Argumentul (şi scuza) tipic al clasei politice moldoveneşti în ultimii 15 ani a fost: „Alegătorul din Moldova este incult, imatur, nostalgic şi din această cauză nu votează forţe progresiste, democratice şi europene”. De fapt, alegătorul de rând deseori este mai matur decât clasa politică. Iar eşecul politicii moldoveneşti este cauzat în primul rând de un sistem de partide politice disfuncţionale. Veriga cea mai slabă în politica moldovenească sunt partidele politice, nu electoratul.

Chiar şi în condiţiile unor probleme cu libertatea de expresie, a dominaţiei financiare, mediatice şi politice a PCRM, a presiunilor administrative asupra Opoziţiei, presei şi a ONG-urilor, alegătorii din Moldova au nişte instincte politice relativ mature şi… penalizează acele forţe politice de care se dezamăgesc. Aşa s-a întâmplat atât în 2001, când PCRM a fost ales la guvernare, cât şi la la alegerile din Găgăuzia, în 2006, şi alegerile locale din 2007, când 2/3 din raioane şi Chişinăul au ajuns în mâinile Opoziţiei. Electoratul penalizează şi partidele care nu se află la guvernare. PPCD continuă să plătească preţul votului pentru Voronin în aprilie 2005, cât şi al cooperării ulterioare cu PCRM. Iar la alegerile locale din 2007 electoratul a votat personalităţi cât de cât noi: Dorin Chirtoacă, dar şi Vlad Filat au obţinut neaşteptat de multe voturi în Chişinău. Tot la alegerile locale din 2007 partidele cu lideri vechi au stagnat. Comportamentul alegătorului din Moldova este absolut normal. Poate chiar surprinzător de normal pentru un stat atât de fragil ca Moldova. Deci, o bună parte a electoratului din Moldova penalizează acei lideri pe care nu îi percepe ca fiind credibili şi preferă să voteze personalităţi noi.

Şi în problema transnistreană electoratul se află cu un pas înaintea partidelor politice. Doar pentru 2% din alegători problema transnistreană este prioritatea numărul unu. Doar pentru 10% din alegători diferendul transnistrean intră in primele trei priorităţi. Pentru electorat în ansamblu, reglementarea transnistreană este prioritatea 9 sau 10 în majoritatea sondajelor de opinie. Până şi inundaţiile şi alunecările de teren sunt pe locul şapte în topul priorităţilor. Sigur, Transnistria devine importantă atunci când preţul pe care guvernul este gata să îl plătească pentru reglementare este prea mare - aşa cum s-a întâmplat în timpul „memorandumului Kozak” sau discuţiilor despre federalizare. Alegătorului nu îi prea pasă de Transnistria, atât timp cât Transnistria nu îi afectează celelalte priorităţi.

Adevăratele priorităţi pentru alegători sunt corupţia, inflaţia, starea economică a ţării, criminalitatea şi şomajul. De exemplu, în Azerbaidjan, soluţionarea conflictului din Nagorno-Karabakh este prioritatea numărul unu pentru 53% din respondenţi. Comparativ cu Georgia şi Azerbaidjan, iar uneori şi cu Serbia, alegătorul moldovean gândeşte post-teritorial. Este preocupat, înainte de toate, de lucrurile care îl afectează direct - economia, nu bătăliile simbolice legate de istorie sau mituri de constituire a naţiunii. Este un instinct sănătos, căruia măcar parţial i se datorează faptul că în Transnistria este exclusă o soluţie militară. În plus, atenţia electoratului nu poate fi uşor deturnată de problemele care îl afectează, folosind Transnistria ca paratrăsnet şi scuză pentru eşecurile RM în alte domenii. Electoratul este mult mai interesat de integrarea europeană, sprijinită de circa 70% din cetăţeni, decât de reglementarea transnistreană. Şi semnarea tratatului privind micul trafic la frontiera cu România este mai important pentru alegători decât discuţiile despre Transnistria.

În timp ce peste 50% din cetăţenii RM cred că ţara merge într-o direcţie greşită, politicienii nu le oferă decât atacuri unul împotriva altuia, împotriva Transnistriei, a Rusiei sau a României. În timp ce partidele politice luptă cu morile de vânt, sunt putini acei care caută soluţii pentru principalele probleme ale cetăţenilor RM, aşa cum le arată orice sondaj de opinie. Partidelor nu le ajung feţe noi, dar mai ales abordări noi. Nu este vina electoratului că partidele de opoziţie nu pot crea coaliţii stabile în consiliile locale, că opoziţia practic nu s-a reînnoit de vreo zece ani, iar partidele politice sunt astăzi pro-europene, mâine pro-ruse, astăzi anti -, mâine pro-comuniste şi rareori pot lucra în echipă. Din această perspectivă privite, s-ar părea că, paradoxal, dar PCRM s-a reformat mai mult în ultimii ani decât majoritatea partidelor de opoziţie…

Sigur, cultura politică a electoratului din Moldova este foarte joasă. Nivelul de toleranţă faţă de corupţia la vârf, cameleonismul multor partide (la guvernare şi în opoziţie), indiferenţa faţă de abuzurile antidemocratice şi manipularea din mass-media este fenomenal. Electoratul eşuează aceste teste ale maturităţii politice. Sistemul politic din Moldova încă nu se poate baza integral pe cetăţeanul conştient şi responsabil. Şi totuşi, în multe privinţe disfuncţionalitatea sistemului de partide este mai serioasă decât lipsa de maturitate politică a alegătorului.

Pentru a câştiga voturi, partidele politice trebuie să ofere soluţii concrete problemelor prioritare ale cetăţenilor, aşa cum apar ele în orice sondaj: corupţia, economia şi europenizarea R. Moldova. Or, puţine partide au nişte mesaje clare pe aceste subiecte. Alegătorul vrea schimbare, iar partidele politice, cu mici excepţii, stagnează