La 10 iunie, ambasadorul rus Valeri Kuzmin a încercat o dată în plus limitele răbdării pragmatice a autorităţilor de la Chişinău. Profitând de recepţia pe care a acordat-o cu prilejul zilei naţionale a Federaţiei Ruse, dânsul a oferit cuvântul şi reprezentantului regiunii transnistrene Vladimir Iastrebciak, pe care l-a prezentat, nici mai mult, nici mai puţin, drept „ministru de externe al Transnistriei”. Spre surprinderea sa, dar şi a noastră, proverbiala răbdare a diplomaţilor moldoveni „a crăpat”, ei părăsind în semn de protest preacuvioasa recepţie. Nu mai puţin surprinzător este şi gestul diplomaţilor americani şi europeni prezenţi la eveniment, care au urmat actul de demnitate şi curaj al diplomaţilor noştri.
Gestul ambasadorului Kuzmin a fost calificat diferit de cele trei partide ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Marian Lupu, preşedintele interimar al Republicii Moldova şi preşedintele Partidului Democrat, consideră că cele întâmplate reprezintă un „incident nefericit” o „acţiune izolată” necoordonată şi nici planificată cu ministerul de externe de la Moscova. Vlad Filat, prim-ministrul Republicii Moldova şi preşedintele Partidului Liberal Democrat, este de părere că gestul ambasadorului Kuzmin este o „jignire adusă cetăţenilor moldoveni”, dar speră că este doar o „gafă diplomatică”. Mihai Ghimpu, preşedintele Partidului Liberal, crede că „un ambasador care nu respectă statul nostru, independenţa, suveranitatea, nu are ce căuta în ţara noastră”.
Reprezentanţii Partidului Comuniştilor, cei mai aprigi apărători ai statalităţii şi integrităţii Republicii Moldova, au evitat să se pronunţe explicit pe marginea incidentului, ei preferând să muşamalizeze evenimentul formulând nişte ipoteze incongruente de ordin psihologic şi gastronomic. Mai mult decât atât, unii din ei consideră că gestul cu pricina s-a produs pe teritoriul Ambasadei, deci, pe teritoriul Federaţiei Ruse, şi prin urmare ambasadorul Kuzmin avea tot dreptul să o facă. Această logică ridicolă demonstrează o lipsă crasă de cunoştinţe elementare în domeniul dreptului internaţional. Or, dânşii ar trebui să ştie că Rusia, în calitate de stat suveran, este un subiect al dreptului internaţional, care impune tuturor statelor respectarea unui set de principii universale obligatorii, printre care se regăsesc egalitatea suverană a statelor, neamestecul în treburile interne, respectarea independenţei şi integrităţii teritoriale ale statelor. Având în vedere caracterul lor universal şi imperativ, desconsiderarea sau violarea acestor principii este condamnabilă în egală măsură, indiferent de locul, teritoriul şi jurisdicţia unde s-ar întâmpla astfel de cazuri.
Preocupaţi de necesitatea atenuării efectelor de moment ale gestului ambasadorului Kuzmin, majoritatea politicienilor noştri preferă fie să minimalizeze cazul, reducându-l la statutul unei gafe diplomatice nefericite, fie să-l neglijeze totalmente. Ambele opţiuni sunt greşite. Ambasadorul Valeri Kuzmin este unul dintre cei mai activi şi profesionişti diplomaţi pe care Moscova i-a avut la Chişinău până în prezent. Diplomaţii de talia domniei sale nu comit gafe întâmplătoare, gafele lor sunt fie premeditate, fie sunt acţiuni calculate ale unei politici bine chibzuite. În cazul de faţă, acţiunea ambasadorului Kuzmin, nu este deloc singulară, ea se înscrie într-un şir întreg de acţiuni şi uzanţe diplomatice care relevă promovarea de către Federaţia Rusă a unei politici sistematice de consfinţire juridică a noţiunii de „egalitate de drept” (ravnopravie storon) între Tiraspol şi Chişinău. Cine vrea să se convingă de acest lucru, îi invităm să revadă Memorandumul de la Moscova din 1997, Memorandumul Kozak din 2003, Declaraţia Medvedev-Voronin-Smirnov din 18 martie 2009, să exploreze paginile oficiale ale Ministerului de Externe, Dumei de Stat şi a Preşedinţiei Ruse, să citească comunicatele de presă emise de aceste instituţii unde se utilizează fără menajamente juridice termenii de preşedinte al Republicii Moldoveneşti Nistrene, şeful Sovietului Suprem al Republicii Moldoveneşti Nistrene, ministrul de Externe al Republicii Moldoveneşti Nistrene etc. Este bine ştiut că în dreptul internaţional o astfel de republica nu există, se pare, însă, că pentru Federaţia Rusă acest fapt nu contează.
Moscova înţelege că, după eşecul Memorandumului Kozak, niciun politician raţional de la Chişinău, fie el şi comunist, nu va recunoaşte „egalitatea de drept” a Tiraspolului în raport cu Chişinăul. De ce? Pentru că „egalitatea de drept” solicitată de Tiraspol şi Moscova ca precondiţie pentru relansarea negocierilor oficiale, ar însemna să acceptăm, de la bun început, starea de fapt din regiunea transnistreană; să ne împăcăm cu gândul că viitorul stat va fi constituit din cel puţin 2 subiecţi egali; că Tiraspolul şi, eventual, Comratul, în calitatea lor de subiecţi egali cu Chişinăul vor putea apela, după bunul lor plac şi în pofida oricărui garant, la principiile dreptului internaţional, în special la dreptul la autodeterminare (a se citi „secesiune”); că Tiraspolul şi Comratul în calitatea lor de subiecţi egali cu Chişinăul vor putea apela la dreptul internaţional pentru a decide de sine stătător asupra staţionării trupelor străine pe teritoriul lor; că agenda de integrare europeană a Chişinăului vă fi torpilată definitiv de agenda integrării cu Federaţia Rusă şi CSI a Tiraspolului şi Comratului etc. A ignora aceste potenţiale riscuri, înseamnă să nu înţelegi că, recunoscând „egalitatea de drept” a Tiraspolului în raport cu Chişinăul, mai ales în condiţiile divizării lor profunde pe criterii geopolitice, de fapt, semnezi actul de deces clinic al Republicii Moldova.
Refuzul autorităţilor de la Chişinău de a recunoaşte starea de fapt din regiunea transnistreană constituie pentru diplomaţia rusă un obstacol important în calea consfinţirii juridice a „egalităţii de drept” între Tiraspol şi Chişinău. Diplomaţia rusă are, însă, destulă experienţă şi dexteritate pentru a ocoli acest impediment, de exemplu, prin transformarea noţiunii „egalitate de drept” în CUTUMA, care nu este altceva decât o normă nescrisă de drept consfinţită printr-o practică îndelungată. De altfel, parafrazându-l pe Mihail Gorbaciov, acest proces a început (protsess poshel) acum 20 de ani. În relaţiile internaţionale cutuma, alături de tratate, este considerată izvor al dreptului internaţional. Pentru ca acţiunile, practicile şi uzanţele diplomatice să devină norme cutumiare, este necesar ca ele să fie aplicate relativ îndelungat şi uniform, în plus să fie considerate de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie. Astfel, conform teoriei, pentru a ne afla în faţa unei cutume sunt necesare: un element de ordin obiectiv (faptic) - un anumit comportament al statelor cu caracter de generalitate, relativ îndelungat şi uniform, cât şi unul subiectiv (psihologic) - convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobândit caracterul unei obligaţii juridice.
Nu este un secret pentru nimeni că Federaţia Rusă a recunoscut, de mult, tacit „egalitatea de drept” a Tiraspolului în raport cu Chişinăul, acţiunile şi uzanţele diplomatice întreprinse şi aplicate sistematic de diplomaţia rusă în raport cu administraţia de la Tiraspol o demonstrează cu prisosinţă. Însă, pentru ca această practică să divină o normă cutumiară, ea ar trebui să fie recunoscută de cât mai multe state, sau cel puţin de actorii formatului „5+2”: OSCE, Ucraina, UE şi SUA. Or, atâta timp cât Legea Republicii Moldova cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) din 22 iulie 2005 va exista, nici OSCE, nici SUA, nici UE şi, înclin să cred, nici Ucraina, nu vor urma practica recunoaşterii tacite a „egalităţii de drept” a Tiraspolului în raport cu Chişinăul. Altfel spus, se vor abţine de la transformarea noţiunii „egalitate de drept” într-o normă cutumiară. Să sperăm că şi politicienii noştri înţeleg acest lucru.
Victor Chirilă, Director Executiv, Asociaţia pentru Politică Externă, pentru Info-Prim Neo
Roma, 16.06.2011
