Există mai multe scenarii posibile şi imprevizibile pentru evoluţia Republicii Moldova. Totuşi, pe fundalul discuţiilor despre crearea Alianţei pentru Integrare Europeană, este imperativă şi o abordare ceva mai strategică, în care forţele politice ar încerca să-şi imagineze Republica Moldova şi peste doi-trei ani, nu doar peste două-trei luni. Am formulat două modele în jurul cărora politicienii din Republica Moldova îşi pot construi o strategie de comportament politic pentru următorii cîţiva ani. Bineînţeles că nici unul dintre acestea nu va fi realizat „în stare pură“, dar sînt două modele ce merită discutate.

Scenariul 1: „Ucraina post-oranj“

Primul şi cel mai probabil scenariu este modelul ucrainean de guvernare. Într-o asemenea perspectivă, Alianţa pentru Integrare Europeană devine un scandal continuu care discreditează întreaga coaliţie, iar partidele – în loc să-şi asume responsabilitatea – stau permanent cu un ochi pe „uşa de ieşire“ din coaliţie, pentru a-şi asigura supravieţuirea politică după eşecul acesteia. Ca şi liderii oranj din Ucraina, cele patru partide democratice îşi cheltuiesc întreaga energie politică pentru a lupta cu partenerii de coaliţie, nu pentru a guverna ţara. Între timp, PCRM rămîne puternic, consolidat şi foloseşte orice greşeală a coaliţiei pentru a o ataca. În acelaşi timp, Rusia face totul ca să contribuie la haotizarea sistemului politic din Republica Moldova prin influenţa sa mediatică şi, eventual, metode de coerciţiune economică ce ar agrava situaţia noului guvern (vezi criza gazului din Ucraina în 2006). Coaliţia instabilă devine într-atît de disfuncţională, încît transformă Republica Moldova într-un stat mai pluralist, dar neguvernabil. Acest lucru frînează implementarea reformelor cerute de UE, aşa cum se întîmplă în Ucraina. Blocajul politic face dificilă asistenţa din partea UE. În 2013, după patru ani de haos, crize guvernamentale, blocaj economic şi certuri politice, populaţia devine apatică şi dezamăgită, iar coaliţia – discreditată. În 2013 (sau mai devreme, în caz de anticipate), PCRM revine la guvernare într-o formulă ceva mai modernizată. Sau, ca variantă interimară, peste un an-doi PDM, dezamăgit, se retrage din coaliţie şi creează o alianţă guvernamentală cu PCRM, lăsînd partidele liberale din Parlament discreditate de o guvernare scurtă, dar eşuată.

Scenariul 2: „România în 1996-2000“

Aparent, guvernarea Convenţiei Democrate din România în anii 1996-2000 seamănă cu situaţia Ucrainei de astăzi. O coaliţie coruptă, disfuncţională, cu parteneri ce-şi spală rufele la televizor, cu trei prim-miniştri în patru ani, cu scandaluri, acuzaţii reciproce, populism, mini-mineriade şi criză economică. O avalanşă de eşecuri politice şi economice care a condus la revenirea PDSR (acum PSD) şi a lui Ion Iliescu la putere în 2000-2004… Însă anume în 1996-2000 au fost create precondiţiile necesare pentru reformarea României. În 2000, Iliescu nu mai putea guverna ca pînă la 1996. Căci patru ani de scandal politic în direct, la TV, au camuflat, de fapt, două schimbări fundamentale ale sistemului politic românesc care, în definitiv, au făcut posibilă aderarea ulterioară a României la UE şi NATO.

În primul rînd, a avut loc demonopolizarea mass-media. Scandalurile non-stop la TV au creat o presă mai influentă şi mai pluralistă. Politica a devenit publică, iar media – un element important în sistemul de checks and balances („control şi echilibru“). În al doilea rînd, s-a produs deconcentrarea centrelor de putere economică. Majoritatea partidelor din coaliţia de atunci erau destul de corupte, dar pînă la urmă – fiecare cu propriile reţele de patronaj şi set de relaţii corupte – au creat cîteva centre de putere economică suficient de puternice şi dispersate, ca să se menţină independente şi după revenirea PSD la guvernare în 2000.

Respectivele centre de putere economică alternative au asigurat baza unui sistem politic mai pluralist, iar un stat capturat de interese pluraliste, nu monopoliste, s-a dovedit a fi mai capabil să implementeze reformele necesare aderării la UE. Astfel, principala realizare a guvernării Convenţiei Democrate din România a fost demonopolizarea sistemului economic şi politic, care le-a şi permis democraţilor să revină la putere în 2004, după patru ani de guvernare a PSD/Iliescu. Tot aceşti ani au condus la reformarea PSD într-un partid mai modern şi mai european. De atunci – deşi politica din România mai rămîne pe alocuri haotică, lipsită de principii şi coruptă –, Bucureştiul a reuşit să implementeze în mare parte reformele necesare aderării la UE, guvernele corupte sînt debarcate în urma alegerilor, jurnaliştii lucrează liberi, iar investitorii străini se simt chiar mai confortabil decît în Ungaria, bunăoară.

Un program pentru viitorul guvern

Probabil, nici unul dintre aceste scenarii nu va fi realizat în întregime. Indiferent de configuraţia exactă a coaliţiei politice, în Republica Moldova politica va rămîne, pentru încă mulţi ani înainte, instabilă, coruptă, opacă şi incertă, iar ţara trebuie să facă faţă unei combinaţii toxice, potenţial letale, de criză politică şi economică. Este foarte probabilă şi revenirea PCRM (eventual, reformat şi modernizat) la guvernare peste unul, patru sau opt ani. Însă crizele politice inevitabile din următorii ani pot fi o şansă, aşa cum a fost guvernarea de sacrificiu a CDR în România anilor 1996-2000. Sau o şansă pierdută, precum este pentru guvernarea forţelor oranj de la Kiev…

Ca să profite de această şansă, prioritatea partidelor din Parlamentul moldovenesc este demonopolizarea rapidă a sistemului economic şi mediatic. Un obiectiv interimar ar putea fi crearea şi susţinerea a încă două-trei posturi TV cît de cît independente cu acoperire naţională, în următorul an (cît şi acoperire naţională pentru PRO TV). Acestea nu vor deveni peste noapte bune şi echidistante, însă ele pot crea baza unui pluralism politic pe viitor. Demonopolizarea puterii economice se poate face prin atragerea investitorilor străini (una dintre puţinele realizări ale coaliţiei oranj de la Kiev a fost atragerea masivă a băncilor occidentale în sectorul bancar ucrainean).

Într-un scenariu optimist, reformele democratice ar permite o apropiere mai rapidă de UE, accesarea asistenţei americane oferite prin Corporaţia „Provocările Mileniului“ şi liberalizarea vizelor pentru UE. Coaliţia va avea nevoie de rezultate palpabile ce afectează viaţa zilnică a diferitelor categorii de cetăţeni. Astfel, guvernul trebuie să se concentreze pe proiecte vizibile, precum construcţia de drumuri (cu asistenţă externă), liberalizarea transporturilor aeriene cu UE (ceea ce ar reduce de două-trei ori costurile la bilete – lucru important pentru diaspora), semnarea Tratatului privind micul trafic de frontieră cu România, acoperirea întregii Republici Moldova cu Internet wi-fi (în 2002, SUA au finanţat prin USAID acoperirea întregii Macedonii, a cărei suprafaţă e comparabilă cu cea a Republicii Moldova, cu Internet wi-fi) sau înlocuirea unei bune părţi a agenţilor de poliţie rutieră cu camere video. În plus, noul guvern ar trebui să invite o misiune a UE („EU rule of law mission“) ce ar contribui la reformarea şi modernizarea structurilor de forţă, în conformitate cu standardele europene.

Cît mai multe posturi TV

În pofida victoriei opoziţiei, Moldova nu va putea fi reformată, democratizată şi modernizată fără transformarea PCRM, şi este în interesul coaliţiei să găsească şi o modalitate de interacţiune cu PCRM, ce ar minimiza conflictualitatea sistemului politic. Deocamdată, pentru a include PCRM în sistemul politic, cîteva posturi în guvern şi ambasade pot fi oferite unor lideri comunişti. Nicolas Sarkozy, cînd a devenit preşedinte al Franţei, i-a cedat Ministerul de Externe lui Bernard Kouchner, iar ca director al FMI l-a promovat pe Dominique Strauss-Kahn, ambii fiind unii dintre cei mai populari şi competenţi politicieni din Partidul Socialist de opoziţie…

Aşadar, cu cît mai multe posturi TV independente vor fi, cu cît mai difuze vor fi centrele de putere economică, cu atît mai lungă va fi viaţa partidelor de astăzi în următorul deceniu. Nimic nu va asigura supravieţuirea partidelor din Republica Moldova, decît crearea unui cadru cît mai ferm de condiţii democratice, care ar permite alternarea la guvernare pentru toţi actorii politici existenţi. Succesul istoric al Alianţei pentru Integrare Europeană va fi determinat de capacitatea acesteia de a demonopoliza sistemul politic, nu de numărul de scandaluri care vor avea loc între timp…

Nicu Popescu este expert la European Council on Foreign Relations (Londra). Articolul a apărut în ziarul Timpul din Chişinău şi este republicat cu acordul autorului.