Pe fundalul evenimentelor din Georgia, urmate de un set de acţiuni politice şi diplomatice premeditate din partea Federaţiei Ruse, au apărut un şir de întrebări în ceea ce priveşte evoluţia problemei Transnistrene, inclusiv a relaţiilor dintre Rusia şi Republica Moldova.

Până la evenimentele din august 2008, politica Rusiei în raport cu conflictele „îngheţate” din Georgia şi Moldova s-a încadrat în conceptul de „anexiune tacită”. Evoluţia situaţiei pe parcursul a  mai multor ani de zile a demonstrat că lipsa progresului în soluţionarea conflictelor, în mare parte, a fost determinată de formatele ”unice” ale trupelor de menţinere a păcii, impuse de Rusia imediat după stoparea conflictelor armate, şi de formatul procesului de negocieri, în cadrul căruia Rusia deţine statutul de „mediator”. Aceste formate au legiferat trupele paramilitare ale regimurilor din zonele de conflict, înzestrate cu armament oferit de Rusia, iar trupele ruse, staţionate ilegal în aceste zone, precum şi pacificatorii ruşi, împreună cu cei din partea regimurilor din zonele de conflict, au devenit scut de protecţie ale regimurilor anticonstituţionale. 

Politica de ”anexiune tacită” a fost realizată de Rusia prin utilizarea următoarelor instrumente:

Oferirea masivă a paşapoartelor ruseşti populaţiei din zonele de conflict. În situaţia când Transnistria[1], Osetia de Sud şi Abkhazia nu sunt recunoscute de comunitatea internaţională, ”paşapoartele” eliberate de administraţiile de la Tiraspol, Ţhinvali şi Suhumi nu permit deplasarea populaţiei în afara zonelor de conflict. Ceea ce înseamnă că paşaportul rusesc, oferit gratis şi fără probleme birocratice, devine o soluţie pentru locuitorii zonelor de conflict. În plus, aceste paşapoarte devin instrument de protecţie pentru liderii regimurilor  separatiste.

Oferirea asistenţei financiare, promovarea unor aşteptări vizând extinderea programelor de asistenţă socială din Rusia pentru populaţia din zonele de conflict.

Înscenarea  periodică a ”referendumurilor” cu privire la independenţă şi afiliere la Rusia.

Privatizarea ilegală de către capitalul rusesc public şi cel privat al obiectelor economice strategice din zonele de conflict.

Impunerea unui spaţiu mediatic pro-rusesc prin care este promovată politica de „spălare a creierilor” a populaţiei din zona de conflict. În Transnistria, în special, este insistent creat chipul duşmanului - Republica Moldova, pe când Rusia este prezentată drept singurul apărător şi salvator.

Desfăşurarea alegerilor în organele puterii de stat ale Rusiei în zonele de conflict exact ca şi pe teritoriul Federaţiei Ruse, sfidând normele de drept internaţional şi poziţia oficialităţilor de la Chişinău şi Tbilisi.

Impunerea/menţinerea în administraţiile din zonele de conflict a persoanelor (cetăţeni ruşi) care execută docil indicaţiile Kremlinului. Serviciile secrete locale sunt nişte filiale ale serviciilor secrete din Rusia.

Pe parcursul ultimilor ani Federaţia Rusă doreşte să se poziţioneze în calitate de stat în ascensiune (care „se ridică din genunchi”) şi se pronunţă deschis, şi tot mai categoric, împotriva ”lumii monopolare”. Politica în cauză, de fapt, este orientată, în primul rând, împotriva SUA. UE este percepută de elitele pro-guvernamentale din Rusia drept un conglomerat eterogen de state, pe care Rusia îl poate diviza din interior, utilizând resursele energetice şi corupându-i pe unii dintre politicienii europeni.

Evenimentele din Georgia şi comportamentul Rusiei

Faptul că Rusia a întreprins într-un mod premeditat, consecvent şi într-un interval scurt de timp un set întreg de acţiuni militare, politice şi diplomatice, însoţite de o campanie informaţională agresivă, vorbeşte în favoarea ipotezei, că Rusia din timp a pregătit un scenariu de răsturnare a lumii „monopolare”. Georgia, care sub mai multe aspecte simbolizează politica SUA în Caucaz, a fost aleasă în calitate de ţintă pentru a demonstra comunităţii internaţionale, şi CSI în primul rând, că „Rusia a revenit”. La momentul oportun (Jocurile Olimpice, perioada estivală), utilizând regimului lui Eduard Kokoitî, Rusia l-a provocat pe Mihail Saakashvili la acţiuni militare în scopul apărării cetăţenilor georgieni din zona de conflict (pe care nicidecum nu erau în stare să-i apere pacificatorii ruşi) şi a purces la agresiune militară, pregătită din timp, împotriva Georgiei.

Pentru justificarea agresiunii militare şi a acţiunilor ulterioare, au fost pregătite, la fel, din timp,  acuzaţiile de  ”genocid”, ”epurări etnice”, cifre şocante (care aşa şi nu au fost confirmate, de altfel) de victime  din rândurile populaţiei civile, referiri absolut nefondate la Actul Final de la Helsinki şi Statutul ONU, egalarea zilei de 8 august 2008 (pentru Rusia) cu cea de 11 septembrie 2001 (pentru SUA) etc.

Impactul celor întâmplate în Georgia asupra Moldovei

Evenimentele din Georgia şi comportamentul Rusiei au generat apariţia unor întrebări în ceea ce priveşte posibilele consecinţe pentru problema Transnistreană şi viitorul Republicii Moldova. Se cere de menţionat că există un şir de factori de care trebuie să se ţină cont atunci când se caută răspunsul la aceste întrebări. Comportamentul Republicii Moldova în raport cu Moscova, precum şi esenţa conflictului de pe teritoriul ei diferă de cazul Georgiei prin următorii parametri:

Preşedintele Vladimir Voronin a venit la putere în 2001 în calitate de lider al unei formaţiuni politice (PCRM), care din start a declarat relaţiile bune cu Rusia drept o prioritate strategică pentru Republica Moldova.  După răcirea relaţiilor cu Rusia, în urma scandalului cu nesemnarea Memorandumului Kozak la 25 noiembrie 2003, Preşedintele Voronin a depus un efort maxim pentru restabilirea dialogului cu Kremlinul.

După restabilirea dialogului (pe parcursul anului 2006) toată politica Chişinăului a fost subordonată scopului de a atinge o „înţelegere în pachet” cu Kremlinul, şi de a rezolva pe această cale problema Transnistreană.

Timp de peste doi ani, spre deosebire de Georgia,  Chişinăul a redus  participarea în GUAM, contactele cu NATO sunt trecute pe un plan pur formal, relaţiile cu România sunt demonstrativ răcite.  Republica Moldova, spre deosebire de Georgia, nu vrea să devină membru NATO, fiind, conform Constituţiei, o ţară neutră (neutralitatea Republicii Moldova nu este respectată numai de Rusia, care, într-un mod ilegal, îşi menţine trupele pe teritoriul ei).

Conflictul Transnistrean nu este nici interetnic şi nici intern. Etnicii şi cetăţenii ruşi sunt în minoritate în Transnistria, iar la Chişinău locuiesc mai mulţi etnici ruşi decât în toată Transnistria. 

Zona Transnistreană este mult mai vulnerabilă pentru Moscova în comparaţie cu Osetia de Sud şi Abkhazia. În primul rând, Transnistria nu are frontieră comună cu Rusia şi regimul din Transnistria este foarte dependent de comportamentul Ucrainei. Ucraina, la rândul său, s-a poziţionat clar împotriva acţiunilor Rusiei în Georgia şi îşi declară, împreună cu Georgia, opţiunea pro-NATO. În cazul în care Ucraina va obţine Foaia de Parcurs pentru a deveni membru NATO,  aceasta ar putea însemna, implicit, şi un angajament din partea Ucrainei de a promova o politică mult mai fermă în raport cu regimul de la Tiraspol. Tot aşa cum, în urma semnării Planului de Acţiuni Ucraina-UE a apărut Misiunea EU de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană.

Republica Moldova, spre deosebire de Georgia, este ţară vecină cu UE şi NATO. Declanşarea unui conflict armat pe un teritoriu între Ucraina, pe de o parte, şi NATO şi UE, pe de altă parte, ar putea arăta cu totul altfel decât în Caucaz.

Suprapunerea doar a acestor factori ne face să credem că, într-un interval de timp apropiat, repetarea evenimentelor de tipul celor din Georgia este puţin probabilă în cazul Republicii Moldova.

Poziţia reală a Rusiei în raport cu problema Transnistriei

Federaţia Rusă nu a fost vre-o dată interesată să accepte „înţelegerea în pachet”, propusă de Chişinău. Mimând dialogul cointeresat cu guvernarea de la Chişinău, Kremlinul a subordonat o bună parte din politica externă a Republicii Moldova, îndeosebi  în raport cu NATO şi GUAM. Rusia şi-a păstrat posibilitatea de continuare a politicii de „expansiune tacită” în Transnistria şi i-a transformat pe ceilalţi participanţi la formatul 5+2, Ucraina, OSCE, UE şi SUA, în spectatori pasivi.

Rusia rămâne indiferentă la argumentele Chişinăului, care încearcă să-i demonstreze, că acele competenţe, care au fost oferite Transnistriei în cadrul „înţelegerii în pachet„ depăşesc substanţial competenţele subiecţilor din componenţa Federaţiei Ruse. De fapt Chişinăul propune federalizarea,  dar evită să recunoască acest lucru explicit. Aceasta înseamnă că Rusia doreşte un statut al Transnistriei care o să-i permită să controleze statul „reîntregit”, şi, deci, să nu-i permită orice independenţă pe viitor.

Pe parcursul „dialogului” cu oficialii de la Chişinăul, administraţia de la Kremlin,  prin declaraţiile oficialilor ruşi şi al MAE al Rusiei, în repetate rânduri a confirmat că Rusia insistă, ca în locul Republicii Moldova să fie creat un stat nou „comun” (federaţie sau confederaţie) de către aceşti doi subiecţi egali, Republica Moldova şi Transnistria. Rusia nu renunţă la staţionarea pe teritoriul Republicii Moldova a potenţialului militar până la „soluţionarea definitivă” a conflictului Transnistrean şi nu acceptă schimbarea formatului operaţiunii de menţinere a păcii.

Kremlinul insistă asupra egalităţii „părţilor” în cadrul procesului de negocieri şi asupra faptului că Transnistria trebuie să dispună de „un statut special, garantat cu certitudine”, ceea ce înseamnă că Transnistria va avea posibilitatea să aplice veto-ul asupra deciziilor strategice, de importanţă naţională, cum ar fi integrarea europeană,  ale statului „reîntregit”.  Toate acestea fiind elemente neschimbate ale Memorandumului Kozak din 2003.

Faptul că Moscova declară că soluţia viabilă a conflictului poate fi atinsă numai la masa de negocieri de către Chişinău şi Tiraspol, în baza principiului de egalitate a „părţilor”, într-un format rupt de sub controlul internaţional, înseamnă că Rusia  respinge „înţelegerea în pachet”, propusă de Chişinău şi nu acceptă soluţionarea conflictului în cadrul Constituţiei şi legislaţiei Republicii Moldova. 

Riscuri pentru Moldova

În prezent, (luna septembrie 2008)  Moscova şi Chişinăul, fiecare pornind de la propriile interese, continuă să vehiculeze ideea totalmente nerealistă despre posibilitatea atingerii unei soluţii viabile a conflictului Transnistrean în cadrul dialogului bilateral. Chişinăul, presat de apropierea alegerilor parlamentare din 2009, insistă chiar asupra posibilităţii atingerii unei soluţii rapide a conflictului şi a desfăşurării alegerilor din 2009 pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Moscova, pe de altă parte, după cele întâmplate în Georgia, doreşte să creeze imaginea unui „mediator constructiv” în faţa opiniei internaţionale. În acelaşi timp, Rusia vrea să reducă procesul de negocieri la formatul trilateral (Moscova-Tiraspol-Chişinău), lăsând-o pe Republica Moldova în singurătate şi izolându-i pe această cale pe ceilalţi participanţi ai formatului 5+2.

Insistenţa Chişinăului de a găsi o soluţie a conflictului Transnistrean printr-un dialog direct cu Kremlinul a creat o situaţie periculoasă pentru Moldova, îndeosebi în perspectiva întrevederilor anunţate în formatul Medvedev-Smirnov, la finele lunii septembrie-începutul lunii octombrie şi, ulterior - Medvedev-Smirnov-Voronin. În asemenea situaţie Rusia are mână liberă de a realiza diferite scenarii.

Suspendarea continuă a procesului de negocieri şi menţinerea conflictului în starea „îngheţată” nu prezintă un pericol imediat pentru Republica Moldova. Or, implicarea personală în procesul de negocieri al Preşedintelui unei ţări cum este Rusia, în special după comportamentul acesteia în Georgia şi care s-a declarat singurul pol al puterii în CSI, demonstrează că Rusia are un scop bine definit, totalmente diferit de aşteptările conducerii Republicii Moldova.

Rusia poate să propună semnarea unui document, inacceptabil pentru Republica Moldova, pentru ca după aceasta, împreună cu Tiraspolul, să acuze Moldova de „încălcarea înţelegerilor, atinse anterior”, de „lipsa de cooperanţă”, de „incapacitatea de a-şi respecta angajamentele contractuale” etc. 

Rusia insistă asupra egalităţii „părţilor” în procesul de negocieri şi, îndeosebi,  asupra faptului că soluţia urmează să fie găsită la masa de negocieri dintre Chişinău şi Tiraspol. În aceste circumstanţe, Rusia va dori să-şi afişeze imaginea de „mediator”, care va depune eforturi pentru reluarea procesului de negocieri în formatul 2+1. Poziţia ei reală, însă,  va fi vociferată de Igor Smirnov. Tot aşa cum (se presupune că la indicaţia Moscovei), la 12 august 2008, Tiraspolul a pus în faţa Chişinăului ultimatumul în care cerea  acuzarea univocă a „agresiunii Georgiei”, pentru ca după aceasta să declare moratoriu asupra contactelor cu oficialii de la Chişinău. 

În asemenea caz, va apărea riscul că Rusia, împreună cu regimul de la Tiraspol, va utiliza pseudo argumente pentru a purcede la realizarea unui scenariu „dur” în raport cu Republica Moldova.  Rusia va putea să realizeze un şir de acţiuni pentru a destabiliza situaţia internă în Republica Moldova, îndeosebi în perspectiva alegerilor din 2009. Cum ar fi - stoparea, în toiul iernii, a livrării gazului din cauza neachitării de către „Moldova-Gaz” a datoriilor Transnistriei faţă de „Gazprom”; amplificarea spiritelor separatiste în alte regiuni ale Republicii Moldova; susţinerea financiară şi mediatică a partidelor pro-ruse etc.. Inclusiv, după o campanie mediatică dură, Rusia ar putea recunoaşte independenţa Transnistriei (în pofida factorului ucrainean, sau chiar pentru a crea presiuni adiţionale la hotar cu Ucraina).

Asemenea scenarii par a fi puţin probabile, cel puţin la moment. Totuşi, este evident că Republica Moldova cade sub incidenţa celor cinci puncte ale politicii externe ale Rusiei, anunţate de Preşedintele Dmitrii Medvedev, fiind inclusă de Kremlin în zona de interes al Federaţiei Ruse. Or, ceea ce s-a întâmplat în Georgia a demonstrat că  probabilitatea scenariilor mai „dure” în această zona a sporit substanţial, pe când capacitatea Republicii Moldova de a se apăra este extrem de redusă. 

Constatări

Considerăm că la moment nu există premise pentru atingerea unei soluţii rapide şi viabile a conflictului din raioanele de Est ale Republicii Moldova.

Încercările de a găsi o soluţie în dialog direct cu Kremlinul, sau în formatul trilateral 2+1 (Moscova-Tiraspol-Chişinău), prin excluderea Ucrainei, OSCE, UE şi SUA, pot avea consecinţe grave pentru Republica Moldova.

Administraţia de la Tiraspol, inclusiv după întrevederea Medvedev-Smirnov, continuă să promoveze o politică dură şi agresivă în raport cu Republica Moldova şi nu renunţă la ideea recunoaşterii Transnistriei de către Federaţia Rusă în calitate de stat independent.  Pretextul formal pentru aceasta ar putea deveni refuzul Republicii Moldova de a accepta eventualele propuneri ale Kremlinului în cadrul formatului trilateral (2+1) al procesului de negocieri.

Republica Moldova continuă să fie neprotejată de influenţe nedorite din exterior. Spaţiul informaţional din Republica Moldova nu este unul echilibrat şi pluralist, populaţia Republicii Moldova nu are acces la opinii de alternativă asupra diferitor evenimente şi procese care au un impact direct asupra securităţii naţionale a Republicii Moldova.  

Situaţia politică internă din Ucraina sporeşte gradul de incertitudine în ceea ce priveşte repercusiunile de diferită natură asupra problemei transnistrene. Totodată, Ucraina insistent promovează politica de consolidare a factorului etnic ucrainean în Transnistria.

Conducerea Republicii Moldova trebuie să fie foarte precaută şi prudentă pentru a evita agravarea situaţiei prin antrenarea în scenarii nedorite. Deşi formatul de negocieri 5+2 nu oferă perspective optimiste în ceea ce priveşte soluţionarea conflictului Transnistrean, la etapa actuală acest format constituie un mecanism de protejare a Republicii Moldova de impunerea unor scenarii nedorite pentru statul moldovenesc.

Dr. Arcadie Barbaroşie, Director executiv, Institutul de politici Publice

Oazu Nantoi, director de program, Institutul de Politici Publice

Dr. Igor Boţan, Director executiv, Asociaţia pentru Democraţie Participativă

Dr. Anatol Gremalschi, director de program, Institutul de Politici Publice

Vlad Lupan, expert independent

Dr. Viorel Cibotaru, Director executiv, Institutul European de Studii Politice din Moldova

Eugen Revenco, Fundaţia Moldo-Lituaniană „Centrul de Studii al Integrării Europene”

Dumitru Mînzărari, Cercetător pe probleme de securitate şi politică externă  IDIS „Viitorul”

Radu Vrabie, Coordonator de proiect, Asociaţia pentru Politica Externă (APE)