Recentele evenimente din Georgia au avut o largă rezonanţă internaţională. Lituania nu este o excepţie, evenimentele din această ţară mică din Caucazul de Sud reamintindu-le multor oameni de ceea ce s-a întâmplat la noi la 13 ianuarie: aceleaşi tancuri, acelaşi limbaj urât şi aceeaşi desconsiderare faţă de dreptul internaţional. Astăzi în Lituania auzim încurajări pentru “a fi ascultate ambele părţi”: probabil, aceasta ne va face să evaluăm mai bine situaţia şi să identificăm adevărul obiectiv. Aceeaşi metodă a fost aplicată după 13 ianuarie - şi atunci mai exista un al doilea “adevăr”, care afirma că franctirorii naţionalişti lituanieni îşi împuşcau intenţionat, din spate, conaţionalii, că oamenii se aruncau singuri sub tancuri etc. Au fost produse chiar şi dovezi pentru a confirma asemenea afirmaţii. În acel moment, a existat suficientă raţiune pentru a evalua situaţia adecvat, evitându-se implicarea în discuţii inutile despre cine e vinovatul sau iniţiatorul; acum însă mecanismul de analiză şi evaluare funcţionează fără încetare - cel puţin, aceasta este impresia pe care o lasă lectura site-urilor mass-media lituaniene. Fireşte că s-a produs o schimbare radicală a situaţiei. Acum 18 ani , opinia publică în Lituania era modelată, în cea mai mare parte, de evenimentele ce aveau loc, nu de comentariile presei. De-a lungul acestor 18 ani, progresul Lituaniei spre o societate postmodernă a fost remarcabil şi spaţiul virtual din mica noastră ţară s-a extins până la un asemenea nivel, încât uneori nici noi nu putem distinge realitatea de ceea ce presupunem a fi realitate. Asemenea manifestări ale lumii virtuale pot fi observate în cronicile din ultimele săptămâni, dedicate evenimentelor din Georgia; un exemplu îl constituie afirmaţia că “georgienii au început primii”. Atât Lituania, cât şi presa internaţională s-au agăţat de această declaraţie, deşi trebuia să se analizeze în profunzime cazul şi să se asculte ambele părţi. Din păcate, versiunea prezentată de Rusia aminteşte vechiul disc propagandist, care nu oferă posibilitatea de a verifica presupunerile - până în prezent, observatorii internaţionali au fost împiedicaţi să intre pe teritoriul Osetiei de Sud.

Evenimentele din Georgia ridică întrebări care necesită un pic de voinţă şi efort pentru a afla răspunsul. De exemplu, este oare posibil ca într-un interval de câteva zile să fie mobilizate câteva mii de trupe, aviaţia, artileria grea şi flota, ca mai apoi să fie deschise două (!) fronturi şi să fie lansate 3000 de tancuri pentru a “pune capăt agresiunii” a doar - conform celui mau rău scenariu posibil - 200 de tancuri georgiene? Şi dacă asemenea planuri de “apărare” au fost pregătite la sediul central militar al Rusiei în prealabil, către cine, de fapt, erau orientate acestea?. Georgienii îşi vor aminti că, la mijlocul anului trecut, Rusia şi-a anunţat retragerea din Tratatul cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa, ca mai apoi să-şi sporească brusc cantitatea de armament în Caucazul de Nord. În februarie 2008, Rusia a început să repare drumul dintre Daghestan şi Georgia, care a fost închis în 2006, conform hotărârii Rusiei, după impunerea unui embargo comercial; în iunie Rusia s-a concentrat asupra căii ferate care leagă Georgia şi Abhazia. De ce ar fi trebuit militarii să repare infrastructura care nu este utilizată? În luna iulie, Rusia a organizat manevre militare în Caucazul de Nord, “Caucaz 2008”, cu participarea a 8000 de militari. Scopul oficial declarat al manevrelor a fost pregătirea operaţiunilor de menţinere a păcii.

Nu este oare straniu că, doar o lună mai târziu, aceeaşi formulare a fost prezentă în discursurile generalilor ruşi referitor la evenimentele din Georgia?.. Şi cum au putut sutele de unităţi de echipament rusesc să se ivească de această parte a tunelului Roki în dimineaţa zilei de 8 august, dacă echipamentul blindat se poate mişca de-a lungul tunelului doar în rând, unul după altul, şi cu o viteză limitată? Şi de ce principalele forţe armate georgiene se mai aflau încă în vestul ţării, în Senaki, dacă, după cum susţin generalii ruşi, georgienii au planificat din timp “agresiunea” pe scară largă împotriva Osetiei de Sud, care se află în cealaltă parte a teritoriului acestei ţări?

Aşadar, pentru a stabili cine sunt instigatorii şi cine sunt cei care trebuie să se apere, este foarte important să vedem întregul context şi să respectăm legile internaţionale stabilite. În rezoluţia ONU nr. 3314 din 1974, “Definiţia Agresiunii”, veţi găsi următoarele şapte caracteristici calificate drept act de agresiune: (a) invazia teritoriului unui stat de către forţele armate ale altui stat; (b) bombardarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale altui stat; (c) blocarea porturilor sau a coastelor unui stat de către forţele armate ale altui stat; (d) un atac de către forţele armate ale unui stat, pe cale terestră, maritimă sau asupra forţelor aeriene; sau ale celor maritime şi a flotei altui stat (e) folosirea forţelor armate ale unui stat, care se află pe teritoriul altui stat, cu acordul acestuia, în contradicţie cu condiţiile prevăzute în acord, sau orice extensiune a prezenţei lor într-un asemenea teritoriu, peste durata termenului acordului; (f) acţiunea unui stat de a-şi pune la dispoziţie teritoriul său altui stat, spre a fi utilizat de către acesta din urmă pentru comiterea unui act de agresiune împotriva unui al treilea stat şi (g) trimiterea de către sau din partea unui stat a bandelor armate, grupurilor armate, trupelor neregulate sau mercenarilor, pentru desfăşurarea acţiunilor forţelor armate împotriva altui stat. Niciuna dintre caracteristicile enumerate mai sus nu sunt aplicate în ceea ce priveşte acţiunile Georgiei, în special, dacă recunoaştem că statul Osetia de Sud n-a existat nici la 8 august 2008, nu există nici astăzi. Totodată, este dificil să negăm, în conformitate cu şase caracteristici din cele şapte enumerate mai devreme, că acţiunile Rusiei contra Georgiei puteau fi calificate drept altceva decât un act de agresiune.

Un alt document important - Articolul 39 al Cartei Naţiunilor Unite-susţine că Consiliul de Securitate al ONU determină faptul agresiunii şi decide ce măsuri vor trebui luate. Fiind membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, Rusia are drepturi excepţionale de a se adresa altor membri ai Consiliului şi de a le cere să evalueze acţiunile unei părţi terţe şi să dea sancţiune pentru începerea acţiunilor. Oricum ceea ce s-a întâmplat în noaptea din 8 august în Osetia de Sud şi mai ales anterior nu s-a discutat la Consiliul de Securitate al ONU, OSCE sau CSI. Rusia a luat decizia de a acţiona unilateral şi aceasta nu doar că violează principiile multilaterale declarate de către această ţară, dar totodată ştirbeşte autoritatea ONU.

Când încearcă să se justifice, Rusia aduce exemplul provinciei Kosovo: atunci Occidentul a procedat în mod similar, prin urmare, de ce acum Rusia este condamnată? Din nefericire pentru vecinii noştri, a fost precedentul Kosovo, când Vestul a făcut orice pentru a proteja autoritatea ONU. Înainte de intervenţia NATO, problema Kosovo a fost discutată, nu o dată, la Consiliul de Securitate al ONU şi au fost adoptate rezoluţiile nr. 1160 şi 1199, în care se menţiona posibilitatea întreprinderii “măsurilor adiţionale”, în cazul în care autorităţile Iugoslaviei nu vor înceta acţiunile de violenţă împotriva cetăţenilor săi (!). Vă amintiţi când a fost discutată ultima dată situaţia Osetiei de Sud la Consiliul de Securitate al ONU?.. În ajunul operaţiunilor NATO, Consiliul de Securitate al ONU a recunoscut faptul că situaţia umanitară în Kosovo era critică - 230.000 de refugiaţi -, iar acţiunile autorităţilor din Iugoslavia au fost recunoscute de procurorii Tribunalului pentru crime în Iugoslavia (numiţi de către Consiliul de Securitate al ONU!) şi evaluate ca fiind “sub incidenţa mandatului Tribunalului”. Mari îngrijorări au fost exprimate de OSCE şi Misiunile de Observare ale UE (pe atunci - Comunitatea Europeană) care activau în Kosovo anterior operaţiunilor NATO. Ce punct critic, însă, a atins situaţia în Osetia de Sud la 8 august? Singurul fapt ce apare în prim-plan este că viaţa în Osetia se normaliza în ultimii doi ani, datorită efortului depus de guvernul Georgiei. Şcolile şi infrastructurile erau în proces de renovare şi a fost deschis cinematograful. Procesul era activ susţinut de UE şi OSCE; guvernul lituanian făcea, de asemenea, parte din grupul celor care participau în relansarea sistemului de aprovizionare cu apă în Ţhinvali. Este foarte probabil că a atins un punct critic toleranţa guvernului georgian, căci, în pofida efortului acestuia, guvernul Osetiei de Sud continua să provoace conflicte prin eliberarea paşapoartelor cu cetăţenia unui stat străin şi prin organizarea de referendumuri, prin intermediul cărora toate propunerile sugerate erau, adicătelea, susţinute de 99% de alegători. Răbdarea se epuizează şi la cei peste 200.000 de refugiaţi din Abhazia şi Osetia de Sud, cărora guvernele teritoriilor separatiste nu le permit să revină acasă. Cu toate acestea, eforturile Georgiei de a pune în discuţie această problemă la Consiliul de Securitate al ONU au fost blocate de... Rusia.

Scopul operaţiunilor NATO în Kosovo a fost prevenirea unei catastrofe umanitare, nu independenţa Kosovo. Trebuie menţionat faptul că NATO nu a luat decizia în mod unilateral, ci a urmat acordul mutual al 19 ţări. Această operaţiune, privită pur formal, putea fi desfăşurată fără mandatul ONU, deoarece nici Iugoslavia şi nici NATO nu erau membre ale ONU. Cu toate acestea, după încheierea operaţiunii NATO, au fost întreprinse toate eforturile posibile pentru a aduce problema în aria competenţei Consiliului de Securitate al ONU. În ziua următoare a fost adoptată rezoluţia nr. 1244, conform căreia administrarea Kosovo a fost transmisă Naţiunilor Unite (nu NATO, SUA ori, să zicem, Albaniei), confirmându-se încă o dată că provincia Kosovo rămâne în cadrul teritoriului Iugoslaviei şi că viitorul său statut va fi determinat de negocierile ulterioare. A fost nevoie de aproape zece ani pentru a găsi o metodă legală de soluţionare a conflictului şi pentru a adopta, probabil, singura decizie posibilă - recunoaşterea independenţei Kosovo. Ce scopuri, însă, urmărea armata rusă în Georgia dacă, după semnarea acordului de încetare a focului, Rusia nu numai că a blocat rezoluţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, ci şi a recunoscut rapid şi unilateral independenţa Osetiei de Sud şi a Abhaziei? Aţi auzit în ultimii zece ani ceva despre negocieri de pace dintre Georgia şi regiunile separatiste, moderate de Naţiunile Unite?