Iurie Leancă este diplomat de meserie. În 1998-2001 a fost prim-viceministru de Externe, părăsind instituţia după venirea comuniştilor la putere. Între 2005-2007 s-a aflat în Olanda, muncind în oficiul Înaltului comisar OSCE pentru minorităţile naţionale. După revenirea la Chişinău, a redevenit vicepreşedinte al Companiei ASCOM. Este vicepreşedinte al Asociaţiei pentru Politică Externă din Moldova. Sorina Ştefârţă
Dle Leancă, cum aţi găsit Moldova după trei ani „olandezi”?
Nu prea schimbată, cu problemele de altă dată. Deşi Moldova şi Olanda sunt pe acelaşi continent şi parcă ar trebui să existe nişte similitudini - atât ca probleme, cât şi ca valori, de vreme ce zicem că vrem să ne integrăm în UE -, continuăm să ne aflăm în lumi diferite. E vorba de chestii prozaice: calitatea vieţii, costurile vieţii… Dar cea mai mare problemă a RM a rămas provincialismul nostru, de la drumuri până la ziare. Într-o perioadă când toată lumea scrie despre criza economică, la noi totul pare perfect, de parcă nimic nu ne afectează, chiar dacă în realitate nu e aşa. Iar când vezi cum funcţionează democraţia acolo, îşi dai seama că de pe la 1998 încoace, de când RM a îmbrăţişat aşa-zisul mesaj de integrare europeană, nu noi ne-am apropiat de ei prin reforme, dezvoltare economică şi valori, ci ei s-au apropiat de noi geografic. Pe când trebuia să fie, cel puţin, o mişcare în ambele sensuri.
Ceea ce spuneţi dvs. combate totalmente rapoartele oficiale cu privire la apropierea noastră de Europa…
Nu vreau să combat şi să contest nimic. Combate, din păcate, trista realitate, uitaţi-vă ce spun ambasadorii UE in acest sens.
De ce nu aţi rămas la Haga?
Nici nu s-a pus astfel problema. Aici îmi sunt părinţii, apoi, oricât de bine şi confortabil te-ai simţi acolo din punctul de vedere al existenţei, când ieşi seara din oficiu, te simţi oarecum alogen. Chiar dacă toată lumea vorbeşte engleza - şi în acest sens Olanda este un exemplu pe care noi am face bine să-l urmăm…
Şi aici, când ieşiţi în stradă, riscaţi să vă simţiţi alogen…
Aici nu prea ies în stradă şi admit că sunt cam rupt de viaţa reală - cea a unui cetăţean mediu, cu grijile şi problemele lui. Să nu uităm că majoritatea cetăţenilor noştri sunt la ţară şi, deseori, viaţa lor e cu totul alta decât cea pe care o trăim noi.
Credeţi că această „viaţă reală” ne şi reprezintă ca societate?
Întotdeauna şi oriunde au existat şi există elite - politice, culturale, economice -, al căror obiectiv e să tragă după sine restul lumii. Dar la noi e discrepanţa prea mare între public şi aşa-zisele elite. Aproape că nu avem elite intelectuale - sunt anumiţi indivizi care produc valoare, dar nu putem vorbi de o masă critică ce ar putea să lase un impact asupra felului societăţii de a gândi şi a acţiona.
În primăvara lui 2002 eraţi printre primii invitaţi ai Clubului elitelor „Cronos” de la TIMPUL. În ce mod au evoluat - sau involuat - elitele noastre, cele pe care le avem? Căci, parcă vin generaţii noi şi ar trebui să se producă nişte explozii.
E o problemă la care m-am gândit nu o dată şi credeţi-mă că mă aşteptam că în aceşti ani vor apărea feţe noi, oameni noi, şi nu doar în zona politicului, ci şi în cea economică. Foarte mulţi băieţi de-ai noştri au plecat în Occident la studii. Câţi dintre ei au revenit la Chişinău, dacă doresc să revină şi, mai ales, dacă şi-ar găsi rostul aici - cred că de fapt aici stă ascuns răspunsul la întrebarea „de ce nu apar elite noi?”. În plus, mai există un aspect, şi anume, faptul că, mai ales în ultimii opt ani, sufletul moldoveanului a fost corupt de sistemul politic existent. Noi şi aşa nu am avut prea multă motivaţie şi prea multă duritate internă. Dar dacă mă uit la ceea ce a fost în 1999-2000 şi ceea ce este acum, constat că ne facem puţin paranoici - toată lumea se teme să vorbească la telefon, ca să nu mai pomenim de expunerea publică a unei opinii. Mă uit la băieţi tineri care în 1999-2000 vroiau ceva să realizeze, aveau anumite principii - acum sunt pe poziţii de colaboraţionişti.
Păi, am văzut cu toţii tineri care, în pofida faptului că au studiat în Occident şi păreau destul de deschişi la minte, s-au schimbat brusc imediat ce au intrat pe filiera asta „oficială”. E chiar atât de puternic sistemul?
Este. Iar douăzeci sau treizeci de oameni sunt prea puţini pentru a-l schimba. Nu vorbesc de revoluţii, dar e nevoie de nişte transformări radicale, altminteri nu e posibil să progresăm. Noi am tot spus că ne raliem la Ţările Baltice - mai puţini au făcut-o, ce-i drept. Şi dacă e să luăm ministerele de Externe din aceste state, căci această zonă o cunosc mai bine, acolo au venit o pleiadă de oameni tineri, care au acumulat experienţă şi acum conduc cu mult succes ţările lor. La noi s-a întâmplat la fel şi pot zice că, până la un anumit moment, Externele noastre au fost un caz de succes. Doar că, dacă te uiţi la componenţa actuală a Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene, vezi că toţi cei în care s-a investit la începutul anilor ’90, fiind trimişi la diverse stagii şi misiuni, acum nu mai sunt la minister.
Dar tinerii sunt prezenţi în continuare acolo. Bunăoară, am aflat că fiica jurnalistului Vsevolod Ciornei, proaspătă absolventă de Jurnalism, este angajată la Direcţia integrare europeană…
Tinereţea nu este in sine nici virtute şi nici viciu. În anii 1990 s-a întâmplat o chestie absolut firească - s-a dărâmat sistemul, clasa politică aproape că nu exista, precum nu existau diplomaţi de carieră. Deci, era normal să vii cu oameni tineri. Acum, când dai numai de tinereţe şi lipsă de experienţă, totul arată, cel puţin, ciudat. Toţi cei care au fost buni atunci - şi, mai ales, cu principii - au fost eliminaţi. Şi credeţi-mă că RM simte deja acest lucru atât la nivel de elaborare a politicii externe, cât şi la cel de realizare a deciziilor luate. Cel mai recent şi relevant exemplu este Nota verbală a MAEIE (ce denumire ciudata, de altfel) adresată săptămâna trecută României. Nu vreau să zic de modul în care a fost formulată şi de limbajul de lemn absolut imposibil. Dar este un nonsens şi o mostră de antidiplomaţie, dacă vreţi.
Are RM şanse să stabilească, odată şi odată, nişte relaţii civilizate cu România?
Bineînţeles că are şi chiar este „sortită” sa o faca! Când şi cum însă?… Nu cred că va reuşi în câteva luni să realizeze ceea ce nu a făcut în şapte ani şi jumătate. Dar nu vreau să mă lansez în supoziţii. Pur şi simplu, ştiu că există nişte realităţi pe care nu poţi să le ignori. Am asistat cu toţii la un proces foarte interesant. România - pe vrute sau pe nevrute, poate, pentru unii - s-a transformat în al doilea partener comercial al RM, primul la exporturi. Acum, chiar dacă facem abstracţie de identitatea de limbi, culturi, istorie, România oricum rămâne un extrem de important partener pentru noi şi, dacă nu am avea această relaţie, economia RM, care şi aşa nu e în cea mai bună stare, ar avea şi mai mult de suferit. Când ai, cu o ţară, o asemenea relaţie de (inter)dependenţă, nu te mai cerţi cu ea, ci adopţi o linie politică pragmatică. Cel puţin, astfel ar trebui să judece un guvern responsabil. Mai mult - se impune un dialog politic pentru ca aceste relaţii să se consolideze şi să se dezvolte. Astăzi, spre deosebire de anul 2000, când noi am început să discutăm proiecte de infrastructură, România e o altă ţară. Este, cel puţin, o ţară membră a Uniunii Europene. Dispune de altă pondere şi resurse. Deci, bunul-simţ, dar şi interesul nostru naţional ne dictează să avem o relaţie de alt gen cu România. Să ne amintim că, în momentul în care s-a decis demararea negocierilor cu Turcia pentru aderarea le UE, Austria s-a opus. Cancelaria de la Viena a anunţat că-şi va retrage veto-ul de pe această decizie doar în cazul în care şi Croaţia va fi acceptată ca să demareze negocierile. Să presupunem că în UE apare iarăşi o asemenea situaţie de criză, cu referire la Moldova de această dată. Cine ar putea, cu excepţia României, să pună o astfel de condiţionalitate? Ţările Baltice, eventual, poate Polonia. Dar, totuşi, România este cea mai interesată să aibă la frontiera sa un vecin sigur şi previzibil. Ne dictează viaţa să ne gândim la aceste proiecte de infrastructură, la compatibilitatea sistemelor energetice, la poduri, la calea ferată cu ecartament european… Dacă trenul Bruxelles-Paris face 300 km într-o oră şi jumătate, de ce să nu facem cei 500 km până la Bucureşti în trei ore? Poate că azi asta pare utopie, dar toate aceste realităţi, sunt convins, vor impune mai devreme sau mai târziu Chişinăul să-şi revadă poziţia şi atitudinea faţă de România.
Credeţi că actuala conducere a RM nu este conştientă de aceste realităţi?
Nu ştiu ce să mai cred. Uneori am impresia că există o perdea de fum care nu le permite să vadă nu doar trecutul, dar şi prezentul şi, în mod special, viitorul. Motiv din care aceste resentimente - care, de altfel, au existat şi înainte - au căpătat nişte proporţii mult prea mari şi absurde.
Şi Externele s-au transformat într-o portavoce a acestor resentimente…
Din 2001 încoace, da, din păcate. Chiar dacă, din 2002 încoace, ministerului nostru îi lipseşte o chestie absolut elementară, şi anume, purtător de cuvânt şi conferinţe de presă. Orice minister de Externe care se respectă organizează, săptămânal, aceste briefinguri prin care comunică cu presa, iar prin presă - cu întreaga societate. Politica externă este o chestie extrem de costisitoare, care e plătită din bani public. Şi cetăţenii sunt în drept să ştie care sunt preocupările pe agenda politicii externe, de ce aceste costuri extrem de ridicate i-ar ajuta pe termen imediat sau mediu, unde exact se văd aceste beneficii. Altminteri, de ce îmi trebuie ambasadă în Italia, dacă nu ştiu ce beneficii îmi aduce ca cetăţean şi contribuabil?
Apropo de ambasade, există foarte multă lume supărată pe faptul că nu prea găseşte ajutorul acolo şi că multe dintre misiunile noastre diplomatice s-au transformat într-un fel de firme de prestări servicii şi… atât. E normal ca ambasadele să se afle la autogestiune?
Nu există nicio ambasadă la autogestiune. Dar este adevărat că întotdeauna găsesc nişte subterfugii, utilizându-le pe care nu fac decât să treacă la un fel de activităţi comerciale pe lângă ambasade. Aici bineînţeles că se impune o revizuire totală a practicilor noastre şi crearea unui sistem unde tu, înainte de toate, îţi ajuţi cetăţenii. În speranţa că bietul conaţional - care nu se ştie cu câte eforturi, suferinţe şi contra câţi bani a ajuns în Italia sau Portugalia, şi pe care tu îl jecmăneşti, în loc să-i dai o mână de ajutor - îşi va rezolva problemele şi va dori să revină acasă. Cu bani, cu o altă cultură a muncii, fapt din care ţara noastră va avea doar de câştigat.
Dacă mâine s-ar face alegeri, ştiţi cu cine veţi vota?
Cred că da, căci sunt un cetăţean conştiincios. Ştiu pentru ce principii aş vota şi… nu sunt chiar atât de multe partidele care, în linii mari, ar corespunde principiilor mele. Dar îl înţeleg pe cetăţeanul care nu ştie cu cine să voteze nici măcar în ziua alegerilor, şi asta pentru că, din păcate, partidele noastre dezbat persoane - cine ce a spus, cine ce a făcut - şi mai puţin idei. Şi nu prea e spaţiu mediatic - mă refer, în mod special, la televiziuni - unde s-ar produce aceste confruntări de idei, ca să vedem pe ce cale ar trebui să meargă RM. Este o întrebare la care au trebuit să răspundă toate ţările ce s-au reformat din Europa Centrală. Cum să creăm locuri de muncă, să readucem cetăţenii acasă, să creştem potenţialul de export, în situaţia în care investitorilor le-a cam trecut pofta să investească în ţările emergente…
Dar au avut vreodată investitorii poftă să investească la noi?
Ei au avut poftă să investească în regiunea noastră, iar noi trebuia să-i convingem că merită să vină şi în Moldova, parte integrantă a acestei regiuni. Dar n-am făcut-o, iar acum e mult mai dificil, căci investitorii sunt mai precauţi, mai ales că a şi început recesiunea economică. Şi atunci, cei care pretind că sunt gata să-şi asume responsabilitatea guvernării în RM după viitoarele alegeri trebuie să vină cu nişte soluţii pentru provocările cu care se va confrunta şi regiunea, şi RM. Şi aş fi foarte curios să ştiu ce cale va alege viitorul guvern, indiferent care va fi acesta.
Suntem noi pregătiţi pentru răspunsuri tranşante? Nu o dată mi-am zis că ar fi trebuit şi noi, ca balticii, să îndurăm vreo două ierni frigul, dar să ne rupem de dependenţa energetică de Rusia. Acum, nu cred că mai suntem dispuşi s-o facem.
Păi, nu ştiu când aţi fost ultima dată în ceea se cheamă centre raionale. Acolo sute de oameni locuiesc în apartamente ce nu s-au mai încălzit din ’91 încoace. Niciodată. Şi atunci, e mai bine să nu se încălzească încă un an sau doi, după care să intrăm în normalitate, ori s-o ducem astfel la infinit? Eu sunt adeptul terapiei de şoc. Ţările Baltice şi-au asumat-o şi vedeţi ce au reuşit ei şi ce (n-)am reuşit noi. Letonia, unde salariile demult au depăşit nivelul de 1000 de euro, simte mai acut decât noi efectele crizei economice. Totodată, cetăţenilor letoni le este mai uşor să o înfrunte decât celor moldoveni, care trebuie să facă faţă, cu o pensie de câteva sute de lei, unor preţuri mai mult decât europene… De aceea, este foarte important ca viitoarea guvernare să aibă soluţii şi să vorbească despre ele.
În ce măsură o să ne influenţeze şi în aceste alegeri votul geopolitic?
Nu cred că am un răspuns univoc. Dacă ne uităm la sondaje, vedem că populaţia noastră este extrem de confuză. Cum să te integrezi în UE şi să mizezi în acest sens pe ajutorul Rusiei? Ce are Rusia cu euro-integrarea?.. Sunt convins că acest joc geopolitic contează, dar nu cred că de o manieră hotărâtoare. Lupta principală se va da pe interior şi între jucătorii de aici. Şi cu ce obiective de politică externă se identifică aceşti jucători va conta în mod absolut.
Transnistria este o şansă ori o povară pentru noi?
Atâta timp cât RM este slabă şi politic, şi economic, nu există soluţii nici pe termen scurt, nici pe termen mediu ce ar avantaja Chişinăul şi nu ar slăbi securitatea RM. Acum, mă tem că orice fel de reglementare va fi în detrimentul consolidării RM, al promovării reformelor, al apropierii de UE şi de NATO. Căci, mai devreme sau mai târziu, ne vom da seama că nu există, deocamdată, alt mecanism de asigurare a securităţii decât NATO. Acum, trebuie să ne axăm pe malul drept - să-l facem prosper şi previzibil. Atunci vom avea alte poziţii de negociere. Trebuie să avem răbdare. Nu vreau să ne comparăm cu chinezii, care au aşteptat 99 de ani revenirea Hong Kongul-ului, dar cred că trebuie să ne axăm pe probleme rezolvabile, care ţin de noi, cei de la Chişinău. Pentru că Transnistria nu ţine doar de Chişinău, ci şi de felul în care se aşează stelele politice la Kremlin, dar şi cele de la Kiev. Tocmai din acest considerent găsesc că una dintre cele mai curajoase decizii din ultimii ani ale Puterii de la Chişinău a fost cea de a nu recunoaşte, atunci când s-a declanşat Revoluţia oranj de la Kiev, alegerea lui Ianukovici în funcţia de preşedinte al Ucrainei. De ce nu am reuşit să avem dividende din acea decizie curajoasă? De ce nu am reuşit să atragem Kievul de partea noastră, aşa cum a făcut Georgia? Este deja o temă pentru o altă discuţie.
Ce vom face noi dacă Ucraina ajunge, totuşi, în NATO?
Ne vom preda cu bucurie. În 1998-2000 am fost cu un pas înaintea Ucrainei în ceea ce priveşte integrarea europeană. Acum noi suntem ghidaţi de Ucraina. Nu e regretabil că am pierdut şi ca timp, şi ca viteză, şi ca iniţiativă?