În aprilie 1999, în contextul crizei politice din Iugoslavia, Preşedinţia Germaniei a UE a propus realizarea unui Pact de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), care să reunească toate iniţiativele de cooperare multilaterală existente la acea dată în regiunea Balcanilor. UE accepta rolul de lider al acestei iniţiative, iar la 10 iunie 1999, la Köln (Germania), este semnat documentul fondator al PSESE, care conţine angajamentul UE de acţiona în vederea apropierii cât mai mult posibile a statelor din Europa de Sud-Est de perspectiva integrării lor depline în structurile sale, implicit de eventuala lor accedere cu statut de membru la UE.

Aceste perspective declarate au trezit, bineînţeles, interesul clasei politice şi diplomaţiei moldovene pentru noua iniţiativă regională lansată sub auspiciile UE. Interesul deosebit şi marile speranţe pe care clasa politică şi diplomaţia de la Chişinău le-au nutrit vizavi de Pactul de Stabilitate din Europa de Sud-Est nu au fost nicidecum circumstanţiale, ele fiind alimentate, în particular, de convingerea că noua iniţiativă regională poate ajuta Republica Moldova să obţină o perspectivă clară de aderare la UE. La acea etapă, autorităţile de la Chişinău deveneau din ce în ce mai nemulţămite de Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) dintre Republica Moldova şi UE[1], care nu oferea ţării noastre nici-o perspectivă de aderare la UE, în schimb, plasase relaţiile ţării noastre cu Bruxellesul pe traectoria unui parteneriat pe orizontală, în echipă cu Ucraina, Rusia, statele ex-sovietice din Asia Centrală şi chiar Mongolia. În condiţiile în care Bruxellesul insista pe imperativul implementării APC, Chişinăul a văzut în Pactul de Stabilitate din Europa de Sud-Est oportunitatea mult dorită pentru a depăşi intransigenţa Comisiei Europene, precum şi a unor importante state membre ale UE, printre care Germania şi Franţa. Solicitarea iniţială a Republicii Moldova de a fi inclusă în lista statelor beneficiare ale PSESE nu a întrunit consensul statelor membre ale UE. Refuzul UE de a include ţara noastră în PSESE se întemeia, mai cu seamă, pe necesitatea circumscrierii PSESE la arealul geografic al Balcanilor de Vest[2], în timp ce Republica Moldova era văzută de UE ca făcând parte din alt spaţiu geografic, şi anume din cel al fostei URSS.

Anume în acest context, afirmarea Republicii Moldova ca stat sud-est european şi detaşarea sa de spaţiul ex-sovietic devine un imperativ pentru diplomaţia de la Chişinău. Pentru a atinge acest deziderat, cooperarea regională în Sud-Estul Europei este definită, mai întâi neoficial, iar mai târziu şi oficial, ca reprezentând un mecanism complimentar de avansare a Republicii Moldova pe drumul integrării europene[3]. Urmărind să convingă partenerii săi occidentali, în special UE, să privească Republica Moldova separat de spaţiul ex-sovietic, Chişinăul decide să amplifice prezenţa sa la iniţiativele regionale din Europa de Sud-Est. În particular, o atenţie aparte este acordată participării Republicii Moldova la acţiunile Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), iniţiată sub auspiciile UE şi SUA în decembrie 1996, după semnarea acordurilor de pace de la Dayton, care puneau capăt razboiului civil din Bosnia-Herţegovina. SECI este, de altfel, prima iniţiativă regională din Sud-Estul Europei concepută să faciliteze integrarea statelor din regiunea Balcanilor de Vest la structurile europene, încurajând cooperarea multilaterală între membrii săi.

Semnarea Declaraţiei de constituire a SECI, din 6 decembrie 1996, a oferit Republicii Moldova largi oportunităţi pentru a se conecta la proiecte de cooperare regională în Europa de Sud-Est legate de facilitarea trecerii frontierelor, revizuirea regimului vizelor, dezvoltarea infrastructurii de transport, asigurarea securităţii energetice, dezvoltarea sectorului privat, combaterea crimei transfrontaliere etc.. Odată, însă, cu apariţia PSESE, componenta de securitate a SECI devine predominantă. Ca rezultat, Republica Moldova îşi îndreaptă şi ea eforturile în această direcţie, semnând la 26 mai 1999, Acordul SECI privind prevenirea şi combaterea  crimei transfrontaliere. Coincidenţa evidentă a obiectivelor PSESE cu cele ale SECI a convins UE şi SUA de necesitatea înglobării SECI în cadrul PSESE, lucru ce s-a şi realizat pe parcursul anului 2002, când Coordonatorul SECI, dl Erhard Busek, a fost ales şi Coordonator al PSESE[4].

Prezenţa Republicii Moldova în cadrul SECI a reprezentat, în cele din urmă, argumentul hotărâtor exploatat abil de diplomaţia de la Chişinău pentru a convinge UE să admită includerea ţării noastre la PSESE în calitate de membru cu drepturi depline. Formalizarea actului de aderare a Republicii Moldova la PSESE are loc la Bruxelles, la 28 iunie 2001, nu însă înainte ca Chişinău să accepte condiţiile impuse de UE. Condiţiile impuse de UE vizau neabordarea de către Republica Moldova în cadrul PSESE a doua subiecte cruciale pentru ea, şi anume: problema conflictului din regiunea transnistreană şi obţinerea perspectivei de aderare la UE. Acceptând tacit condiţiile impuse de UE, Republica Moldova a devenit singurul stat din spaţiul CSI membru al PSESE, însă, diplomaţia de la Chişinău a eşuat, în schimb, să atingă pe această cale şi obiectivul său strategic - de a plasa Republica Moldova pe traseul integrării graduale în UE.   

În consecinţă, deşi Republica Moldova a fost admisă să participe la toate cele trei mese de lucru ale PSESE[5], ea, spre deosebire de restul statelor membre ale PSESE, a fost ostracizată de la obiectivul final al Pactului de Stabilitate ce prevedea pregătirea statelor din Europa de Sud-Est, în particular a acelora din Balcanii de Vest[6], pentru apropierea lor de perspectiva de integrare în structurile UE în calitate de membru cu drepturi depline ale acesteia din urmă. Ostracizarea Republicii Moldova de la obţinerea perspectivei de integrare europeană prin intermediul PSESE devine şi mai pronunţată începând cu anul 2000, când la Summitul de la Zagreb din 24 noiembrie, UE lansează, în acord cu statele membre ale PSESE din Balcanii de Vest, Procesul de Stabilizare şi Asociere.

Procesul de Stabilizare şi Asociere a fost conceput de UE pentru a nuanţa dimensiunea de integrare europeană a PSESE pentru statele din Balcanii de Vest prin semnarea cu acestea a unor Acorduri de Stabilizare şi Asociere[7], ce prevăd pregătirea respectivelor state pentru calitatea de membre ale UE. Ulterior, la 21 mai 2003, Comisia Europeană, prin comunicarea sa „Balcanii de Vest şi Integrarea Europeană”, propune statelor membre ale UE să consolideze Procesul de Stabilizare şi Asociere cu elemente din politica de extindere, întărind, astfel, şi mai mult perspectiva de integrare în UE pentru statele din Balcanii de Vest.  La 19-20 iunie 2003, Consiliul European de la Thessaloniki aprobă recomandările Comisiei Europene, reconfirmând perspectiva europeană a statelor din Balcanii de Vest, precum şi rolul Procesului de Stabilizare şi Asociere de politică cadru pentru acţiunile lor de aderare la UE.

Îndepărtarea Republicii Moldova de la dimensiunea de integrare europeană a PSESE nu a diminuat, însă, din ambiţiile diplomaţiei de la Chişinău de a folosi cooperarea regională în Sud-Estul Europei pentru a determina UE să accepte includerea Republicii Moldova în „Pachetul Balcanilor de Vest” al Procesului de Stabilizare şi Asociere. Dimpotrivă, în condiţiile reconfirmării angajamentului Bruxellesului de a asista statele din Balcanii de Vest să se pregătească de aderarea lor eventuală la UE, atractivitatea filierei sud-est europene a cooperării regionale a crescut semnificativ în ochii Chişinăului, care în anul 2004, după eşecul Memorandumului Kozak de soluţionare a conflictului din regiunea transnistreană, îşi reorientează brusc spre Vest vectorul său de politică externă.

Dorind să acumuleze cât mai multe argumente în favoarea includerii sale în Procesul de Stabilizare şi Asociere, Republica Moldova reuşeşte să-şi facă vizibilă prezenţa în cele mai importante proiecte şi iniţiative de cooperare defăşurate sub umbrela PSESE, cum ar fi proiectele iniţiate în cadrul Mesei de Lucru nr.1 „Democratizare şi Drepturile Omului” pe dimensiunea drepturilor omului şi minorităţilor naţionale sau în domeniul ajustării legislaţiei mass-media la standardele europene; de asemenea, iniţiativele Mesei de Lucru nr. 2 „Reconstrucţie economică, dezvoltare şi cooperare” privind dezvoltarea infrastructurii regionale[8], dezvoltarea pieţii regionale de electricitate[9], facilitarea şi liberalizarea comerţului[10], dezvoltarea tehnologiilor informaţionale în Europa de Sud-Est[11], promovarea investiţiilor[12]; precum şi iniţiativele din cadrul Mesei de lucru nr. 3 „Probleme de Securitate” cu privire la combaterea crimei organizate (SPOC)[13], combaterea corupţiei (SPAI)[14], combaterea traficului de fiinţe umane[15] sau promovarea cooperării între serviciile de poliţie. Participând la respectivele proiecte şi iniţiative Chişinăul a urmărit să convingă UE că Republica Moldova este parte integrantă a spaţiului Europei de Sud-Est.

Totdată, în paralel cu aprofundarea cooperării în PSESE, Chişinăul continuă eforturile sale în vederea aderării Republicii Moldova la noi structuri şi iniţiative de cooperare regională din Sud-Estul Europei, scopul urmărit fiind acelaşi, să imprime mai multă credibilitate statutului Republicii Moldova de stat sud-est european şi, în acest fel, să determine UE să trateze ţara noastră în bloc cu restul statelor din Europa de Sud-Est. Cu alte cuvinte, să i se acorde aceleaşi oportunităţi şi perspective de dezvoltare a relaţiilor sale cu UE, de care se bucură statele din Balcanii de Vest. Animată de acest obiectiv strategic, diplomaţia de la Chişinău a reuşit să obţină, în decembrie 2003, aprobarea UE pentru includerea Republicii Moldova în calitate de observator la „Memorandumul de Înţelegere privind piaţa regională de electricitate în Europa de Sud-Est şi integrarea acesteea în piaţa internă a UE”, lansat de Comisia Europeană sub egida PSESE la 15 noiembrie 2002, la Atena. Esenţa Memorandumului de la Atena consta în a asista statele beneficiare ale PSESE în procesul de reformare a infrastructurii lor energetice în conformitate cu standardele UE, având, însă, ca obiectiv final integrarea sistemelor naţionale de electricitate din Europa de Sud-Est în piaţa comună de energie electrică a UE.

De asemenea, în anul 2006, după un efort diplomatic îndelungat întreprins de diplomaţia de la Chişinău, Republica Moldova este admisă cu drepturi depline la Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (PCESE)[16]. Formalizarea de jure a statutului său de membru al PCESE[17] are loc la 10 octombrie 2006, când Republica Moldova semnează Carta de Bună Vecinătate, Stabilitate, Securitate şi Cooperare în Europa de Sud-Est. Evenimentul aderării la PCESE este calificat de diplomaţia de la Chişinău ca fiind unul de mare avengură ce „atribuie Republicii Moldova statutul de membru nu doar georgrafic, dar şi politic a Europei de Sud-Est şi reprezintă o avansare calitativă în calea spre integrarea în UE”[18].

Aderarea Republicii Moldova la Acordul de Liber Schimb din Europa Centrală (CEFTA)[19], la fel se înscrie în şirul acţiunilor întreprinse pentru a substanţia dezideratul său de a fi considerată stat sud-est european ce merită şi trebuie să fie inclus în „Pachetul Balcanilor de Vest” de integrare în UE. Republica Moldova devine membru a CEFTA la 19 decembrie 2006 în urma semnării noului Acord CEFTA[20]. Noul Acord de Liber Schimb a fost conceput pentru a îngloba în CEFTA , considerată o antecameră în drumul spre UE, toate statele din Balcanii Vest plus Republica Moldova. În acest fel, noul Acord CEFTA a înlocuit reţeau de 32 de acorduri de comerţ liber semnate între statele din Europa de Sud-Est membre ale PSESE în perioada 2001 - 2004. În acest fel, Republica Moldova devine parte componentă a unei zone unice de comerţ liber în Europa de Sud-Est al cărei menire este pregătirea economiilor statelor membre CEFTA pentru integrarea lor treptată în spaţiul economic comun al UE.

Participarea Republicii Moldova la proiectele şi activităţile PSESE, precum şi aderarea sa la noi mecanisme de integrare regională din Europa de Sud-Est au ancorat ţara noastră în procesele integraţioniste din această regiune, au mărit vizibilitatea prezenţei sale în evoluţia relaţiilor politico-diplomatice din Europa de Sud-Est, au contribuit la promovarea imaginei Republicii Moldova ca ţara cu aspiraţii de integrare europeană, dar, poate cel mai important lucru de reţinut, este că politica Republicii Moldova de cooperare în Sud-Estul Europei a facilitat pătrunderea şi asimilarea valorilor, standardelor şi practicilor europene în diferite domenii de politică internă din ţara noastră.

Fără a diminua din impactul pozitiv pe care politica de cooperare regională în Sud-Estul Europei l-a avut asupra apropierii Republicii Moldova de UE, totuşi, nu putem să nu constatăm că politica Chişinăului de amplificare a prestaţiei ţării noastre de stat sud-est european nu a convins UE să o includă în Procesul de Stabilizare şi Asociere al Balcanilor de Vest. Mai mult decât atât, UE continua să trateze Republica Moldova ca parte componentă a spaţiului post-sovietic, alături de Ucraina, Rusia, Belarus, Armenia, Azerbaidjan şi Georgia. Politica Europeană de Vecinătate (PEV)[21] este o confirmare cât se poate de clară că Chişinăul nu a reuşit să determine UE să-şi calibreze viziunea sa faţă de Republica Moldova prin prisma aparteneţei acesteea la Europa de Sud-Est. În realitate, imaginea ţării noastre de parte integrantă a Europei de Sud-Est nu a acumulat masa critică necesară pentru a prevala, în minţile factorilor de decizie ai UE, asupra calităţii sale de parte componentă a Europei de Est, post-sovietice. Anume în această postură de stat est european, Republica Moldova a şi fost inclusă în PEV [22], elaborată de UE pentru a crea în jurul său un cerc de state prietene, democratice, prospere şi stabile, care s-ar bucura de aceleaşi avantaje economice şi comerciale ca şi statele membre ale UE, însă, făra a li se oferi perspective clare de integrare politică în UE. În acest fel, Republica Moldova a ajuns să fie inclusă de UE într-un pachet regional ce curpinde deopotrivă  statele din Europa de Est - post-sovietică[23], precum şi ţări non-europene din bazinul Mării Mediteraniene[24], toate împreună excluse de la politica de extindere a UE.

În acest context, apare legitima întrebare de ce mult trâmbiţatele succese realizate pe tărâmul politicii de cooperare regionale în Sud-Estul Europei nu s-au materializat în includerea Republicii Moldova în pachetul statelor din Balcaniii de Vest cu perspective clar definite de integrare în UE?

Eşecul Chişinăului de a valorifica la maximum politica sa de cooperare regională în Sud-Estul Europei poate fi justificat parţial de oboseala extinderii ce a cuprins statele membre ale UE după aderarea la aceasta din urmă a douăsprezece noi state din Europa Centrală şi de Est, în mai 2004 şi ianuarie 2007, de asemenea, prin necesitatea digerării acestor două extinderi înainte de a se lansa într-un eventual nou proces de lărgire spre Est, precum şi prin imperativul ajustării interne a structurilor supranaţionale ale UE la cerinţele dictate de nevoia eficientizării activităţii lor în condiţiile creşterii numărului de state membre ale UE de la 15 la 27 de state.

Aceste considerente nu pot însă anula cauzele interne care au împiedicat diplomaţia de la Chişinău să ancoreze Republica Moldova la pachetul statelor din Balcanii de Vest de integrare în UE, exploatând în acest sens dimensiunea Europei de Sud-Est a cooperării regionale. Astfel, în viziunea noastră, politica Republicii Moldova de cooperare în Sud-Estul Europei a fost şi, cu regret, continuă să fie afectată, în special, de trei deficienţe majore, şi anume de:

Existenţa unei discrepanţe vizibile între mesajul de integrare europeană al Republicii Moldova şi eforturlie autorităţilor de la Chişinău de a substanţia acest mesaj cu un proces continuu, coerent şi credibil de implementare a reformelor politice, economice şi sociale obligatorii pentru avansarea pe calea integrării europene;

Promovarea unei politici externe cu vectori oscilanţi, ce are ca efect diminuarea credibilităţii mesajului şi eforturilor de integrare europeană ale Republicii Moldova;

Slaba capacitate instituţională destinată capitalizării oportunităţilor, avantajelor şi perspectivelor oferite de cooperarea regională, în particular, pe dimensiunea sud-est europeană.

Fără depăşirea acestor deficienţe structurale, randamentul eforturilor de integrare europeană întreprinse de Chişinău prin intermediul filierei sud-est europene a politicii sale de cooperare regională riscă să rămână şi mai departe unul scăzut şi în disonanţă evidentă cu  ambiţiile europene ale Chişinăului. Evoluţia Republicii Moldova din perioada 1998 – 2008 este plină de  argumente ce vin să confirme concluzia noastră. Nu este un secret că anume din cauza discrepanţei existente între opţiunea Republicii Moldova pentru integrarea europeană şi acţiunile întreprinse de autorităţile moldovene în sensul materializării respectivei opţiuni, asupra ţării noastre au planat mereu semne de întrebare vizavi de seriozitatea angajamentului pro-Vest a Chişinăului.

Această realitate transpare cât se poate de clar din mesajele şi rapoartele Departamentului de Stat al SUA şi ale instituţiilor internaţionale cu referire la promovarea şi respectarea valorilor şi libertăţilor democratice în Republica Moldova, în perioada 2001 – 2005, când Republica Moldova a avut mai multe şanse de a fi inclusă în pachetul Balcanilor de Vest, de cât după includerea sa în Politica Europeană de Vecinătate. De exemplu, la 27 februarie 2002, aflat într-o vizită de lucru la Chişinău, dl Steven Pifer, Asistentul Adjunct al Secretarului de Stat al SUA pentru Europa şi Eurasia, susţine o conferinţă de presă în cadrul căreia atrage atenţia autorităţilor de la Chişinău că în ultimele luni au fost întreprinse acţiuni ce au determinat Washingtonul să se întrebe dacă Republica Moldova rămâne fidelă cursului pe calea reformei şi integrare europeană[25]. De asemenea, rapoartele Departamentului de Stat al SUA cu privire la respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anii 2001, 2002, 2003, 2004 şi 2005 scot în evidenţă existenţa unor lacune serioase în domenii importante pentru buna funcţionare a democraţiei în Republica Moldova, precum asigurarea independenţei sistemului judiciar, libertatea mass-media, accesul la informaţii de interes public sau implementarea şi respectarea legislaţiei în domeniile respective[26]. La această listă pot fi adăugate şi rapoartele Departamentului de Stat al SUA cu privire la starea libertăţii confesiunilor religioase în lume din 2001, 2002, 2003, 2004 şi 2005  în care se menţionează că legislaţia în domeniu din Republica Moldova conţine încă restricţii ce inhibă activitatea unor organizaţii religioase[27].

Concluziile şi îngrijorările la care au ajuns oficialii americani în rapoartele lor cu privire la Republica Moldova se regăsesc, de asemenea, în rapoartele Freedom House[28], în luările de poziţie ale Organizaţiei de Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi de Consiliul Europei vizavi de îngerinţele puterii centrale în timpul alegerilor repetate pentru funcţia de Guvernator al Găgăuziei din 2002[29], de implicare politică directă a puterii centrale în activitatea editorială a companiei „Teleradio-Moldova”[30], desfăşurarea nesatisfăcătoare a alegerilor locale din 25 mai 2003[31], suspendarea licenţilor posturilor municipale de radio şi TV, Antena C şi, respectiv, Euro TV[32], sau cu referire la slaba protejare investiţiilor străine în ţara noastră[33]. Suspendarea finanţării Republicii Moldova de către Fondul Monetar Internaţional (FMI) în 2003, de asemenea, a trimis Occidentului un mesaj îngrijorător despre starea reformelor economice din ţara noastră[34].

Parcursul reformator al Chişinăului rămâne în continuare unul neuniform şi ambiguu, chiar şi după ce autorităţile moldovene şi-au asumat angajamente concrete în relaţia lor cu UE, prin Planul de Acţiuni RM-UE, din 22 februarie 2005. Această stare de lucruri este expusă în rapoartele Comisiei Europene, din decembrie 2006 şi aprilie 2008, cu privire la implementarea de către Chişinău a Planului de Acţiuni convenit cu UE. Ambele rapoarte remarcă existenţa unei discrepanţe între procesul de adoptare a legilor de către Parlament şi implementarea lor efectivă de către autorităţile centrale, mai ales la capitolele cu privire la independenţa justiţiei, libertatea mass-media, combaterea corupţiei şi dezvoltarea unui mediu de afaceri favorabil pentru atragerea investiţiilor străine în economia Republicii Moldova.

În acelaşi timp, promovarea unei politici externe cu vectori oscilanţi şi conjuncturali nu a făcut decât să extindă starea de nebulozitate din jurul adevăratelor obiective de politică externă şi internă urmărite de autorităţile de la Chişinău începând cu februarie 2001, când Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) a preluat pe cale democratică puterea executivă în ţara noastră, anunţând că integrarea în CSI şi aderarea la Uniunea Rusia-Belarus se vor număra printre obiectivele strategice ale politicii externe ale Republicii Moldova. Axarea aproape în exclusivitate pe vectorul estic în defavoare celui vestic a avut ca rezultat notoriu Memorandumul Kozak din 2003 de soluţionare a conflictului transnistrean, care îm cazul acceptării sale de către Chişinău ar fi plasat ferm Republica Moldova în sfera influenţa a Federaţiei Ruse. Deşi respins un ultima clipă Chişinău, Memorandumul Kozak a accentuat incertitudinele şi precauţia partenerilor occidentali faţă de Republica Moldova.

Aderarea Republicii Moldova la Politica Europeană de Vecinătate, prin semnarea Planului de Acţiuni RM-UE, nuanţarea Parteneriatului cu Alianţa Nord-Atlantică prin negocierea şi semnarea în 2006 a Planului Individual de Acţiuni cu NATO, creşterea prezenţei UE şi SUA în Republica Moldova începând cu 2005[35], impunătoarea asistenţă tehnico-financiară de care se bucură Republica Moldova din partea UE[36], toate acestea sunt semne că vectorul vestic este în măsură să prevaleze în ţara noastră. Cu toate acestea, nesiguranţa Occidentului faţă de Republica Moldova nu a dispărut. Actualmente, noiile discuţii demarate de Chişinău cu Moscova, începând cu anul 2006, cu privire la soluţionarea conflictului din regiunea transnistreană, fără participarea nemijlocită a reprezentanţilor UE şi SUA şi într-o atmosferă semi-transparentă, contribue şi ele la alimentarea în cotinuare a suspiciunilor partenerilor occidentali vizavi de seriozitatea angajamentului nostru de integrare europeană.  Nu în ultimul rând, însă, eforturile depuse de diplomaţia moldoveană în vederea valorificării la maxim a dimensiunii sud-est europene au fost subminate de slaba capacitate instituţională mobilizată de Guvern pentru coordonarea participării Republicii Moldova la variile iniţiative regionale. Pentru majoritatea ministerilor şi agenţiilor guvernamentale cooperarea regională a fost şi este un efort periferic activităţii lor primordiale, ele nedispunând, nici în prezent, de resursele umane şi materiale adecvate pentru asigurarea unei implicări constante la proiectele de cooperare din Europa de Sud-Est. În aceste condiţii, întreaga responsabilitate pentru promovarea cooperării regionale în spaţiul Europei de Sud-Est i-a revenit Ministerului de Externe, ale cărui capacităţi instituţionale sunt la fel limitate. Crearea unităţilor de integrarea europeană în ministerele şi agenţiile guvernamentale ar fi trebuit să amelioreze situaţia la acest capitol.  Cu regret, însă, sitiuaţia s-a schimbat foarte puţin. De altfel, insuficienta pregătire a funcţionarilor moldoveni în domeniul integrării europene a fost reliefată de însuşi Ministrul de Externe Andrei Stratan în discursul său ţinut în timpul reuniunii Comisiei Naţionale de Integrare Europeană din 26 septembrie 2008.