Basarabia sovieticilor, deşi Basarabia făcea parte din România. Sovieticii au ocupat Basarabia în 1940, redenumind-o Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi modificîndu-i puţin graniţele. Basarabia poate fi deci considerată predecesoarea Moldovei.

Sovieticii puteau să le ceară germanilor multe, dar le-au cerut asta, plus estul Poloniei. Motivul era strategic:

1.Frontiera de est a Basarabiei, şi deci a României, era la mai puţin de 80 de kilometri de portul Odesa, principala ieşire a Uniunii Sovietice la Marea Neagră şi la Marea Mediterană.
2.România era ancorată la est de rîul Nistru. Oricînd ar fi dorit sovieticii să atace la vest, Nistrul era o formidabilă linie de apărare.
3.Luînd Basarabia, sovieticii au eliminat o parte a acelei pungi de teritoriu de unde putea fi ameninţat Kievul.
4.Sovieticii şi-au împins graniţa de vest pînă la rîul Prut
5.Sovietici puteau interveni pe Dunăre din Basarabia. Închizi Dunărea, şi comerţul european – în cazul de faţă comerţul german – are de suferit.

Stalin dorea să sporească securitatea Ucrainei şi să mărească vulnerabilitatea României în bazinul dunărean. Pe cît de obscură era pentru restul lumii, Basarabia devenea o piesă-cheie pe masa de şah dintre Hitler şi Stalin, la fel cum fusese pentru imperiul rus şi cel otoman înainte. Locuri neinteresante pentru restul lumii pot avea o importanţă mare pentru marile puteri.

Cum se ştie, lui Stalin nu i-a ieşit socoteala, pentru că Hitler i-a atacat pe sovietici şi le-a luat repede pămînturile cedate. Dar ce a pierdut în 1941, Stalin a recîştigat în 1944. Nu avea nici cea mai mică intenţie să dea înapoi Basarabia României. A mutat o parte de teritoriu moldovenesc în Ucraina, şi a transferat o parte de teritoriu ucrainean de la est de Nistru în Moldova. Din moment ce totul era sub control rusesc, a fost vorba de simple mutări administrative fără semnificaţii strategice la vremea respectivă.

După căderea Uniunii Sovietice, acest teritoriu a devenit Republica Moldova. Partea de la est de Nistru s-a revoltat, cu ajutor rusesc, iar Moldova a pierdut controlul asupra ceea ce se numea Transnistria. Moldova a păstrat controlul asupra zonei dintre rîurile Prut şi Nistru, vreme de 18 ani o regiune oarecum nesemnificativă. Într-adevăr, din punct de vedere global, pînă în 2010 Moldova nu a fost altceva decît un punct pe hartă. Alegerile ucrainene din 2010 au adus la putere ceea ce pare a fi un guvern pro-rus, repudiind Revoluţia Portocalie. Aşa cum spuneam în „Ţinuturi de Graniţă”, asta a fost un pas important în resurecţia puterii strategice ruseşti. În consecinţă, Moldova a început să mişte de la a fi o bucată de pămînt între două rîuri la a fi un bun strategic pentru ruşi şi pentru orice entitate occidentală care ar vrea să controleze sau să ameninţe Ucraina, şi deci Rusia.

Daţi-mi voie să accentuez ideea că doar „a început să evolueze”, încă nu e un bun strategic. Procesul e în derulare. Importanţa lui depinde de trei lucruri:

● puterea Rusiei
● puterea Rusiei asupra Ucrainei
● o replică din partea unei entităţi occidentale

Toate acestea sînt părţi mişcătoare; nici unul nu stă în loc. Moldova e de aceea un loc cu o importanţă în devenire, cum se spune. Dar oricît de încet ar fi procesul, această destul de obscură ţară şi-a pierdut nesemnificativitatea, aşa cum se întîmplă de cîte ori marile puteri se confruntă în acest colţ de lume.

Din această cauză am vrut să vizitez Moldova: părea că se transformă în teren strategic, şi vroiam sî înţeleg cum.

Moldova, desigur, nu e doar o aşchie strategică. E un loc unde trăesc oameni, prinşi între moştenirea lor românească şi trecutul lor sovietic. E greşit ca Moldova să fie considerată doar o parte a României care a fost luată de sovietici, care după eliberarea de sub dominaţia sovietică s-ar realipi pur şi simplu României. La 70 de ani de la desprindere, Moldova a devenit mai mult decît o provincie românească, e departe de a fi o provincie rusească, şi ceva mai puţin decît o naţiune. Aici este punctul în care geopolitica şi realitatea socială încep să se bată cap în cap.

Sovieticii au brutalizat Moldova. Am avut o conversaţie cu un jurnalist moldovean, care mi-a povestit cum el şi familia lui au fost deportaţi în 1948 la Tomsk, în Siberia. A spus-o pe un ton normal; e moştenirea comună a moldovenilor. Lui Stalin îi era teamă că moldovenii vor să se reîntoarcă la România, şi deşi România era un satelit sovietic, Stalin nu voia să rişte nimic. Soluţia lui, repetată de multe ori în multe alte părţi în Uniunea Sovietică, a fost deportarea localnicilor, aducerea ruşilor, o mică foamete şi teroarea menită să distrugă spiritul moldovenesc.

În Moldova mi-am dat seama de diferenţa dintre Europa de Est şi fostele republici sovietice. În ţările Europei de est epoca sovietică e privită ca un coşmar, iar ruşii nu se bucură de nici un fel de încredere şi oamenilor le e frică de ei pînă în ziua de azi. În Moldova, există o nostalgie sinceră faţă de perioada sovietică, ca în alte părţi ale fostei Uniuni Sovietice. În fapt, în Moldova regimul comunist nu a luat sfîrşit în 1992. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, urmaşul Partidului Comunist, scos în afara legii, a fost la putere din 2001 pînă în 2009. PCRM nu e, ideologic vorbind, comunist; nu are nici o ideologie. Ce a avut însă de oferit a fost menţinerea relaţiilor cu Rusia, şi un simţămînt de continuitate către o ţară care prefera familiarul.

Basrabia a fost o privincie românească, iar basarabenii vorbesc în general limba română. În Moldova de azi nu se vorbeşte numai româneşte. Ca în majoritatea fostelor republici sovietice, rusa e răspîndită, şi nu numai în rîndul ruşilor care trăiesc aici. Mare parte din populaţia moldovenească preferă rusa. Moldovenii în vîrstă au învaţat-o la şcoală şi o folosesc în viaţa de fiecare zi. Moldovenii tineri vorbesc şi ei, iar inscripţiile publice sînt în româneşte şi în rusă. În plus, mi s-a spus (eu nu vorbesc româneşte) că româna vorbită în Moldova nu e chiar ca aceea care se vorbeşte în România de azi. Nu a evoulat la fel, şi are o patină arhaică. Poţi lesne să distingi între un român şi un moldovean care vorbesc româneşte.

Există tensiuni reale în legătură cu asta. Una din angajatele noastre care locuieşte în România ne-a însoţit în Moldova. Ne-a povestit că a intrat într-o prăvălie unde se vindea ciocolată (se pare o prăvălie faimoasă pentru ciocolatele pe care le vinde). Cînd a vorbit, româna ei era clar diferită de varietatea moldovenească, şi evident de rusă. Nu a fost servită, un timp nu i s-a dat atenţie, apoi a fost mutată de la o coadă la alta. Ne-a explicat că moldovenii simt că românii se uita de sus la ei, aşa că nu-i prea suportă. Sigur, asta e o simplă anecdotă, dar alţii au vorbit de o tensiune pe trei nivele între români, moldoveni vorbitori de română şi vorbitori de rusă.

Divergenţele se fac simţite în paralel cu liniile politice. Unii doresc unirea cu Romînia, dar nu sînt grupul dominant. Adevărata luptă se duce între cei care îi sprijină pe comunişti şi cei care doresc o Moldovă independnetă orientată spre Uniunea Europeană şi NATO. În termeni mai largi, puterea comuniştilor stă în electoratul rural, sărac şi mai în vîrstă. Partea pro-occidentală are handicapul de a fi împărţită în mai multe partide care variază mult în ce priveşte personalităţile și mai puțin în chestiuni de ideologie. Asta înseamnă că guvernul creat după ce protestatarii i-au trimis la plimbare pe comunişti în 2009 are la bază o coaliţie fragmentată, fragilizată de interesele complexe, personalităţile şi ambiţiile fiecărui partid în parte. E posibil ca comuniştii să nu obţină o majoritate, dar ei n-au nevoie de atîţia parteneri de coaliţie cum au partidele pro-occidentale.

La 28 noiembrie vor avea loc alegeri. În Moldova sînt afişe cu diverşi candidaţi, se organizează mitinguri electorale. ONG-urile occidentale sînt prezente, unele finanţate, ni se spune, de American National Endowment for Democracy, altele sprijinte de NATO, Rusii au învăţat gambitul ONG-urilor de la Occident observînd diversele revoluţii colorate. ONG-urile sprijinite de ruşi sînt şi ele prezente, cum am aflat de la un jurnalist, şi îi îmbie pe tineri cu vin şi brînză, ceea ce pare să aibă efect.

Chestiunea principală din spatele politicii e pur simplu: ce e Moldova? Există un consens cu privire la ce nu e: nu va fi o provincie a României. Moldova a fost însă o provincie a României şi o Republică Sovietică Socialistă. Ce este ea acum? Nu există un consens în a răspunde la această întrebare. Există naţiuni care nu au un stat, cum sînt kurzii. Moldova e un stat căruia îi lipseşte o naţiune. A construi o naţiune în Moldova nu ţine atît de instituţii cît de crearea unui consens naţional asupra unei naţiuni.

La fel ca în România, facţiunile pro-occidentale au o soluţie clară la această problemă: intrarea în NATO şi Uniunea Europană. Dacă vor obţine asta, vor avea o definiţie mai sigură a unei naţiuni – a unei ţări europene – şi protecţie în faţa ruşilor şi a altora care vor dori eventual să-i ameninţe. România vede în calitatea de membră a acestor organizaţii o modalitate de depăşi trecutul. Moldovenii văd o modalitate de a-şi defini ţara. Dar în timp ce a fi european este un obiectiv general în România, în Moldova acest obiectiv este disputat aprins, deşi ce anume doresc comuniştii în practică, în afară de putere, e destul de neclar.

Şi asta e problema esenţială în Moldova. Ideea facţiunilor pro-occidentale este de a se alătura Uniunii Europene şi NATO, şi a pune astfel o ştampilă pe definiţia unei ţări. Asta a nu ia în considerare puternicul partid comunist cu legăturile sale ruseşti, nici marea parte a ţării care se identifică cu Rusia mai mult decît cu Occidentul. Unele din partidele pro-occidnetale, sensibile la această problemă, sau apelat la ruşi, fie vizitînd Moscova, fie indirect. Angajaţi opţiunii occidentale, ei încearcă să vină în întîmpinarea sentimentului pro-rusesc. Dar nu-i deloc uşor să faci ceea ce ţi se pare că e logic să faci, şi principalele divergenţe rămîn. Din acest punct de vedere, ţara e în blocaj. Oricine va cîştiga alegerile va guverna o ţară puternic divizată şi cu idei foarte diferite despre cum ar trebui să arate şi cine ar trebui să conducă.

Lucrurile devin şi mai dificile cînd te uiţi la condiţia economică a Moldovei. S-a spus că e una din cele mai sărace a Europei, dacă nu cea mai săracă. Cam 12 procente din Produsul Intern Brut vin din remitenţele de la imigranţii care muncesc în ţările occidentale, unii dintre ei ilegal. E o scădere de la 19 la sută, dar nu din cauza creşterii economice, ci pentru că recesiunea globală a redus remitenţele. România a început un program de acordare de paşapoarte româneşti moldovenilor. Asta le permite moldovenilor să călătorească şi să muncească oriunde în Uniunea Euroepană. Făceau deja asta în mod ilegal. Acum imigraţia şi remitenţele au devenit oficiale. Sînt unii în Moldova care spun că e o încercare a României de a submina Moldova, prin încurajarea emigraţiei. Dar avînd în vedere remitenţele, e probabil un colac de salvare.

Diverşi oameni din Moldova şi din România mi-au spus că principalul export al Moldovei sînt femeile, care sînt ademenite sau se alătură de bună voie (depinde de persoana pe care o întrebi) la diaspora moldovenească, pentru a lucra ca prostituate. Unii spun (şi nu pot să verific asta) că moldovencele ar constitui cel mai mare număr de prostituate care muncesc în bordelurile legale ale Europei. E o discuţie alimentată de puţine statistici valide şi de multe opinii. Cu toate acestea, cînd vorbeşti cu oamenii, informaţia nu pare a fi negată. Ăsta e un semn al unei ţări disperate.

Vă propun o întîmplare dintr-o sîmbătă seara petrecută pe străzile Chişinăului. Trotuarele pline cu adolescenţi sau tineri abia trecuţi de 20 de ani. Mi s-a spus că nu există cluburi unde tinerii să petreacă, aşa că ei se adună pe străzi. Nimic extraordinar pînă aici: imi aduc aminte de Queens Boulevard, pe vremea liceului meu. Ciudat era însă că se adunau în grupuri de la 5 pînă 15, şi în centrul fiecărui grup erau grupuri mai mici de fete, de la una la 3, toate îmbrăcate mult mai elegant decît băieţii. Ciudăţenia era că băieţii erau mai mulţi decît fetele. N-am reuşit să aflu dacă restul fetelor erau acasă cu părinţii lor, sau dacă numărul fetelor tinere e în general mai mic decît al băieţilor. Soţia mea mi-a spus că fetele nu purtau haine ieftine, după părerea ei doar cizmele costau cîteva sute de dolari.

Nu prea ştiu ce să înţeleg din asta, dar să adăugăm că pe strada principală erau filialele mai multor bănci, la fel pe strada principală a unui orăşel pe care l-am vizitat la nord de capitală. Construirea şi întreţinerea filialelor locale ale băncilor costă. E nevoie de clienţi ca ele să funcţioneze şi, cînd ai şapte bănci concurente într-un orăşel, asta înseamnă că acolo sînt bani.

Avem deci un paradox. Sînt unii care spun că Moldova este extrem de săracă, dar acolo sînt o mulţime de bănci şi femei tinere îmbrăcate bine şi scump. Băieţii tineri par să-mi împărtăşească gusturile în ce priveşte îmbrăcămintea, care ar putea veni din sărăcie sau indiferenţă, deci nu se potrivesc analizei. Cred însă că nu mă înşel prea mult cînd spun că statisticile oficiale ale Moldovei şi realitatea economică nu se sincronizează.

Sînt trei posibile explicaţii. Prima e că remitenţele inundă ţara, de la femei sau de la emigranţi, iar băncile sînt acolo pentru a gestiona banii care vin înăuntru. A doua e că există o masivă economie subterană care ocoleşte regulamentele, plata impozitelor şi analiza statistică. A treia explicaţie – capitala şi cîteva oraşe sînt îmbelşugate, în timp ce zonele rurale sînt extraordinar de sărace (am văzut cîteva blocuri de construcţie sovietică ce ar putea confirma asta). Am impresia că toate cele trei explicaţii sînt corecte, şi asta explică clivajul politic al ţării.

Republica Moldova are o profundă criză de identitate, un sistem politic profund divizat şi o economie care nu are, cum se spune, transparenţă. De aceea e dificil să te gîndeşti la ea geostrategic.

Din punct de vedere moldovenesc, cel puţin în rîndul facţiunilor pro-occidentale, problemele strategice ale Moldovei încep şi se termină cu Transnistria. Ele vor înapoi malul estic al rîului. Regiunea ar avea beneficii reale pentru Moldova, aşa cum ar avea inima sa industrială, cel puţin în termeni relativi. La fel ca alte teritorii disputate din fosta Uniune Sovietică, disputa, mai mult decît valoarea strategică, e importantă. E miezul, sau cel puţin încercarea de a găsi unul. E de asemenea un un motiv pentru atacurile grupurilor pro-occidentale la adresa grupurilor pro-ruse, din moment ce ruşii păzesc regiunea separatistă.

Germanii, care se apropie de ruşi, par a încerca să uşureze negocierile referitoare la Transnistria. Iar ruşii ar putea să le facă pe plac germanilor. Dar mă îndoiesc că, dacă o fac, vor pierde controlul asupra malului de est al Nistrului. Din punct de vedere rusesc, forţe ostile la est de Nistru ar putea ameninţa Odeasa, şi ruşii nu văd nici un motiv pentru care să părăsească rîul Nistru, indiferent cît de benignă pare a fi acum situaţia. Au învăţat din istorie că situaţiile benigne pot deveni maligne cu o viteză remarcabilă.

E o ciudăţenie aici, desigur. Vorbesc despre trupele ruseşti de pe Nistru, dar ăsta e un teritoriu înconjurat de Ucraina nu de Rusia. Ruşii sprijină Transnistria, ucrainenii nu. Dar din 1992 încoace Ucraina nu le-a cerut niciodată ruşilor să nu se mai bage într-o chestiune care în esenţă e una moldo-ucraineană. Asta probabil pentru că ucrainenii nu doresc ca alte teritorii luate Moldovei şi date Ucrainei să fie puse în balanţă ca material de negociere. Cred însă că motivul este unul mai simplu: după prăbuşirea Uniunii Sovietice ruşii sînt mai preocupaţi de lucruri cum ar fi poziţia defensivă a unui rîu, în timp ce ucrainenii văd lucrurile mai detaşat.

Pe o hartă, Moldova este o un teren valoros. E o regiune care în mîinile Alianţei Nord Atlantice sau ale oricărei puteri occidentale ar aduce avantaje împotriva puterii ruseşti, şi ar putea întări dorinţa Ucrainei de a rezista Rusiei. Aducerea de trupe NATO în apropierea Odesei, un port ucrainean de care ruşii depind, i-ar determina pe aceştia să fie precauţi. Problema este că ruşii înţeleg cu claritate asta şi fac tot ce pot să creeze un stat pro-rusesc în Moldova, sau cel puţin un stat suficient de instabil ca să nu poată fi folosit de nimeni împotriva ruşilor.

Moldova e prinsă între rădăcinile ei româneşti şi trecutul ei sovietic. Nu a dezvoltat o identitate naţională independentă de aceşti doi poli. Moldova e un ţinut de frontieră înlăuntrul unui ţinut de frontieră. E un loc al influenţelor străine din toate părţile. Dar e un loc fără un centru clar. Pe de-o parte e nostalgia pentru vremurile bune de pe timpul Uniunii Sovietice – ceea ce arată cît de prost stau lucrurile acum pentru mulţi moldoveni. Pe de altă parte e speranţa că Uniunea Europeană şi NATO vor crea şi apăra o naţiune care nu există.

Dacă geopolitica ar fi un joc teoretic, atunci mişcarea logică ar fi integrarea imediată a Moldovei în NATO şi Uniunea Europeană. Mai sînt naţiuni la fel de stranii în aceste două organizaţii. Dar geopolitica ne învaţă că fundamentul strategiei naţionale este existenţa naţiunii. Ar putea fi de la sine înţeles, dar e ceva ce trebuie spus. Am venit în Moldova căutînd în ţinutul de frontieră o naţiune care ar putea contracara resurecţia rusească. Am crezut că am găsit o naţiune pe hartă. Dar s-a dovedit pînă la urmă că deşi aici trăiesc oameni ei nu sînt o naţiune. Ceea ce părea promiţător pe hartă e foarte diferit în realitate.

Asta nu înseamnă că Moldova nu va dezvolta un sens al naţiunii şi o identitate. Dar asta ia mult timp şi rareori apare în mod paşnic. În acelaşi timp, forţe puternice din toate părţile ar putea face dificilă, dacă nu chiar imposibilă, crearea unei naţiuni moldovene. Ar putea fi şi cazul unui stat care să creeze el o naţiune, dacă ar face parte din Uniunea Europeană şi din NATO, dar Uniunea Europeană are de-a face cu Irlanda, şi NATO nu are niciun chef să se confrunte cu Rusia. Asta ar depinde de moldoveni. Nu mi-e clar cît timp le va da istoria să ajungă la un consens.

Cu siguranţă nu sînt eu cel care să-i sfătuiască pe moldoveni ce să facă, din moment ce nu le împărtăşesc soarta. Dar avînd în vedere că oricum nu mă va asculta nimeni, am să fac această observaţie. Moldova a făcut parte cîndva din România. A făcut cîndva parte din Uniunea Sovietică. Moldova are sens ca parte a ceva. Uniunea Sovietică s-a dus. Europa are prea multe probleme deja ca să mai vrea una în plus. România e încă acolo. Nu e o soluţie perfectă, si cu siguranţă nu una care să placă multora dintre moldoveni, dar e o soluţie, oricît de imperfectă.