La 10 septembrie, în discuţiile avute la Bruxelles cu dna Benita Ferrero-Waldner, Comisarul European pentru Relaţii Externe, ministrul de Externe Andrei Stratan a reiterat dezideratul RM de a negocia un Acord de Asociere cu UE. Mai mult, el a solicitat ca ţării noastre să i se acorde statutul de candidat pentru aderarea la UE. În răspuns, dna Ferrero-Waldner l-ar fi asigurat pe şeful diplomaţiei moldave că UE va analiza atent şi cu o atitudine binevoitoare solicitările sale.

În opinia ministrului Stratan, doleanţele de mai sus nu sunt deloc “prea ambiţioase”, dimpotrivă, el consideră că RM a parcurs deja prima etapă de aprofundare a relaţiilor cu UE şi, în prezent, UE este gată să treacă la o nouă fază în relaţiile sale cu ţara noastră. Optimismul afişat de ministrul de Externe este de înţeles, dacă ne gândim la faptul că, până la sfârşitul acestui an, Comisia Europeană ar putea să fie mandatată pentru a demara negocierile cu RM asupra noului cadru juridic bilateral - în acest caz, Chişinăul trebuie să se poziţioneze de pe acum pentru viitoarele tratative cu Bruxellesul. Totodată, nu trebuie să uităm că, începând cu această toamnă, RM va aluneca tot mai mult în plină campanie electorală pentru alegerile parlamentare din 2009 şi, prin urmare, electoratul trebuie alimentat cu ştiri şi aşteptări pozitive, optimiste şi, de ce nu, uneori chiar suprarealiste de pe toate fronturile, inclusiv de pe frontul de Vest.

Nu excludem însă că obiectivele enunţate de dl Stratan fac parte dintr-o tactică a diplomaţiei noastre de a maximaliza mizele, pentru a obţine de la UE cedările mult dorite. Aceasta tactică e una logică, dar ea poate avea şanse de izbândă numai dacă tinerii noştri diplomaţi nu vor uita că arta diplomaţiei constă în a valorifica ţintele posibil de atins - desigur, ţinând cont de realităţile existente în UE şi, mai cu seamă, în RM. De altfel, în februarie 2007, Chişinăul a aplicat aceeaşi tactică în timpul negocierilor sale cu Bruxellesul asupra Acordului privind facilitarea regimului de vize cu UE. Atunci, Chişinăul a venit la masa negocierilor cu o poziţie maximalistă, solicitând UE nici mai mult, nici mai puţin, liberalizarea totală a regimului de vize cu ţara noastră. În consecinţă, prima rundă de negocieri a eşuat lamentabil, Comisia Europeană refuzând să discute acest subiect cu guvernul nostru atâta timp, cât acesta din urmă nu-şi va fixa nişte obiective realiste, lucru ce s-a şi întâmplat în cele din urmă.

 Ca şi în cazul de mai sus, realităţile actuale nu coincid întocmai cu agenda ambiţioasă trasată de diplomaţia de la Chişinău în vederea aprofundării relaţiilor contractuale ale RM cu UE. Realităţile sunt mai degrabă prielnice pentru formularea unei abordări moderat-optimiste, circumspecte şi clarvăzătoare. În caz contrar, riscăm să alimentăm cetăţenii cu aşteptări exagerate şi nefondate, care ulterior se pot transforma în deziluzii faţă de politica noastră de integrare europeană. Cred însă că experienţa negocierii Acordului privind facilitarea regimului de vize cu UE nu a trecut fără ca diplomaţia noastră să tragă lecţiile de rigoare. Acest lucru poate fi dedus şi din modul în care au fost formulate priorităţile de integrare europeană ale RM de către ministrul Andrei Stratan în interviul acordat, la 11 septembrie, pentru Radio Europa Liberă. Din cele declarate de dl Stratan, conchidem că prioritatea numărul unu pentru ţara noastră ar fi semnarea unui Acord de Asociere cu UE, iar scopul maxim - obţinerea statutului de candidat pentru integrarea în UE.

Şansele RM de a încheia un Acord de Asociere cu UE sunt realiste, mai ales, după ce la 9 septembrie UE a confirmat că în 2009 va semna cu Ucraina un asemenea document. De altfel, Chişinăul ar trebui să fie recunoscător diplomaţiei de la Kiev pentru cadoul făcut, căci diplomaţii ucraineni au realizat ceea ce ar fi urmat să facă ai noştri… Acordul de Asociere pe care Bruxellesul este gata să-l semneze cu Kievul nu oferă, însă, Ucrainei perspectiva integrării în UE, ci doar îi recunoaşte aspiraţiile europene. Prin parametrii săi, viitorul Acord de Asociere cu Ucraina se încadrează în limitele Politicii Europene de Vecinătate (PEV), şi ea lipsită de perspectiva europeană pentru statele beneficiare, printre care se numără şi RM. Acum întrebarea este dacă în următorii ani diplomaţia noastră va reuşi ceea ce n-au făcut ucrainenii, şi anume, să negocieze un Acord de Asociere ce ar oferi RM o perspectivă clară de integrare, depăşind astfel limitele PEV. În mod cert, mult va depinde aici de eficienţa şi dexteritatea diplomaţiei noastre, însă factorul cel mai important va fi, cu siguranţă, disponibilitatea UE de a merge în întâmpinarea obiectivelor ambiţioase ale RM.

Disponibilitatea UE este, însă, direct proporţională cu progresele înregistrate de RM în implementarea angajamentelor asumate în Planul de Acţiuni convenit cu UE. În prezent, RM încă mai şchiopătează la capitole precum libertatea mass-media, independenţa justiţiei, combaterea corupţiei sau asanarea mediului de afaceri, iar, între timp, în capitalele europene apar îngrijorări vizavi de maniera în care (nu) are loc respectarea normelor şi practicilor democratice obligatorii pentru desfăşurarea corectă a alegerilor din 2009. Disponibilitatea Bruxellesului de a discuta despre eventuala aderare a RM la UE va depinde şi de modul cum va derula în următorii ani procesul de reformare instituţională a UE. În prezent, acest proces este în pericol de a fi întârziat ca urmare a respingerii de către Irlanda a Tratatului constituţional de la Lisabona, conceput să eficientizeze activitatea principalelor instituţii ale UE: Consiliul UE, Comisia Europeană şi Parlamentul European. Or, atâta timp cât soarta Tratatului de la Lisabona va rămâne incertă, UE va continua să rămână refractară faţă de ideea unei noi extinderi spre Est.

Cât priveşte şansele RM de a deveni în următorii ani candidată pentru aderarea la UE, aici lucrurile se prezintă mai puţin optimiste. Pornind de la obiectivele urmărite de diplomaţia noastră, se creează impresia că RM doreşte să i se acorde statutul de candidat pentru aderare la UE înainte ca ea să obţină recunoaşterea perspectivei sale de integrare europeană de către Bruxelles. După cum şi diplomaţii noştri ştiu foarte bine, între noţiunea de perspectivă de integrare europeană şi cea de stat candidat pentru aderare la UE există o mare diferenţă de conţinut, ele nu sunt nicidecum sinonime. În timp ce recunoaşterea perspectivei de integrare europeană echivalează cu o promisiune dată de UE că, într-o zi, ţara ar putea deveni membră a Uniunii, obţinerea statutului de candidat echivalează cu invitarea respectivei ţări să demareze procesul propriu-zis de aderare. De exemplu, UE a recunoscut perspectiva de integrare europeană a Ţărilor Baltice în 1995, dar le-a oferit statutul de candidat pentru aderare abia în decembrie 1999, după patru ani de la semnarea Acordurilor Europene de Asociere. La fel, statelor din Balcanii de Vest perspectiva de integrare le-a fost recunoscută încă în 2003, dar până în prezent doar Croaţia şi Macedonia au reuşit să devină ţări candidate. Astfel, dacă oficialii de la Chişinău ar analiza cu atenţie experienţa altor state, ei ar descoperi că statutul de candidat la UE nu se negociază - el se câştigă, se merită. Şi se câştigă nu prin retorică, ci prin reforme şi acţiuni concrete, chemate să alinieze statul şi cetăţenii săi la valorile, normele, practicile şi politicile UE.