Nota: Prezenta analiză a fost elaborată în cadrul proiectului Asociaţiei pentru Politică Externă „Valorificarea experienţei regionale în vederea dezvoltării unor relaţii previzibile şi viabile cu Federaţia Rusă”. Proiectul a fost implementat în parteneriat cu Black Sea Trust for Regional Cooperation, German Marshall Fund. Unul din scopurile majore ale proiectului a fost identificarea premizelor, obstacolelor şi opţiunilor pentru construirea unui parteneriat moldo-rus realist, credibil şi benefic pentru ambele părţi.
Sinopsis
Federaţia Rusă este unul dintre cei mai importanţi, influenţi şi omniprezenţi parteneri economici şi politici ai R.Moldova. În ciuda acestui fapt, în ultimii 20 de ani, relaţiile moldo-ruse au avut o evoluţie sinusoidală, marcată de incertitudine şi incoerenţă. Moscova şi Chişinăul au viziuni parţial sau total diferite asupra unui şir întreg de subiecte de politică internă şi externă, precum condamnarea separatismului, statutul regiunii transnistrene, retragerea muniţiilor şi trupelor ruse staţionate pe teritoriul R.Moldova, transformarea misiunii de pacificare ruse, statutul limbii ruse, interpretarea evenimentelor istorice din perioada sovietică, perspectivele integraţioniste ale CSI, parteneriatul cu Alianţa Nord Atlantică, cooperarea în cadrul GUAM, opţiunea pentru integrarea europeană etc. Lipsa unui numitor comun la aceste şi alte subiecte afectează încrederea reciprocă, iar acest fapt are un impact negativ asupra construirii unui parteneriat durabil cu Federaţia Rusă. Refuzul ex-preşedintelui Vladimir Voronin de a semna, în toamna anului 2003, Memorandumul Kozak a coborât la cel mai jos nivel gradul de încredere între Moscova şi Chişinău.
În consecinţă, relaţiile moldo-ruse au intrat într-o perioadă glacială de cinci ani, iar efectele acestei perioade încă se mai resimt. Nemulţumirea Moscovei a atins apogeul în perioada 2005-2006, când au fost boicotate produsele agricole şi vinurile moldoveneşti, iar negocierile politice în formatul 5+2 au fost trecute pe linie moartă până în 2011. În 2009, preluarea guvernării la Chişinău de către Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE) a deschis o nouă fereastră de oportunitate pentru relansarea relaţiilor moldo-ruse pe o platformă pragmatică. Guvernul AIE şi-a propus să dezvolte parteneriate strategice cu principalii săi parteneri regionali şi internaţionali: UE, SUA, România, Ucraina şi, desigur, Federaţia Rusă. În perioada 2009-2012, noile autorităţi moldoveneşti au reuşit să iniţieze un dialog regulat cu autorităţile ruse în cadrul Comisiei interguvernamentale moldo-ruse pentru cooperare economică, precum şi la nivel de ministere, guverne şi legislative.
Cu toate acestea, R.Moldova şi Federaţia Rusă sunt departe de instituţionalizarea unui astfel de aranjament. În plus, nici una, nici alta nu au o viziune conturată asupra acestuia. De altfel, nici Chişinăul, nici Moscova nu au făcut mari eforturi în acest sens. Analizând priorităţile regionale ale Federaţiei Ruse, stipulate în Concepţia de Politică Externă şi în Strategia Securităţii Naţionale, putem deduce că, în accepţiunea Moscovei, un eventual parteneriat strategic moldo-rus ar trebui să contribuie la:
1. dezvoltarea cooperării bilaterale şi multilaterale în cadrul CSI;
2. valorificarea potenţialului CSI de organizaţie regională, forum al dialogului politic multilateral şi mecanism de cooperare multidimensională;
3. promovarea formelor moderne de integrare economică în spaţiul CSI;
4. interacţiunea între statele membre ale CSI în domeniul umanitar, protejând şi dezvoltând moştenirea culturală comună;
5. aprofundarea cooperării cu statele CSI în vederea asigurării securităţii colective;
6. afirmarea Organizaţiei Tratatului pentru Securitate Colectivă ca instrument cheie pentru menţinerea stabilităţii şi asigurarea securităţii spaţiul CSI;
7. susţinerea compatrioţilor ruşi în statele CSI;
8. soluţionarea conflictelor din spaţiul CSI, respectând rolul Rusiei de mediator şi pacificator.
Care sunt şansele unui astfel de parteneriat strategic în actualul context? Pentru a fi în măsură să răspundem argumentat la aceasta întrebare, e necesar să analizăm echidistant premisele şi obstacolele în calea acestuia. În cazul în care răspunsul ar fi negativ, evident, ar urma să ne întrebăm care sunt opţiunile realiste pentru dezvoltarea unor relaţii de cooperare – previzibile şi viabile – cu Federaţia Rusă.
Premizele parteneriatului strategic cu Federaţia Rusă
Ideea dezvoltării unui parteneriat strategic cu Federaţia Rusă nu este nouă, ea a apărut odată cu afirmarea Republicii Moldova ca stat independent. Deşi a fost promovată, într-un fel sau altul, de mai toate guvernările de la Chişinău, ea nu a fost niciodată conceptualizată şi a rămas la nivelul discursului politic. La începutul anilor 2000, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) a preluat guvernarea, promiţând moldovenilor aderarea ţării la Uniunea Rusia-Belarus. Această promisiune, care a fost foarte curând dată uitării, a fost unica şi cea mai avansată încercare de conceptualizare a unei relaţii strategice cu Moscova.
În toamna lui 2009 ideea este preluată de primul Guvern al Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE) şi inclusă în programul de activitatea ca obiectiv de politică externă. Teza se regăseşte şi în programul de activitate al celui de al doilea Guvern AIE, întitulat „Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare”, pentru perioada 2011-2014. Conform acestuia din urmă, „Guvernul Republicii Moldova va continua consolidarea relaţiilor de bună vecinătate şi de parteneriat strategic cu Uniunea Europeană, România, Ucraina, SUA şi Federaţia Rusă”. Cu toate acestea, conţinutul unui eventual parteneriat strategic cu Federaţia Rusă rămâne în continuare vag formulat, nu sunt definite obiectivele strategice şi nici principiile sale directorii. De asemenea, nu este clar cum un astfel de parteneriat s-ar înscrie în politica de integrare europeană a Republicii Moldova, proclamată ca obiectiv strategic primordial de guvernarea AIE. În ciuda acestor din urmă deficienţe, există, totuşi, o serie de premize care pot facilita dezvoltarea unui parteneriat strategic cu Federaţia Rusă, în particular:
1. Relaţiile moldo-ruse au la bază un amplu cadru juridic. Cadrul juridic al relaţiilor bilaterale moldo-ruse este constituit din 162 de documente, care vizează cooperarea bilaterală în toate domeniile de interes comun. Documentul juridic definitoriu este Tratatul de prietenie şi cooperare semnat la Moscova la 19 noiembrie 2001. În noiembrie 2011, respectivul Tratat a fost prelungit pentru încă 10 ani.
2. Rusia este un partener economic strategic. Peste 28% din exporturile moldoveneşti sunt asimilate de piaţa rusă. În acelaşi timp, ponderea importurilor din Federaţia Rusă reprezintă peste 15%. În Republica Moldova sunt înregistrate 344 companii cu capital rusesc. La data de 1 ianuarie 2011, suma totală a investiţiilor ruse în economia moldovenească era de 181,8 milioane USD, iar circa 7,7% din investiţiile străine directe sunt din Federaţia Rusă. Nu este exclus, însă, că o bună parte a investiţiilor străine directe provenite din Cipru sunt realizate de companii şi investitori ruşi. Prin urmare, suma totală a investiţiilor ruse în economia moldovenească ar putea fi, în realitate, mult mai mare. De asemenea, cel puţin 300 mii de cetăţeni moldoveni muncesc temporar sau permanent în Federaţia Rusă, iar cifra transferurilor expediate de aceştia acasă în 2011 a fost de aproximativ 800 milioane USD, din suma totală a remitenţelor de 1,4 miliarde USD .
3. Dependenţa energetică de Rusia. R.Moldova este dependentă integral de importurile de gaze naturale din Rusia. Gazpromul dispune de 50% din acţiunile companiei Moldova-Gaz, care deţine monopolul exclusiv la importul de gaze naturale din Federaţia Rusă. Restul acţiunilor sunt împărţite între R.Moldova, cu 35,33%, şi regiunea sa transnistreană, cu 13,44%. De altfel, regiunea separatistă transnistreană datorează Gazpromului aproape 3 miliarde USD, în timp ce acţiunile sale la Moldova-Gaz valorează aproximativ 15 milioane USD. Partea rusă consideră, însă, că datoriile regiunii separatiste transnistrene pentru gaze naturale revin oficial R.Moldova, chiar dacă aceasta nu-şi poate exercita controlul constituţional asupra regiunii din stânga Nistrului. Federaţia Rusă şi-a consolidat prezenţa economică în regiunea transnistreană, investitorii ruşi preluând controlul asupra celor mai importante întreprinderi industriale, precum Combinatul metalurgic de la Râbniţa, deţinută de corporaţia rusă Metalloinvest, Centrala hidroelectrică moldovenească de la Cuciurgan, care aparţine Inter RAO EES, Fabrica de ciment de la Râbniţa, cumpărată tot de Inter RAO EES, Uzina de maşini şi construcţii (Mashinostroitelny Zavod) de la Bender, preluată de corporaţia rusă Salyut, Fabrica de pompe de la Râbniţa şi Uzina Moldavkabeli de la Bender. Eventuala reintegrare a regiunii transnistrene va transforma Federaţia Rusă în cel mai important şi influent investitor şi deţinător de proprietăţi strategice pe teritoriul R.Moldova.
4. Rusia este un partener cheie pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii interne şi externe a R.Moldova. Moscova joacă un rol determinant în soluţionarea definitivă a problemei transnistrene, care reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării noastre. Pe lângă crescânda sa influenţă economică, Rusia exercită o importantă influenţă politică asupra administraţiei de la Tiraspol, reprezentanţii căreia sunt în mare parte cetăţeni ai Federaţiei Ruse. În acelaşi timp, în regiunea transnistreană staţionează un contingent militar de aproximativ 1500 de soldaţi ruşi, dintre care circa 1000 sunt însărcinaţi cu paza celor 20 mii de tone de armament rusesc rămas în regiune de la fosta Armată a 14-ea a defunctei URSS, iar aproximativ 500 de militari fac parte din misiunea de pacificare din Zona de Securitate de pe Nistru. Mai mult decât atât, Rusia are statut de mediator în formatul 5+2 al negocierilor pentru soluţionarea problemei transnistrene şi se consideră garant al viitoarei reglementări politice.
5. Statutul de neutralitate permanentă a R.Moldova. Guvernarea AIE consideră că menţinerea statutului de neutralitate a R.Moldova, în paralel cu europenizarea ei, va crea premise favorabile pentru soluţionarea conflictului transnistrean şi reintegrarea ţării. Poziţia AIE coincide, în principiu, cu cea a Federaţiei Ruse, care se opune extinderii Alianţei Nord-Atlantice în spaţiul CSI şi consideră că statutul de neutralitate a R.Moldova este o condiţie esenţială pentru soluţionarea definitivă a conflictului transnistrean.
6. Influenţa „soft power” a Rusiei în R.Moldova. Federaţia Rusă are la dispoziţia sa un set apreciabil de instrumente de proiectare a influenţei sale în/asupra R.Moldova. Spaţiul mediatic moldovenesc este în mare parte dominat de mass media rusească. Aproximativ 98% dintre moldoveni sunt creştini ortodocşi, iar majoritatea lor se află sub jurisdicţia ecleziastică a Bisericii Ortodoxe Ruse de la Moscova. Peste 20% dintre cetăţenii R.Moldova sunt vorbitori de limbă rusă – ucrainenii (8,4%), ruşii (5,8), găgăuzii (4,4%) şi bulgarii (1,9%). Conform Barometrului de Opinie Publică (BOP) din noiembrie 2011, 60,5% dintre cetăţeni doresc ca Federaţia Rusă să fie principalul partener strategic al Republicii Moldova, iar 45,6% dintre moldoveni ar opta pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea vamală Rusia-Belarus-Kazahstan.
7. R.Moldova este membru al Comunităţii Statelor Independente (CSI) şi are statut de observator în cadrul Comunităţii Economice Eurasiatice (CEE). Pentru Moscova spaţiul CSI este zona „intereselor sale privilegiate”. După alegerile prezidenţiale din 4 martie 2012, Vladimir Putin, noul preşedinte ales al Rusiei, a declarat că ţările din CSI vor fi prioritatea absolută a politicii externe ruse. Pentru R.Moldova, însă, CSI reprezintă, în primul rând, o vitală piaţă de desfacere pentru produsele sale agricole. În 2011, volumul exporturilor moldoveneşti pe piaţa CSI a constituit 41%, iar importurile au fost de 33%. Având în vedere importanţa acestor schimburi comerciale, R.Moldova a semnat în 2011 noul Acord de Liber Schimb al CSI. Totodată, CSI este perceput de Chişinău ca fiind un forum util pentru dialogul politic la nivel înalt între statele ex-sovietice şi o platformă complementară pentru dezvoltarea cooperării bilaterale cu statele cheie, mai ales cu Federaţia Rusă. Începând cu mai 2002, R.Moldova participă în calitate de observator la reuniunile Comunităţii Economice Eurasiatice (CEE). Obiectivele primordiale ale CEE sunt crearea Uniunii Vamale şi a Spaţiului Economic Unic în cadrul CSI.
Obstacolele parteneriatului strategic cu Federaţia Rusă
În paralel cu premizele enumerate, există o serie de obstacole de natură internă şi externă care fac în prezent foarte dificilă, dacă nu aproape imposibilă, construirea unui parteneriat strategic între R.Moldova şi Rusia. În special, vom menţiona următoarele impedimente:
1. Lipsa unei viziuni conceptualizate asupra parteneriatului strategic cu Federaţia Rusă. Chişinăul nu are în prezent o înţelegere clară, bine structurată asupra unui eventual parteneriat strategic moldo-rus. Deşi inclus în programul de guvernare ca fiind un obiectiv major de politică externă, acesta este mai degrabă o figură de stil, de reverenţă tradiţională către Rusia a discursului politic de la Chişinău. Nimeni nu a încercat să dea substanţă acestei idei. Nu există niciun document de politică externă sau de securitate naţională care ar fi conceptualizat sau, cel puţin, ar fi dat un conţinut coerent şi credibil ideii de parteneriat strategic cu Rusia. Nu avem răspunsuri la o serie de întrebări care ne-ar ajuta să înţelegem mai bine raţiunea de a fi, locul şi contribuţia acestui parteneriat în actuala paradigmă de dezvoltare internă şi externă a R.Moldova. În particular, nu ştim care ar fi obiectivele strategice, principiile de interacţiune şi mecanismele sale de acţiune. Însă, mai întâi de toate, este imperativ să formulăm realist miza şi rolul unui astfel de parteneriat moldo-rus în contextul politicii de integrare europeană a R.Moldova. Fără a avea răspunsuri la aceste întrebări, orice discuţii despre un eventual parteneriat strategic cu Federaţia Rusă sunt exerciţii verbale fără finalitate practică.
2. Politica de integrare europeană a R.Moldova. Integrarea europeană este obiectivul fundamental al politicii interne şi externe a R.Moldova, consfinţit în programul de activitate al Guvernului şi în Strategia Naţională de Securitate. În viziunea Chişinăului, integrarea europeană reprezintă cea mai eficientă modalitate de a realiza modernizarea politică, economică şi socială a ţării. Urmând această cale, R.Moldova intenţionează să devină eligibilă pentru aderarea la UE. Între timp, datorită Parteneriatului Estic, ţara noastră este pe calea asocierii politice şi integrării economice cu UE. Asocierea politică va aduce cu sine un grad şi un ritm mult mai înalt de consultări şi coordonare politică, pe subiecte de politică internă, regională şi internaţională. De asemenea, va iniţia o cooperare mult mai intensă şi avansată în domeniul politicii comune de securitate şi apărare. Integrare economică va însemna înglobarea graduală a R.Moldova în piaţa comună a UE. Crearea Zonei de Comerţ Liber Aprofundat şi Cuprinzător va fi primul pas semnificativ în această direcţie. Acest fapt va dicta ţării noastre armonizarea progresivă a legislaţiei sale economice cu Acquis Communautaire al UE.
Asocierea politică şi integrarea economică cu UE va distanţa şi mai mult R.Moldova de formele de integrare politico-economică eurasiatice promovate de Federaţia Rusă în spaţiul CSI: Uniunea Vamala Rusia-Belaru-Kazahstan, Comunitatea Economică Eurasiatică sau viitoarea Uniune Eurasia. Or, acest lucru contravine „intereselor privilegiate” ale Moscovei în spaţiul CSI enunţate de preşedintele rus în exerciţiu, Dimitrii Medvedev, în august 2008, după războiul ruso-georgian. Mai mult decât atât, vrem sau nu vrem, este o provocare la adresa statutului de putere regională a Rusiei.
3. Integrarea R.Moldova în Comunitatea Energetică Europeană. Comunitatea Energetică Europeană cuprinde statele membre ale UE şi cele din Europa de Sud-Est, scopul ei fiind crearea unei pieţe comune a electricităţii şi gazelor între UE şi alte state. Aceasta şi-a început activitatea la 1 iulie 2006. R.Moldova a devenit membru cu drepturi depline în cadrul Comunităţii Energetice în mai 2010. Aderarea la Comunitatea Energetică Europeană presupune integrarea treptată a liniilor electrice şi conductelor de gaze naturale moldoveneşti cu cele din UE. De asemenea, regulamentele Comisiei Europene şi standardele UE în domeniul energetic devin obligatorii pentru producătorii, exportatorii, importatorii şi distribuitorii de energie electrică şi gaze naturale din R.Moldova. Acest lucru nu coincide cu interesele Rusiei şi, în particular, ale Gazpromului în R.Moldova. Actualele negocieri asupra noului acord de livrare a gazelor naturale, iniţiate de Guvernul de la Chişinău cu Gazprom, sunt o dovadă clară în acest sens. Negocierile au fost practic suspendate din cauza lipsei de compromis asupra noului preţ şi asupra modalităţilor de calculare a acestuia. Gazpromul ar fi dispus, însă, să reducă preţul la gazele naturale livrate R.Moldova, solicitând, în schimb, renunţarea la implementarea Pachetului III legislativ energetic, adoptat de Comisia Europeană şi asumat de R.Moldova în octombrie 2011.
Pachetul III energetic este compus dintr-un set de directive şi regulamente ale Comisiei Europene, care presupune formarea unei pieţe unice de gaze naturale şi energie electrică în UE pe baza divizării companiilor de furnizare şi distribuţie. Noile reguli ale Comisiei Europene nemulţumesc autorităţile ruse şi, mai ales, Gazpromul, care consideră că va fi defavorizat în drepturile patrimoniale şi interesele sale comerciale. În realitate, Rusia este nemulţumită de faptul că Pachetul III energetic atentează la statutul de monopolist al Gazpromului în domeniul producerii, tranzitării şi livrării de gaze naturale în Europa, inclusiv în R.Moldova. Autorităţile moldovene s-au angajat să implementeze Pachetul III energetic până în 2015, scopul principal fiind asigurarea securităţii energetice a ţării prin diversificarea surselor de energie şi asigurarea unui cost mai mic pentru utilizatorii finali.
4. Parteneriatul strategic pentru integrare europeană cu România. La 27 aprilie 2010, R.Moldova şi România au iniţiat parteneriatul strategic pentru integrarea europeană a R.Moldova, semnând în acest sens o Declaraţie comună la nivel de şefi de stat. La 3 martie 2012, în cadrul primei şedinţe comune a Guvernelor R.Moldova şi României de la Iaşi, a fost semnat Planul de acţiuni pentru aplicarea Declaraţiei comune privind instituirea parteneriatului strategic între ambele state. Planul include acţiuni şi proiecte în domenii precum integrarea europeană, cooperarea politică şi instituţională, cooperarea economică, cooperarea culturală, educaţională şi pe domeniul tineretului şi sportului. Astfel, parteneriatul strategic între Chişinău şi Bucureşti a obţinut un conţinut concret, care se înscrie în paradigma modernizării şi europenizării R.Moldova. Semnând acest document, părţile s-au angajat să aprofundeze colaborarea bilaterală, în perspectiva aderării R.Moldova la UE.
Acest angajament prevede, în particular, consolidarea dialogului în domeniul politicii externe, oferirea de sprijin pe parcursul negocierii şi implementării Acordului de Asociere, inclusiv a Zonei de Liber Schimb Cuprinzătoare şi Aprofundate între R.Moldova şi UE, oferirea de asistenţă pentru întărirea capacităţilor administrative şi instituţionale ale R.Moldova, intensificarea colaborării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, aprofundarea dialogului cu privire la aspectele legate de integrarea europeană prin crearea unei comisii mixte axate pe această dimensiune, promovarea contactelor bilaterale la toate nivelele administraţiei centrale şi locale, dezvoltarea colaborării pentru asigurarea securităţii energetice, în special prin interconectarea sistemelor naţionale de transport a gazelor naturale şi energiei electrice. De asemenea, ambele state vor sprijini procesul integrării lor culturale în scopul consolidării spaţiului cultural şi spiritual dintre R.Moldova şi România. Implementarea respectivului Plan de acţiuni va contribui la întărirea securităţii economice şi energetice a R.Moldova, prin ancorarea ei în spaţiul politic, economic, infrastructural, social şi cultural al UE, inclusiv al României. Bineînţeles, acest lucru va însemna neutralizarea impactului politic al influenţei economice şi energetice de care se bucură în prezent Federaţia Rusă în ţara noastră. În acelaşi timp, obiectivele parteneriatului strategic dintre Chişinău şi Bucureşti sunt în coliziune directă cu eforturile Moscovei de a dezvolta propriul potenţial regional şi subregional de integrare şi coordonare pe teritoriul statelor membre ale CSI.
5. Conflictul transnistrean şi staţionarea ilegală a trupelor ruse pe teritoriul R.Moldova. Lipsa de progrese tangibile în soluţionarea conflictului transnistrean şi stoparea retragerii totale a trupelor şi muniţiilor ruse aflate pe teritoriul R.Moldova alimentează suspiciunile clasei politice şi a unei bune parţi a societăţii moldovene cu privire la adevăratele intenţii ale Federaţii Ruse în raport cu ţara noastră. Începând cu 2006, 136 mii de pensionari de pe malul stâng al Nistrului primesc din partea Federaţiei Ruse un adaos de 15 dolari la pensia de bază. În perioada 2007-2011, volumul total al asistenţei umanitare acordate de Rusia pentru achitarea pensiilor a fost de circa 75 milioane dolari SUA.
De asemenea, Moscova practic ignoră imensele datorii, de aproape 3 miliarde USD, pe care administraţia transnistreană le-a acumulat la consumul de gaze naturale importate din Federaţia Rusă. Oficial, însă, aceste datorii sunt considerate ale R.Moldova, deşi aceasta nu controlează regiunea transnistreană. Totodată, există şi alte forme de subvenţionare economică şi asistenţă tehnică, de exemplu pentru structurile de forţă transnistrene, care sunt mai greu de contabilizat. În paralel, Moscova menţine pe teritoriul regiunii transnistrene circa 20 mii tone de muniţii şi aproximativ 1000 de soldaţi însărcinaţi cu paza lor. Aceste trupe urmau să fie retrase necondiţionat şi complet de pe teritoriul R.Moldova în 2002, în conformitate cu Tratatul adaptat cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa (FACE) şi Declaraţia Summitului OSCE de la Istanbul din 1999. În 2007, Rusia şi-a suspendat participarea sa la Tratatul FACE adaptat şi acum condiţionează retragerea completă a muniţiilor şi trupelor sale din R.Moldova de soluţionarea politică a conflictului transnistrean. Această poziţie nu coincide, însă, cu cea a autorităţilor de la Chişinău, care se pronunţă pentru retragerea completă şi necondiţionată a muniţiilor şi trupelor ruse.
6. Parteneriatul GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi R.Moldova). Asocierea R.Moldova la Grupul GUAM a fost determinată, mai întâi de toate, de considerente politice, în particular, de necesitatea ca poziţia Chişinăului să fie auzită şi luată în calcul la masa negocierilor privind versiunea adaptată a Tratatului FACE, precum şi de imperativul contrabalansării influenţei Federaţiei Ruse în procesul de soluţionare a problemei transnistrene. Calculele economice au jucat un rol secundar în constituirea GUAM şi, mai ales, în adeziunea R.Moldova la acest for regional. Crearea GUAM s-a întemeiat, în primul rând, pe un pachet de interese strategice comune, şi anume: respectarea de către Rusia a angajamentelor sale de reducere a forţelor armate convenţionale în Europa, asumate prin Tratatul FACE; coordonarea poziţiilor statelor membre cu privire la soluţionarea conflictelor îngheţate în cadrul organizaţiilor internaţionale (Consiliul Europei, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)); asigurarea securităţii lor energetice şi economice, prin dezvoltarea unor coridoare alternative de transport ce ar lega Europa de Caucaz şi Asia Centrală, ocolind Federaţia Rusă etc. În 2006, iniţiativa GUAM a fost instituţionalizată în Organizaţia pentru Democraţie şi Dezvoltare Economică, iar aprofundarea integrării europene în vederea creării unui spaţiu comun de democraţie, securitate, cooperare economică şi umanitară devine una dintre priorităţile fundamentale ale noi structuri regionale. Pentru autorităţile de la Chişinău, GUAM-ul este o platformă complementară pentru eforturile sale pe dimensiunea integrării europene, accentul fiind pus pe intensificarea relaţiilor economice şi comerciale, dezvoltarea infrastructurilor energetice şi de transport şi combaterea crimei organizate. Punând accentul pe cooperarea economică, Chişinăul doreşte să evite antagonizarea Moscovei, care continuă să privească GUAM ca pe o organizaţie ce desconsideră „interesele sale privilegiate” în spaţiul CSI.
7. Lipsa de interes a Federaţiei Ruse pentru un parteneriat strategic cu R.Moldova. Atâta timp cât R.Moldova este angajată pe calea integrării politice şi economice cu UE, stabilirea unui parteneriat strategic moldo-rus nu constituie o prioritate pentru Rusia. Politica pro-europeană a Chişinăului vine în contradicţie cu planurile Moscovei de a construi propria sferă de influenţă în spaţiul post-sovietic având ca nucleu de gravitaţie Rusia. În viziunea societăţii şi a clasei politice ruse, în noua lume multipolară, ambiţiile Rusiei de putere regională cu proiecţie globală a influenţei sale vor depinde de afirmarea Moscovei ca lider incontestabil al spaţiului CSI, care este, tot mai des, redefinit de politicienii ruşi – geopolitic, geo-economic şi geo-cultural – ca reprezentând lumea eurasiatică. Rusia doreşte să devină unicul interlocutor al lumii eurasiatice cu Occidentul, întruchipat de SUA, UE şi NATO.
Însă, pentru a-şi vedea împlinit acest deziderat geostrategic, Moscova are nevoie de recunoaşterea de către principalii săi parteneri internaţionali, în particular SUA şi UE, a statului său de lider al organizaţiilor regionale de integrare politică şi economică din spaţiul CSI şi, inclusiv, de respectarea sferei sale de „interese privilegiate”. Politica de integrare europeană a Chişinăului nu se înscrie în matriţa geostrategică a Moscovei. Dimpotrivă, ea este percepută de Rusia ca reprezentând intenţiile Occidentului de a-şi extinde zona de influenţă în spaţiul post-sovietic, subminând metodic statutul său de putere regională prin erodarea graduală a principalelor sale platforme de proiectare a puterii politice, economice şi militare în regiune. În cazul R.Moldova, aceste platforme sunt dependenţa energetică, dependenţa comercial-economică, conflictul transnistrean, staţionarea ilegală a trupelor ruse pe teritoriul ţării.
Anume din aceste considerente, Moscova nu este deloc încântată de participarea R.Moldova în cadrul Parteneriatului Estic al UE. Deşi, în ultimul timp, diplomaţii şi politicienii ruşi sunt mai puţin tranşanţi faţă de această iniţiativă regională, neîncrederea Rusiei faţă de ea a rămas neschimbată. Parteneriatul Estic a deschis R.Moldova calea spre integrarea economică, integrarea energetică, integrarea infrastructurală şi asocierea politică cu UE, care vor avea ca efect neutralizarea treptată a pârghiilor de influenţă rusă în domeniul energetic, comercial şi politic. Or, acest lucru nu este şi nu va fi înghiţit uşor de strategii ruşi.
Opţiunile R.Moldova: concluzii şi propuneri
În ciuda premiselor reale care există pentru construirea unui parteneriat strategic moldo-rus, acesta are şanse minime de izbândă. Modernizarea şi europenizarea R.Moldova după modelul politicii de extindere a UE în Europa Centrală contravine viziunii Moscovei asupra proceselor integraţioniste în regiunea post-sovietică, de fapt ele se exclud reciproc. În aceste condiţii, intenţia declarată a Chişinăului de a construi un parteneriat strategic cu Moscova nu este nici credibilă, nici fezabilă. Care sunt, atunci, opţiunile reale ale R.Moldova pentru dezvoltarea unor relaţii previzibile şi durabile cu Federaţia Rusă?
Spaţiul de manevră de care dispune R.Moldova în raport cu Federaţia Rusă este extrem de limitat. Pe lângă obstacolele structurale menţionate în prezenta analiză, există, de asemenea, o serie de factori externi care vor modela în următorii ani opţiunile Chişinăului faţă de politica Moscovei în regiune.
În primul rând, Rusia este prin excelenţă o putere conservatoare care optează mai degrabă pentru păstrarea status quo-ului regional, decât pentru asumarea unor riscuri cu rezultate incerte pentru ea. Din acest punct de vedere, revenirea lui Putin la Kremlin nu va aduce mari schimbări în politica Moscovei faţă de R.Moldova şi regiunea din care face parte. Mai curând, Putin va continua politica predecesorului său îndreptată spre afirmarea Rusiei ca putere regională cu impact global, dându-i un nou impuls.
În al doilea rând, este evident pentru toată lumea că Parteneriatul pentru modernizare dintre UE şi Rusia a eşuat înainte de a începe. Cauzele acestui fiasco ţin nu atât de criza datoriilor în care s-a pomenit UE, ci, mai ales, de aşteptările diferite ale Moscovei şi Bruxellesului de la acest parteneriat. În timp ce Moscova îşi dorea să aducă în economia rusă mai multe investiţii şi tehnologii europene fără alte obligaţii, Bruxellesul a sperat că noul parteneriat vă încuraja transformările democratice şi reformele structurale indispensabile pentru atragerea investiţiilor şi tehnologiilor europene.
În al treilea rând, după rolul jucat de UE în susţinerea „primăverii arabe” în statele din Magreb (Tunisia, Egipt şi Libia), Moscova nu mai priveşte Bruxellesul ca pe un actor neutru, cu interese doar economice şi normative. Această schimbare de optică va impune inevitabil Moscova să-şi reevalueze atitudinea faţă de politicile UE în spaţiul post-sovietic. Graba Rusiei de a instituţionaliza în următorii trei ani Uniunea Eurasiatică, enunţată de Putin în octombrie 2011, este un prim semn că acest exerciţiu a început.
În al patrulea rând, criza Zonei Euro a schimbat priorităţile UE. Astfel, în următorii 10 ani, ea va fi preocupată, mai presus de orice, de consolidarea sa internă şi relansarea economică, iar extinderea spre Est va rămâne suspendată în aşteptarea unor timpuri mai bune. Pentru Rusia, slăbiciunile UE sunt o bună oportunitate de a profita de ele pentru a pune în aplicare propriul proiect de integrare, mai întâi economică, apoi politică, a spaţiului post-sovietic, ca alternativă la proiectul UE. Tratatul de constituire a Uniunii Eurasiatice ar urma să fie semnat la 1 ianuarie 2015, acest lucru a fost declarat de preşedintele Dimitri Medvedev, în cadrul reuniunii Consiliului Interstatal al Comunităţii Economice Eurasiatice (CEE) de la Moscova, din 19 martie 2012 . În acelaşi context, el a accentuat că statele care vor face parte din viitoarea Uniune vor beneficia în mod firesc de privilegii, iar cele care vor opta să stea în afara ei vor avea desigur probleme .
În al cincilea rând, resetarea relaţiilor ruso-americane nu a reuşit să producă un numitor comun asupra scutului antirachetă american în Europa. Atât pentru Rusia, cât şi pentru SUA scutul antirachetă a devenit o chestiune de principiu. În ciuda asigurărilor multiple date de SUA şi aliaţii săi europeni că scutul antirachetă nu este îndreptat împotriva ei, Rusia continuă să perceapă respectivul scut ca pe o ameninţare eminentă la adresa propriei securităţi. Având în vedere că unele elemente ale viitorului scut antirachetă vor fi instalate în România, eventuala escaladare a tensiunilor ruso-americane în jurul acestui subiect ar putea afecta şi R.Moldova.
În al şaselea rând, Vladimir Putin este convins că Occidentul înţelege doar limbajul forţei şi al negocierilor dure. Războiul cu Georgia din 2008 a stopat extinderea Alianţei Nord Atlantice în spaţiul ex-sovietic, iar noul Acord START a deblocat calea Rusiei spre aderarea la Organizaţia Mondială a Comerţului, după 20 de ani. Prim urmare, probabilitatea că Moscova va fi tentată să aplice măsuri dure faţă de acele state care îi subminează interesele strategice în regiune nu poate fi neglijată. Numirea lui Dmitri Rogozin, viceprim-ministru responsabil de complexul industrial de apărare, în funcţia de reprezentant special al preşedintelui Federaţiei Ruse pentru Transnistria şi co-preşedinte al Comisiei interguvernamentale moldo-ruse pentru cooperare economică , se înscrie perfect în această logică de acţiune.
Având în vedere respectivii factori şi tendinţele externe, ignorarea sau, mai rău, înfruntarea deschisă a Moscovei sunt opţiuni contraindicate şi perdante. Rusia nu va ezita să aplice instrumentele coercitive faţă de R.Moldova, iar consecinţele vor fi dezastruoase pentru stabilitatea internă a ţării noastre şi pentru relaţiile cu principalii săi parteneri, în special cu UE. Judecând după experienţa Georgiei, putem presupune că nici UE, nici SUA nu vor fi încântate de tensionarea relaţiilor noastre cu Moscova.
În acelaşi timp, un parteneriat strategic cu Rusia este, în prezent, o himeră. În ultimii trei ani, formularea ideii de parteneriat strategic moldo-rus a avut ca efect detensionarea şi, ulterior, normalizarea parţială a dialogului dintre Chişinău şi Moscova. Însă acest lucru nu este suficient, ideea este lipsită de conţinut credibil. Desigur, politicienii noştri pot cocheta în continuare cu proiectul unui parteneriat strategic moldo-rus, dar este puţin probabil că politicienii ruşi se vor lăsa seduşi de farmecul colegilor lor moldoveni. Nici participările exemplare ale oficialilor noştri la reuniunile CSI şi ale Comunităţii Economice Eurasiatice în calitate de observatori nu-i vor face pe strategii de la Kremlin să uite de orientarea pro-europeană a Chişinăului şi să fie mai puţin consecvenţi în promovarea intereselor ruse în ţara noastră. De fapt, numirea lui Dmitri Rogozin în funcţiile de reprezentant special al preşedintelui Federaţiei Ruse pentru Transnistria şi co-preşedinte al Comisiei interguvernamentale moldo-ruse pentru cooperarea economică ar trebui să fie un duş rece pentru factorii de decizie de la Chişinău.
Pentru dezvoltarea unor relaţii stabile moldo-ruse se impune, totuşi, elaborarea unei politici realiste, previzibile şi credibile în raport cu Rusia, care ar facilita atingerea obiectivelor noastre strategice de modernizare şi europenizare, dezvoltând, concomitent, parteneriate punctuale/utilitare cu Moscova pe domenii de interes comun: energie, comerţ, cooperare cultural-umanitară, soluţionarea conflictului transnistrean. O astfel de politică ar urma să ofere Rusiei un rol pro-activ şi, mai ales, constructiv, în actuala paradigmă de dezvoltare a R.Moldova, în parteneriat cu UE.
Desigur, o astfel de politică pare incredibilă, dar care este alternativa? Alternativa este una singură – confruntarea inevitabilă pe teritoriul R.Moldova a celor două proiecte integraţioniste: Uniunea Europeană şi Uniunea Eurasiatică, cu consecinţe imprevizibile pentru noi. Una din aceste consecinţe ar putea fi chiar acceptarea regiunii transnistrene în Uniunea Vamala Rusia-Belarus-Kazahstan sau/şi Uniunea Eurasiatică, lucru uşor de realizat, mai ales în cazul în care Chişinăul va fi forţat să recunoască principiul egalităţii de drept cu Tiraspolul.
De fapt, această confruntare a şi început. Preludiul ei este anunţul făcut de Vladimir Putin cu privire la crearea Uniunii Eurasiatice. Chiar dacă proiectul este, deocamdată, vag formulat, iar pentru unii experţi este puţin credibil, semnificaţia sa simbolică nu ar trebui neglijată. Anunţul este, fără îndoială, un semnal transmis nu doar statelor din spaţiul CSI despre intenţiile Rusiei, dar, mai ales, Uniunii Europene cu privire la limitele extinderii sale spre Est. De aceea, nu putem exclude că Rusia va fi, de acum încolo, mult mai incisivă în apărarea sferei sale de „interes privilegiat” în Ucraina şi R.Moldova, iar presiunile interne şi externe exercitate asupra ambelor state vor creşte. Din acest punct de vedere, declaraţiile lui Dimitri Medvedev din 19 martie 2012 sunt doar nişte avertizări prieteneşti adresate Kievului şi Chişinăului.
Dacă va fi urmat acest scenariu, atunci acţiunile Moscovei de a convinge Chişinăul să se implice în procesele integraţioniste din spaţiul CSI se vor multiplica. De asemenea, vor deveni mai evidente eforturile Rusiei de a nu permite alterarea status quo-ului în R.Moldova. Menţinerea status quo-ului este garanţia influenţei ruse în ţara noastră. Fiind perfect conştientă de acest fapt, Moscova se va folosi de negocierile asupra noului acord de livrare a gazelor naturale pentru a determina autorităţile de la Chişinău să tergiverseze implementarea Pachetului III energetic aprobat de Comisia Europeană, care va avea ca efect fragmentarea monopolului Gazprom asupra infrastructurii de gaze naturale a R.Moldova. În domeniul economic, Moscova va încuraja crearea unei alternative reale, la nivelul opiniei publice, pentru integrarea economică cu UE, prin promovarea ideii de aderarea a R.Moldova la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan şi viitoarea Uniune Eurasiatică , iar şantajele energetice şi comerciale vor atârna deasupra Chişinăului ca „Sabia lui Damocles”.
În domeniul politic, nimic ieşit din comun nu se va întâmpla, dialogul oficial va continua, problemele, însă, vor rămâne aceleaşi, iar starea de incertitudine va plana şi mai departe asupra relaţiilor moldo-ruse. Soluţionarea problemei transnistrene nu se va mişca din loc atâta timp cât Rusia nu va obţine de la R.Moldova recunoaşterea egalităţii de drept a regiunii transnistrene. În consecinţă, Moscova va face totul pentru a menţine actuala stare de fapt, susţinând politic şi material regimul separatist şi mimând în paralel acţiuni de încurajare şi facilitare a dialogului dintre Chişinău şi Tiraspol. De asemenea, Rusia se va opune vehement încercărilor de transformare a actualei misiunii de pacificare în una civilă cu mandat internaţional şi va continua să susţină financiar administraţia de la Tiraspol, pentru a preîntâmpina colapsul economic şi politic al acesteia. De altfel, la 16 martie 2012, Consiliul de Securitate al Federaţiei Ruse a şi hotărât deja să aloce regiunii transnistrene un pachet de asistenţă de urgenţă în valoare de 150 milioane USD. Acordarea acestei asistenţe în paralel cu numirea naţionalistului şi anti-occidentalului Dimitri Rogozin în calitate de reprezentant special al preşedintelui rus pentru Transnistria are un singur scop – consolidarea controlului politic şi militar al Rusiei şi stoparea penetrării influenţei occidentale în regiunea transnistreană.
În contextul actual şi, mai ales, în lipsa unui consens la nivelul societăţii şi al clasei politice moldoveneşti cu privire la esenţa parteneriatului moldo-rus, este extrem de dificil de elaborat o politică realistă, previzibilă şi credibilă în raport cu Rusia. Conform Barometrului de Opinie Publică (BOP) din noiembrie 2011, 60,5% dintre cetăţeni doresc ca Federaţia Rusă să fie principalul partener strategic al R.Moldova, în timp ce 47% doresc aderarea ţării la UE, iar 45% ar prefera Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Clasa politică moldovenească este la fel de dezbinată şi dezorientată ca şi societatea. Consensul Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), de guvernare, în raport cu Rusia este fragil şi ameninţat în permanenţă de viziunile diferite ale celor trei partide constituante cu privire la identitatea populaţiei majoritare, la evenimentele istorice ce au marcat destinul R.Moldova în ultimii 200 de ani, (în special perioada sovietică), caracterul relaţiilor R.Moldova cu Alianţa Nord Atlantică, natura şi intensitatea parteneriatului dintre Chişinău şi Bucureşti, cooperarea R.Moldova în cadrul CSI şi Comunităţii Economice Eurasiatice etc. În acelaşi timp, consensul lipseşte cu desăvârşire la acest capitol între guvernare, reprezentată de AIE (Partidul Liberal, Partidul Democrat şi Partidul Liberal Democrat) şi Opoziţie, reprezentată, în special, de Partidul Comuniştilor (PCRM) şi Partidul Social Democrat (PSDM). În prezent, PCRM şi PSDM pledează pentru crearea unui spaţiu vamal şi economic comun cu Rusia, prin aderarea R.Moldova la Uniunea Vamala Rusia-Belarus-Kazahstan şi Uniunea Eurasiatică propusă de Vladimir Putin, ceea ce este în contradicţie absolută cu obiectivul strategic de integrare europeană promovat de AIE.
În ultimii 10 ani, interesele Rusiei în R.Moldova au devenit mult mai specifice şi identificabile: neaderarea la Alianţa Nord Atlantică; păstrarea neutralităţii permanente; menţinerea prezenţei militare în stânga Nistrului; controlul total asupra tranzitului spre Europa a gazelor naturale; controlul, cel puţin majoritar, asupra conductelor interne de gaze naturale; federalizarea R.Moldova prin recunoaşterea egalităţii de drept a regiunii transnistrene; protejarea investiţiilor ruse în sectoarele cheie, inclusiv în regiunea transnistreană; respectarea şi dezvoltarea identităţii lingvistice şi culturale ruse; oficializarea aderării la Zona de Comerţ Liber a CSI; participarea la procesele integraţioniste din spaţiul CSI etc. Majoritatea acestor interese sunt inacceptabile pentru R.Moldova, acestea însă reflectă, ne place sau nu ne place, principalele preocupări ale Moscovei în regiune: protejarea propriilor interese strategice în materie de securitate europeană şi menţinerea influenţei sale dominante la periferia vestică a spaţiul post-sovietic.
Extinderea spaţiului UE spre Est, chiar şi în forma uşoară a Parteneriatului Estic, este o provocare directă la adresa intereselor Moscovei în R.Moldova şi subminează atractivitatea proiectelor sale integraţioniste în regiune. Este lesne de presupus că Rusia, condusă de preşedintele Putin, nu va accepta şi nu va tolera desconsiderarea/diminuarea statutului său de putere regională. R.Moldova nu este, însă, pregătită pentru a face faţă eventualelor presiuni crescânde ale Rusiei. În ciuda progreselor înregistrate pe direcţia asocierii politice şi integrării economice cu UE, integrarea europeană a R.Moldova nu a atins, încă, punctul ireversibilităţii. În varianta optimistă, Acordul de Asociere ar urma să între în vigoare în următorii 3-4 ani, iar Zona de Comerţ Liber Cuprinzător şi Aprofundat, care va atrage după sine integrarea economică cu UE, ar urma să devină o realitate în următorii 10-15 ani. De altfel, în aceeaşi situaţie se află şi Ucraina. Cu alte cuvinte, următoarea decadă va fi decisivă pentru succesul paradigmei de modernizare a R.Moldova prin integrarea sa cu UE. Fără îndoială, Moscova este conştientă de aceste realităţi. Mai mult decât atât, ea va încerca să profite de acestea în următorii 2-4 ani, pentru a promova propriile planuri de integrare economică în regiune, iar problema transnistreană, preţul la gazele naturale importate şi accesul pe piaţa rusă a mărfurilor moldoveneşti vor fi vârful de lance al „contra-ofensivei” sale anti-europene în ţara noastră.
R.Moldova nu este pregătită, nici politic, nici economic, să facă faţă unei astfel de „contra-ofensive anti-europene”, mai rău, ea nu are o politică credibilă de angajare a Rusiei, cu o viziune pe termen lung. Actualmente scopul suprem al politicii Chişinăului faţă de Rusia este prevenirea mâniei Moscovei şi/sau minimalizarea efectelor negative, politice şi economice, asupra R.Moldova, atunci când această mânie s-ar dezlănţui. Avem de a face cu un comportament intuitiv, conjunctural şi reactiv, fără gândire strategică, fără gândire creativă, care, de altfel, este inhibată de eterna şi ereditara frică a politicienilor moldoveni de a nu provoca supărarea Kremlinului, precum şi de dorinţa lor de a exploata bunăvoinţa Moscovei în concurenţa politică internă. O astfel de „politică” este fatalistă şi sortită eşecului. E de ajuns să aruncăm o privire retrospectivă asupra celor 20 de ani de relaţii diplomatice cu Federaţia Rusă pentru a înţelege acest lucru.
Fără o viziune strategică realistă pe termen lung, politica Chişinăului faţă de Rusia este lipsită de credibilitate în ochii Moscovei. Pe măsură ce parteneriatul strategic R.Moldova-UE prinde contur politico-juridic prin Acordul de Asociere, reactualizarea şi redefinirea parteneriatului moldo-rus devine un imperativ. În caz contrar, riscăm alienarea Moscovei şi sabotarea de către aceasta a agendei noastre de europenizare şi reîntregire a ţării. Actuala politică de liniştire (appeasement) a Rusiei nu e viabilă şi va intra, mai devreme sau mai târziu, în impas. Prin urmare, Chişinăul are nevoie stringentă de o politică ce ar formula o viziune realistă pentru următorii 15-20 de ani, cu obiective şi principii de parteneriat care ar oferi Moscovei mize economice, politice şi de securitate credibile, convingând-o să renunţe la păstrarea status quo-ului şi să susţină actuala paradigmă de dezvoltare a R.Moldova. Bineînţeles, respectivele obiective şi principii ar trebui să se bucure de un consens larg din partea societăţii şi a clasei politice moldoveneşti, în special a principalelor partide politice. Această din urmă condiţie este crucială pentru angajarea pozitivă a Moscovei. Lipsa unei astfel de viziuni face Chişinăul vulnerabil în faţa eventualelor presiuni/insistenţe ale Moscovei, care nu va întârzia să impună politicienilor moldoveni propriile reguli de angajare. Nu este exclus că, în curând, Dimitri Rogozin, noul emisar al Kremlinului pentru „Transnistria”, va aduce la cunoştinţă Chişinăului aceste reguli.
